UP XII + I

Brăţări, medalioane, proiect, poze, steag, lucruri făcute pe ultima sută de metri şi, într-un final, urcarea în personalul spre Alba Iulia. Aşa a început totul, în ziua de 26 noiembrie. Eram foarte mulţi participanţi deveni, însă fără lider, că doar el avea regim de student la Cluj, aşa că a venit mai târziu. Stres, "sper că nu am uitat ceva important", un personal care te bălăngăne şi multe speranţe... era primul nostru UP.
Ajuns la Alba, cumpărat bilete de întoarcere, îmbrăţişat albanezi, plecat la sala de sport a Colegiului "Horia, Cloşca şi Crişan"[HCC]. Lăsat bagaje, învârtit prin Alba, aşteptat lider şi deschiderea sălii. Într-un final, liderul a sosit, sala s-a deschis, noi ne-am întins izoprenele şi am reuşit să mâncăm o cină copioasă. Apoi, înfofoliţi şi cu zâmbete largi puse pe chip de revederile multiple, am plecat la festivitatea de deschidere a festivalului. În şanţurile cetăţii, la Ryma, ne aştepta un mic rai adus pe pământ. Gulguţe suspendate, ţinând loc de stele, cercetaşi deveniţi cavaleri medievali şi ţinând aprinse torţe, muzică frumoasă pe fundal, păreri şi impresii inscipţionate în prezentări PowerPoint şi, apoi, zidite pe pereţii cetăţii, prăjituri împărţite de temerari, totul fiind urmat de un concert de muzică folk al trupei Om, de jongleriile cu foc deja consacrate şi de o magie de lumini, speranţe şi zâmbete de cercetaşi. Aşa s-a deschis ediţia XII + I a festivalului Unitate şi prietenie. Noaptea care a urmat a fost şi ea minunată. Am avut parte de prima ninsoare, de primele dansuri în zăpadă, de primele inimioare desenate în omăt şi de prima floare de crin realizată din bocanci.
Dimineaţa de vineri a adus cu ea multă lene, bulgăreli şi o învălmăşeală de nedescris, fiindcă se împărţiseră biletele cu participarea la ateliere şi se căutau schimburi cât mai avantajoase. După ce toată lumea s-a calmat, am fost împărţiţi pe patrule mixte, am primit fiecare un nume, o hartă şi bănuţi de hârtie şi am plecat să găsim comoara dacică, ascunsă undeva în Alba Iulia. Am avut parte de multe provocări amuzante, de momente în care ne-am făcut de râs pentru că aşa cerea protocolul, de poze făcute în ipostaze ciudate sau de probe pentru inteligenţa noastră, dar cel mai interesant a fost, cu siguranţă, să cooperăm cu oameni noi, să învăţăm să lucrăm ca o echipă, deşi ne cunoşteam doar de câteva ore, şi să ne şi distrăm împreună. Odată întorşi la HCC, îngheţaţi şi înfometaţi, am înfulecat ceva repede, am mai pus câteva haine pe noi şi am plecat repede de tot, încărcaţi de bagaje, la restaurantul Gothic, unde avea să se ţină Târgul de prezentare al centrelor locale. Am primit masa noastră şi bucăţica noastră de perete şi am început să aranjăm. Până ce toată Deva a ajuns, steagul era înălţat, cătrinţele şi prosopul întinse, marfa [adică medalioanele, brăţările şi inelele de eşarfă hand-made] desfăcută şi standul... deschis. Am avut ocazia să vedem ce au făcut celelalte centre locale, să legăm noi prietenii, să dăm şi să primim îmbrăţişări gratuite şi să ne distrăm aşa cum numai cercetaşii pot să o facă. La sfârşitul serii, am strâns cele câteva medalioane rămase, obiectele tradiţionale şi buna-dispoziţie şi am plecat înapoi la HCC, cu gânduri mari de... somn, că nimeni nu mai avea chef de farse după aşa o zi plină. Totuşi, câţiva nu au fost răpuşi de oboseală, aşa că au legat ghirlande de bocanci între coşurile de baschet, aşa, ca să avem şi odorizant de cameră în sala de sport.
Sâmbăta [sau ziua de ateliere] a fost foarte frumoasă. Unii au mers la salină la Turda, alţii au învăţat să gătească, unii au pescuit idei, alţii s-au jucat aşa cum o făceau în copilărie, unii au jonglat, alţii au dansat, unii au pictat, alţii au învăţat să acorde primul ajutor şi, cu siguranţă, fiecare a avut parte de un timp plin de bucurii şi zâmbete, de un timp în care a învăţat lucruri noi şi a legat noi prietenii. La sfârşitul zilei, fericiţi că albanezii ne-au oferit o aşa varietate de activităţi, dar întristaţi din cauză că finalul acestui festival era tot mai aproape, ne-am îndreptat din nou spre Ryma, să participăm la festivitatea de închidere. Aceleaşi gulguţe, aceiaşi oameni primitori ne-au aşteptat acolo. Mai bine de trei sute de oameni se ţineau de mâini, într-un cerc mai mult sau mai puţin perfect, uniţi de toate amintirile dobândite în doar trei zile de festival, uniţi de cântecele ce răsunau dintr-un colţ în altul al sării de sport, uniţi de bocancii căutaţi în neştire şi, cel mai important, uniţi de cercetăşia ce îi adusese, de peste mări şi zâri, împreună, în vechea cetate Alba Iulia. Ne-am jucat împreună, am cântat împreună, am îngheţat împreună şi am aplaudat împreună. La premiere, nu ne-a venit să credem că am obţinut locul doi. Şi tot aşa, nu ne-a venit să credem că ediţia XII + I a UP-ului fusese decvlarată închisă. Numărând în gând cât mai avem de aşteptat până la următorul UP şi cântând veseli prin frigul ardelenesc, ne-am îndreptat spre sala de sport sau spre cafenelele din Alba, gata să găzduiască cercetaşi dornici de depănat amintiri. Am povestit, am făcut ultimele farse, am râs până când a fost necesar să se proiecteze, special pentru Deva, un slide în Power Point cu "Linişte, vă rugăm!". A fost cu adevărat o noapte albă.
Duminică dimineaţa, am jucat o ultimă Stea şi o ultimă Gaşcă, am strâns toate bagajele, am îmbrăţişat oameni şi am schimbat ultimele adrese de e-mail şi ultimele planuri de revedere... Într-un final, trişti nevoie mare, am părăsit sala de sport a HCC-ului, plină acum şi de amintirile primului nostru UP. Şi fiindcă ştim că putem avea încredere în voi, o să vă şoptim un secret... UP XII + I a fost minunat, a fost primul nostru festival şi una din cele mai frumoase ieşiri ale noastre, a fost fericire comprimată într-un weekend de cercetăşie. Deşi nu mai aveam voce, deşi am îngheţat pe-afară, deşi am pierdut ochelari sau bocanci, contează că am reuşit să plecăm de la Alba Iulia cu sufletele pline de gânduri frumoase, de râsete şi de glume ştiute doar de participanţii la UP şi mândri de eşarfele care atestau că şi noi am făcut parte din UP...
A voastră în cercetăşie,
Petra Ioana Trifon.
P.S: Deva strigă mai tare, mai tare, mai tare! Deva strigă mai tare, mai tare decât TOŢI!:)

Marş nocturn [sau un alt mod de a ne testa limitele]

Toamna se numără bobocii... şi la cercetaşi. Ceea ce înseamnă că, în micul nostru oraş, lumea începe să aprecieze tot mai mult viaţa de cercetaş şi toate provocările ei. Pe scurt, suntem din ce în ce mai mulţi în neîncăpătorul nostru sediu roz, aşa că, pentru a testa abilităţile aspiranţilor la titlul de cercetaşi, am organizat o ieşire nocturnă. A durat ceva până când am planificat totul, până când am stabilit ce facem şi unde mergem, dar, într-un final, am reuşit să stabilim că vom face un marş nocturn, ca să ne testăm şi noi, cercetaşii vechi, limitele, că doar marş îmbinat cu somn nu mai încercaserăm înainte.

În seara de 5 noiembrie, după o zi obositoare la şcoală, şefii de patrule, adică Maia, Gabi, Teddi şi eu, împreună cu şefii principali, adică Ozana şi Iulian, s-au întâlnit la sediu ca să pregătească micul –dejun, ce trebuia să ne aştepte a doua zi dimineaţa acolo. În timp ce planificam ultimele aspecte ale ieşirii [ordinea patrulelor, traseul exact, azimuturile care trebuiau ţinute etc], cercetaşii şi aspiranţii se strânseseră în faţa sediului, echipaţi din cap până în picioare în stil cercetăşesc şi gata de acţiune. Aşa că ne-am luat hărţile, oamenii, ne-am încolonat şi am pornit-o în pas alert spre releu.

4 patrule... Cercetaşii trebuiau să stea uniţi, altfel venea Iulian din spate, ne fura şi ne lăsa singuri în pădure. Aşa că şefii de patrulă se străduiau să îşi ţină oamenii aproape, povestind cu ei vrute şi nevrute, împărţind apa şi ketchup –ul şi mergând, evident, în ritmul celui mai slab. Primul popas important a fost la locul denumit de noi „belvedere”, pentru că întreg oraşul se aşternea la picioarele noastre. Acolo, am mâncat, am visat şi ne-am pus dorinţe, privind cerul spuzit de stele... Dar să nu mai descriu poetic ceea ce s-a întâmplat, pentru că să mergi noaptea, fără suficientă apă şi cu frica de a nu păţi ceva, având în vedere că nimic nu e sigur noaptea în pădure, nu e deloc un subiect de poezie demnă de a fi comentată de elevii de liceu...

Cu burţile pline şi ochii încântaţi de priveliştea ce ni se descoperea în fiecare clipă, am plecat spre releu. Mers în şir indian, fără frontale, numărători tot mai dese, urcuş extenuant şi opriri nenumărate... cam aşa am putea rezuma drumul până la releu. Într-un final, am dat şi de marele nostru reper şi, fericiţi, ne-am aruncat la pământ şi aproape l-am sărutat, că doar suntem români şi romanul „Ion” ne e carte de căpătâi. Însă pauza nu poate dura foarte mult, fiindcă noi suntem surviveri, aşa că ne ridicăm şi plecăm iar, de data asta spre Piatra –Coziei, cu acorduri de Frank Sinatra răsunând de la ultima patrulă [adică a mea].

Mai în braţe purtaţi, olecuţă răniţi şi mergând cam încet, ne-am întregit din nou, ca şi grup, şi am pornit spre dealul Coziei. Însă azimuturile sunt greu de urmat, aşa că ne mai învârtim în jurul dealurilor, mai urcăm trei poteci, coborâm două trăgându-ne pe fese şi, într-un final, ajungem într-un punct mort, pentru a constata că am explorat tare amplu. Nu-i nimic, noaptea abia a început, subiectele de discuţii sunt infinite, aşa că plecăm din nou, de data asta pe dealul cel bun. După lupte seculare cu frunzele ce ne foşnesc sub tălpi şi cu setea din noi [sete de adevăr, de cunoaştere, că doar apă avem destulă], ajungem în vârful Pietrei –Coziei, fericiţi că am reuşit să găsim drumul cel bun, că am rămas împreună şi că nimeni nu a murit [încă].

A urmat o pauză binemeritată, consilii de şefi de patrulă şi multe îmbărbătări, precum „Hai că putem şi fără apă, nu moare nimeni!”, apoi, cu forţe proaspete şi plini de curaj, am plecat spre Mintia. Învioraţi de aerul rece, fericiţi că nu mai avem vreun deal de urcat şi plini de voie bună, am început să cântăm, să râdem şi să glumim, fiindcă ori dormim, ori nu mai dormim [în cazul nostru, se aplică răspunsul „ori”]. Ajunşi la Mintia, ne minunăm puţin de vilele aflate acolo, după care ne punem pe aşteptat părinţii. Fetele pleacă primele, eu rămân cu băieţii, ca să mergem cu Subaru. Aşteptăm ce aşteptăm, dar toată răbdarea de care am dat dovadă a fost plătită cu vârf şi îndesat de drumul minunat până la Deva cu o maşină de nota 11.

Înapoiaţi în dragul nostru oraş, unii rupţi de somn, alţii foarte „fresh”, ne-am strâns la sediu, în jurul orei 5 dimineaţa, ca să ne jucăm, să cântăm şi să mâncăm dulciuri. După ce am constatat că trei sferturi dintre noi abia se mai puteau ţine pe picioare, am declarat obiectivul ieşirii nocturne împlinit [aprecierea somnului] şi am plecat către căşi, unde ne aşteptau o baie fierbinte şi un pat moale... Noapte bună, cercetaşi! Să ne trezim cu bine, în următorul camp de supravieţuire!:)

A voastră în cercetăşie,

Petra Ioana Trifon.

Campul Tăcerii

..."Shh"... "Linişte, îţi scad 5 puncte." Şi cam asta era tot ce se auzea în camp pe timp de zi. Cu minunata ocazie de a strânge mormanele de gunoi de la Bejan după minunaţii mâncători de seminţe, ne-am gândit să ne târâm de capul nostru până la Cozia, unde ne aştepta dragul de Iulian. Într-un final, ne-am adunat toţi, cu tot cu patrule, exceptându-l pe Alex, şi ne-am apucat de mâncat în aproape linişte că doar eram eu acolo şi Yoyo vroia neapărat salamu' lu' Teddi.
O întâlnire scurtă cu şefa de camp, Ozana [care nu era acolo] merge după lapte, o parte pleacă după apă şi începem repede-repede să urcăm, asta dacă nu vroiam să dormim cu Iulian,
Ajunşi pe Piatra Coziei, pe lângă faptul că era să decolăm montând corturi, toată lumea o avut voie să vorbească şi ăsta o fost sfârşitul liniştii dinaintea furtunii, pentru că, ei bine, a început ploaia.
Într-un final fericit, am înghesuit toţi temerarii într-un cort pentru ca artiştii să le ţină un moment spiritual, în timp ce restu' făcea focul şi pregătea locul de promisiune.
Momentul promisiunii a fost deschis cu o rugăciune foarte kinky, ca apoi, pe rând, fiecare aspirant la eşarfa de explo să rostească jurământul.
Pac-pac, am terminar şi asta ca să nu se ude toţi chiar până la piele. Eu cu Andreea le-am dat la toţi de mâncare, am stabilit plantoanele şi unii chiar au încercat să doarmă.
În a doua zi, Iulian avea ceva filme cu trezit oamenii la răsărit, dar era înnorat, aşa că i-am lăsat pe toţi să doarmă, plănuind un hike la lacul Cozia. Noroc că o început iar să plouă şi ne-am rătăcit cu Alex spre releu. Într-un final foarte, foarte alunecos şi ud, am ajuns la sediu pentru prânz, evaluări, haine uscate şi alte detalii tehnice.
P.S.: În timpul campului, nimeni şi nimic, cu excepţia chitării lui Gabitzu, nu a fost rănit.

Ţip oricând,
Irina Georgescu.

We did it, Romania!

25 septembrie, o zi plină de râsete, ciudăţenii şi, mai ales, gunoi. Mult gunoi. Fiind cercetaşi, deci gata oricând, am răspuns Da! provocării de a strange gunoiul din toată România într-o singură zi. Deşi noaptea trecută petrecuserăm cam mult, fiindcă avusese loc Balul Bobocilor la “Decebal”, ne-am trezit de dimineaţă, cu forţe proaspete, şi ne-am îndreptat spre Pădurea Bejan, unul dintre locurile pline de deşeuri din Deva. Narmaţi cu saci de gunoi, cu mănuşi de chirurg şi cu pişcători pentru nas [măcar imaginare, deşi ar fi fost binevenite în unele cazuri], am purces la strângerea gunoiului. Am găsit cele mai ciudate lucruri, de la sticle pline cu lichide dubioase, la buchete de flori de plastic şi chiar la o vază de sticlă. Am fost împărţiţi în două jumătăţi: prima jumătate a plecat la cascadă, unde era un adevărat paradis al gunoiului, a doua grupă a rămas la Bejan şi a strâns gunoiul pe categorii – unii strângeau plastic, alţii conserve şi metal, alţii sticlă şi ultimii hârtie. După două ore în care ne-am învârtit ca nişte titireze, adunând de unde puteam fiecare bucăţică de plastic sau hârtie, am strâns 45 de saci mari de gunoi, plini cu inconştienţa devenilor, devenită pericol pentru natură. A sosit şi binemeritata pauză, în care am cântat de a răsunat scena de la Bejan, apoi o parte dintre noi au plecat într-un camp al tăcerii, despre care veţi afla în următorul articol… Până atunci, vrem să ştiţi că se poate! România poate deveni mai bună: cu efortul fiecăruia dintre noi!:)

Yis,
Petra Ioana Trifon.

Elemente... ultimul camp al verii

Când Laura şi Cristina, cele două timişorence care se joacă cu focul, ne-au invitat la Radna, la primul camp „Elemente”, am fost foarte entuziasmaţi. Denumirea campului, cele câteva detalii pe care am reuşit să le primim ne-au făcut să vrem neapărat să mergem, deşi asta însemna ca, după un camp de trei zile, să fim apţi să începem şcoala cu ochii deschişi. Dar am acceptat provocarea, i-am luat pe Tudor şi pe Ruxi ca lideri însoţitori şi am plecat.
La Radna, odată ajunşi în gară, am lăsat toţi rucsacii într-un colţ al parcului şi am alergat la primul magazin din apropiere, ca să cumpărăm snacksuri şi îngheţată. Până când am aşteptat şi timişorenii, până când ne-am strâns cu toţii, a trecut o oră. Am purces, pe marginea drumului naţional, spre cetatea Şoimoş, unde aveam să campăm şi să ne ducem veacul următoarele două zile. Imediat ce am ajuns, am tras la sorţi componenţa patrulelo şi ampornit în îndeplinirea primei provocări: cine aduce cele mai multe lemne. Patrula 4 a câştigat, iar premiul era dreptul de a alege locul de campare. După ce ne-am mutat rucsacii la locul ales, am plecat în cetate, unde a avut loc deschiderea oficială a campului, prin jonglerii cu foc impresionante şi poveşti despre elemente citite la lumina frontalelor. Când momentul spiritual s-a încheiat, ne-am întors în camp, unde ne-am ridicat corturile, am stabilit cate cum dormim şi am plecat la adunarea generală. Următoarea provocare era găsirea protectorului. Erau patru protectori, fiecare cu o frontală [se înnoptase deja], iar noi trebuia să îi căutăm după luminiţa care sclipea de câte ori cei din staff strigau NATO. Noi am găsit protectorul Pământului, pe Cella, şi a trebuit să creăm un mediu propice pentru plantarea unei flori. Am făcut şi asta şi, aşa, am devenit patrula Pământ. Am primit steaguri, tricouri şi ne-am întors, fericiţi, în camp. Acolo, am aflat că urmau atacuri de noapte între patrule. Fiecare dădea câte o provocare şi trebuia să o îndeplinească cealaltă patrulă. Din cauză că nu am mers suficient de repede ca pitici, am pierdut steagul în faţa patrulei Foc, dar am câştigat cel al patrulei Apă, fiindcă am săpat o groapă mai adâncă cu mâinile. După provocări, ne-am adunat în jurul focului de tabără şi am cântat până când zorii au început să mijească la răsărit.
Ziua următoate ne aştepta cu noi provocări. Prima şi, evident, cea mai grea, a fost trezirea şi înviorarea. Dar am depăşit şi acest obstacol şi am constatat că protectorul ne fusese răpit de cei de la Aer şi, ca să îl recuperăm, a trebuit să construim un zmeu. L-am înălţat, a zburat un metru şi jumătate, apoi s-a prăbuşit. Dar am câştigat proba. După prânz, am avut parte de provocări fizice, date de staff. Piramida umană, cursa cu ştafetă la mersul cu roaba şi, ca o încununare, cursa cu obstacole. Însă, până la ea, am avut parte de meciuri de volei în care ne-am demonstrat lipsa de talent la acest sport, un joc de şah în care membrii patrulelor erau pioni, iar liderii jucători, de multe jocuri amuzante [HA!, Capture the flag – o variantă foarte captivantă şi Ha-ha-ha] şi de o pauză în care ne minunam de cât de greu va fi să supravieţuim acestui traseu. Am pornit târându-ne pe sub un pătrat format din sfoară, sărind peste el, apoi ne-am rostogolit de două ori, am urcat în fugă un deal, ne-am învârtit de zece ori în jurul catargului, am coborât dealul pe burtă, am ajuns la vatră în mersul piticului cu spatele, am cărat o piatră de trei kilograme de-a lungul unei cărări trasate cu o sfoară şi, într-un final, am ajuns înapoi. După această provocare extenuantă, am avut parte de jocuri logice... Am fost singura patrulă care a rezolvat toate problemele puse de Ioana şi, astfel, am câştigat [măcar aici] puncte. Seara s-a terminat, ca de obicei, în jurul focului, fiind mult prea obosiţi să ne mai atacăm reciproc.
Duminică, ultima zi de vacanţă, a fost senină şi plină de bucurii. Ne-am atacat din nou, ne-am războit foarte mult cu Aerul [am avut parte de trei probe de baraj care să dovedească cine câştigase steagul], am luat un steag şi de la Foc, în timp ce deveanca de la Foc se distra căţărându-se într-un copac cu o mască de gaze pe faţă. După ce atacurile au luat sfârşit, ne-am strâns lucrurile şi am cântat hitul acestui camp – Luisa şi cu Brebenel. Festivitatea de premiere a avut un rezultat aşteptat: campionii campului au fost cei de la patrula Foc, pe locul doi clasându-se Aerul. Oricum, mai importante decât acest rezultat sunt prieteniile legate, lucrurile învăţate, provocările trecute şi sfârşitul de vacanţă trăit în cea mai frumoasă manieră... alături de cercetaşi. Ne-am întors la Deva cu zâmbetele pe buze, râzând de bancul cu tabloul cu lupi, care a făcut furori printre cercetaşi... Elemente a fost un camp pe cinste.

P.S.: Fragment din hitul campului: „Luisa e - o fată cu trupul tras ca prin inel; şi-avea un corp, şi-avea o piele ce-l excitau pe Brebenel”.:)

Yours in scouting,
Petra Ioana Trifon.

Cheile vieţii [sau ultimul nostru weekend de vară]

"Iulian, nu pot să cred că ne-ai făcut aşa ceva! E strigător la cer! Cheile vieţii… ştiam că trebuia să stau acasă!"
...cu 3 zile înainte :
Suntem în drum spre Cheile Madei, Ardeului, Glodului şi Cibului. Stăm lejer câte 3, maximum 4 în fiecare maşină. Asta până la muzeul cu antichităţi, unde motorul uneia dintre maşini s-a încins din cauza greutăţii rucsacilor şi am fost nevoiţi să urcăm tot atâţia cercetaşi într-un număr mai mic de maşini. Partea frumoasă a acestei întâmplări este chiar muzeul de antichităţi. Mai exact casa unui sătean, unde acesta a procurat diferite obiecte, unele având chiar şi sute de ani vechime. Am fost primiţi cu căldură şi am avut parte de o prezentare detaliată a obiectelor ce au fost păstrate cu grijă de-a lungul anilor.
Ajunşi în Cheile Glodului, ne-am luat cu vitejie rucsacii în spate si am pornit la drum. Desigur că nu ştiam ce are să ne aştepte. Nimeni nu ştia. Am fost uimiţi de diversitatea acelor locuri, însă am sesizat şi partea negativă a acestora: nepăsarea omului faţă de gunoaiele duse de apă, rămânând cu ideea că acel loc are nevoie de ajutorul nostru. După mai bine de un ceas de mers prin apă, care era imposibil să treacă de genunchi, am ajuns la concluzia că imposibilul e relativ. Să vă povestesc cum s-a întâmplat: Iulian avea un băţ de aproximativ un metru. Acest băţ a plecat în explorarea adâncimii apei. Sub ochii miraţi ai tuturor, băţul se scufunda şi se scufunda şi se scufunda, până când Iulian a rămas fără băţ.Dar cum speranţa moare ultima, dragul nostru lider a decis să ia drumul băţului, iar liderul se scufunda şi se scufunda şi se scufunda, până ce apa i-a ajuns la rucsac. Astfel, următoarele cuvinte care s-au auzit au fost: Toţi rucsacii în saci! Acum! …Şi aşa, toţi cercetaşii s-au pus pe împins rucsaci, înotând prin cea mai dificilă parte a Cheilor Glodului. După ce am trecut toţi rucsacii de locul unde apa depăşea 2 metri, am poposit timp de jumătate de ceas, întinşi ca şopârlele la soare.
Când am pornit iar la drum, în formaţie completă şi împărţită pe patrule, eram siguri că suntem aproape de final. Dar norocul n-a ţinut cu noi şi am mai mers aşa, cu toată încrederea pusă în Iulian, încă vreo oră, când ne-am luat inima în dinţi şi am întrebat: Mai este mult de mers? Răspunsul lui Iulian a fost următorul : Maxim 40 de minute.Peste o oră de mers , răspunsul aceleiaşi persoane, la aceeaşi întrebare, a fost exact acelaşi : 40 de minute…iar într-un final, Cheile Glodului au luat sfârşit.
Am găsit un loc întins, la malul apei, unde am înfulecat mâncare cât pentru toate orele de mers prin Glod, unde au avut loc ateliere de montat cortul, pentru cei care nu erau familiarizaţi cu asta. Dar nimeni nu a stat, căci un grup de cercetaşi a adus lemne, un voluntar a făcut vatra de foc, altul a curăţat zona de…să le zicem îngrăşăminte naturale, iar altul a negociat cu sătenii preţul laptelui pentru a doua zi.
În acea seară, am făcut ce ştim noi mai bine, am aprins focul, în jurul căruia ne-am strâns cu toţii, am cântat şi am povestit vrute şi nevrute. Într-un moment al serii, Iulian ne-a întrebat despre lista noastra de priorităţi, unii au răspuns iubirea, alţii prietenia, sănătatea, iar după un adevarat discurs, ţinut de un lider competent, acesta a reuşit sa ne convingă că echilibrul este cel mai important. Unii l-au trecut în capul listei de priorităţi, alţii au decis să-şi păstreze ordinea, dar cu toţii am înţeles în acea seara profunzimea şi importanţa unei vieţi echilibrate. A fost o noapte plină, însoţită de planton..iar dimineaţa am avut parte de o altă masă copioasă, ca recompensă a nopţii trecute şi promisiune a zilei ce va să vie.
Ne-am strâns corturile şi ne-am mutat cuibul în curtea unor arheologi. Am plecat în explorarea cheilor Cibului, dar o mare parte din ele le-am ocolit, mergând mai mult pe uscat, uneori chiar prin noroi. Ajunşi destul de departe de locul de campare, după ce ne-am târât, rostogolit, împotmolit, zgâriat şi în special murdărit, ne-am văzut sosiţi la casa unor domni foarte amabili, care ne-au bătut un apropos, cum că dacă am fi avut costumele de baie la noi, am fi putut face o baie. Iar cum cercetaşul e “Gata Oricând!”, în secunda următoare piscina s-a umplut de cercetaşi fericiţi, uzi şi acum curaţi. După o bălaceală pe cinste, am plecat la drum , până am ajuns la locul propus, şi anume o Mânăstire de Maici, în vârful dealului. Am intrat, am văzut, ne-am luat ziua bună şi am plecat la drum.
Într-un final am ajuns înapoi la locul de campare, unde toţi am avut parte de masa de prânz, după care am plecat pe Cheile Ardeului, către cetatea din apropiere. Cheile le-am trecut cu bine, însă ce avea să urmeze, ne-a lăsat cu gura căscată. Am urcat uimiţi de forţele proprii pe cetate. Eram la un pas distanţă de prăpastie, stăteam toţi în şir indian şi inimile noastre băteau puternic. Odată văzuţi sus, ne-am tras sufletul şi am fost cu toţii prinşi în decorul cetăţii. Unul dintre arheologi ne-a povestit trista istorie a cetăţii, ne-a arătat o peşteră şi am văzut chiar şi un cuptor de lut, vechi de pe vremea strămoşilor noştri daci. Vântul unei veri obosite s-a năpustit asupra noastră şi ne-a determinat să ne întoarcem jos la locul de campare. Dar nu cu mâna goală, ci cu lemne pentru focul de tabără.
Acea seară a fost şi ea specială în felul său, am avut parte de poveşti istorice spuse de arheologi, de nelipsitul foc de tabără şi multe alte întâmplări ce au legat cercetaşul de arheolog.
Următoarea zi a fost cu siguranţă una de neuitat pentru mulţi dintre noi. Ne-am luat rămas bun de la arheologi şi am plecat înspre Cheile Cibului. Acestea erau destul de grele, dar noi eram deja căliţi, deoarece cele din prima zi, şi mai exact ale Glodului, ne-au întrecut imaginaţia. După vreo 3 ore de mers, am ajuns în satul Cib, de unde acţiunea avea să se desfăşoare în felul următor: am fost împărţiţi pe două patrule, ambele trebuind să ajungă în satul Codru, cu singura precizare că pe drum vom găsi o cruce. Pleacă prima patrulă, urmând drumul indicat de săteni, iar la jumătate de oră după, cea de-a doua patrulă îi ia urmele. După 2 ore de mers, timp în care am urmat indicaţiile sătenilor şi am găsit toate indiciile despre care ne spuseseră, am ajuns la o bifurcaţie. Până în acel loc, cea de-a doua patrulă a reuşit să ne ţină urmele, însă la bifurcaţie nu a mai fost necesar căci au dat peste un sătean ce le-a arătat drumul. Astfel, cei din urmă ajung cei dintâi, iar primii se rătăcesc. Peste mai puţin de o oră, cam pe când una dintre patrule a ajuns la locul stabilit, cealaltă constata că e întuneric, se află în pădure, iar în faţa ei e o fundătură. Ca urmare, cercetaşii se întorc rapizi şi speriaţi la bifurcaţie.De acolo până la locul stabilit au parcurs nici mai mult, nici mai puţin de 60 de elefanţi, care se legănau pe o pânză de păianjen.
Aventura acestei zile nu s-a terminat când traseul a fost parcurs. Pe timp de noapte, cercetaşii din prima patrulă au plecat după corturile ce se aflau în maşina ce se afla la o oră depărtare. Fiind întuneric şi pentru prima dată pe acel drum, cercetaşii s-au rătăcit..sau cum ne place nouă să-i spunem, au făcut o explorare amplă a locului. Într-un final, au ajuns înapoi teferi şi nevătămaţi, cu sau fără corturile după care plecaseră, asta nu mai conta, deoarece am primit permisiunea să dormim în biserica satului. Toţi cercetaşii îngrămădiţi în saci de dormit, în strana bisericii. Eram atât de obosiţi, încât nici nu am simţit când cei care încercau să-şi facă loc printre noi, ne-au rostogolit de pe o parte pe alta.
Ultima zi era planificată una a relaxării, dar datorită vremii nefavorabile, am decis să nu mergem la Geoagiu, ci să mai explorăm puţin zona. O familie din sat ne-a găzduit în curtea sa, ne-a omenit cu o pâine mare , cât să ne ajungă la toţi, şi câte o cană de ceai din diferite bucăţi de fructe. În timpul mesei, am aflat că aceşti amabili săteni erau părinţii unor buni prieteni de familie ai unuia din cercetaşi. Astfel, întâmplarea a făcut că ne-au oferit un tur al zonei. Şi după aceea, drept pachet, pâinea ce o ţineau pentru zile negre, împreună cu dulceaţa de prune gata luată de pe foc şi două bucăţi de plăcintă de casă. Ce să pună cercetaşul la pachet, că nici bine n-a ajuns la trib, că a fost împărţită frăţeşte toată mâncarea şi înfulecată cât ai zice peşte.
Ps: Pâinea îngheţată şi dulceaţa caldă fac o pereche numa’ bună!
Ne-am luat aşadar rămas bun şi de la săteni, dar asta nu înainte de a juca un volei în curtea din spate a acestora, pentru propria lor distracţie, căci după ce plecăm noi, nu mai are cine să joace volei cu dânşii; nici înainte să ascultăm o scurtă istorie a satului şi să ne semnăm în condica bisericii ce ne-a găzduit cu o noapte înainte, fără de care nu ştiu ce am fi făcut, căci în acea seară s-o năpustit un frig asupra satului, de şi la urs, săracu’, îi dârdâiau dinţii-n gură. Am plecat noi într-un final, căci mai e mult până departe. Şi am mai mers noi, aşa cum mai merseserăm şi până acum, în şir indian către Banpotoc. Dar drumul n-a fost nici scurt, nici simplu. Aveam să trecem prin satul Vărmaga, sat ce măsoară nici mai mult, nici mai puţin de 5 km. După căutări disperate , am găsit la jumătatea acestuia un magazin. Speram să ne odihnim puţin, dar s-a găsit un sătean amuzat, să nu-l numesc beţiv, care s-a ocupat de liniştea fiecăruia. N-a scăpat-o pe-a nici unuia. Ne-a cântat, ne-a dansat, ne-a povestit şi, într-un final , a reuşit să ne facă să plecăm. Ne-am luat iar rucsacii în spate şi am ţinut drumul. Ne mai opream din când în când să mâncăm mure, dar într-un final am ajuns la Castelul Maria din satul Banpotoc. Acolo am poposit, în aşteptarea părinţilor, şi tot acolo a avut loc un contrast de zile mari, dintre nuntaşii ce petreceau în castel, îmbrăcaţi la costum şi în rochii lungi cu pantofi de lac, şi noi, cercetaşii, proaspăt iesiţi din noroi şi cu rucsacii în spate. Dar acest fapt nu avea să-i strice fericirea nici unuia dintre cercetaşii. Ne-am bucurat de acea ultimă zi a campului mâncând struguri , făcând poze, dându-ne pe balansoare, râzând şi povestind despre aceste ultime zile ce-au trecut.
În drum spre casă, ne-am separat fiecare în diferite maşini, şi astfel ni s-a făcut dor unul de celălalt, că doar cheile vieţii unesc cercetaşii cu legături pe care nici apa nu le poate rupe. Ca urmare, în acea seară, după ce am ajuns acasă, proaspăt spălaţi şi îmbrăcaţi la patru ace, ne-am adunat la dragul nostru locaş, unde am mâncat pizza, am spus bancuri cu cerbi şi am povestit până noaptea târziu.

Yours in scouting,
Ozana Timar.

Povestea de vară a temerarilor

Noi suntem temerarii din Deva, patrula ,, Urşii polari”, iar în această vacanţă am fost într-un camp internaţional în Grecia - "Lands of Adventure Camp 2010”. Acest camp a fost organizat prin proiectul Lands of Adeventure Day, desfăşurându-se între 8 august şi 13 august.
Am plecat din Deva la ora 9 şi jumătate, cu toţii fiind încântaţi de primul nostru camp internaţional . Autobuzul a pornit şi noi ne-am luat la revedere de la părinţi.
Ajunşi într-un final la destinaţie, la muntele Parnassos, am campat cu toţii si ne-am dus la masă, fiind foarte înfometaţi după un drum lung.
Prânzul a fost delicios şi copios. După ce am terminat de mâncat, am fost grupaţi în 2 subcampuri, subcampul Pegassus şi subcampul Apollo .Patrula noastră era în subcampul Pegassus, împreună cu patrulele: Bull(Spania), Parrots(Grecia), Antilopi(Italia), Milene(Portugalia). Liderul nostru de subcamp era Mario. După ce fiecare patrulă din subcamp şi-a instalat cortul, ne-am reunit în amfiteatrul subcampului. Acolo am făcut cunoştinţă unii cu ceilalţi şi am primit carneţele, numite Handbook-uri, în care erau trecute sarcinile pe care fiecare cercetaş trebuia să le îndeplinească pentru a câştiga Friendship badge până la sfârşitul campului.
Între fiecare masă principală aveam câte un snack care conţinea un sandwich sau un fruct - ceva care să ne dea mai multă energie.
Seara, în jurul orei 19.00, luam cina. În prima seară am fost la festivitatea de deschidere a campului (Opening ceremony). În acest Opening Ceremony, liderii din fiecare ţară au reprezentat un zeu sau un strămoş al grecilor(ex: Zeus, Orpheus etc). A fost o zi plină de umor şi distracţie.

Prima zi de camp

Prima zi a început cu o înviorare făcută de liderele noastre Laura şi Irina. După o înviorare în adevăratul sens al cuvântului, ne-am dus cu toţii să luăm micul dejun, apoi a urmat o întâlnire cu toti cercetaşii din camp şi ne-am jucat Traditional Games. În aceste jocuri, fiecare patrulă era asociată cu alta pentru a ne cunoaşte unii cu alţii. La ora 13:30 ne-am reunit la prânz, după care am luat parte la European Village. Mergeam unii la alţii pentru a vedea tradiţiile fiecărei ţări. Pe urmă am început să completăm carneţelul Handbook pentru Friendship badge. Seara, după cină, am fost la Subcamp Night. Această zi a fost, de asemenea, plină de glume, umor ,râsete pe tot parcursul acţiunilor.

A doua zi de camp

Dimineaţa am luat de asemenea micul dejun, am făcut o mică înviorare şi, pe urmă, Olympic games, care consta în jocuri olimpice pe patrule. A urmat Foodfestival, unde fiecare patrulă trebuia să prezinte un fel de mâncare din ţara sa. Noi am vrut să facem gomboaţe de mămăligă umplute cu brânza de burduf , dar, din păcate, nu am primit făină de mălai şi am improvizat nişte aperitive din brânză de burduf cu slănină. Totul a fost delicios.
In timp ce fiecare patrulă îşi aranja mâncarea, chitarista patrulei, Andreea Hagea, ne-a încântat cu câteva (sute de) melodii. Până la sfârşitul programului, ne-am adunat toţi cercetaşii şi am cântat. A fost un moment plăcut pentru toată lumea.

A treia zi de camp

A treia zi de camp a început cu o excursie la Delphi şi la mare. La Delphi am vizitat monumentele istorice Coliseum, Amfiteatru etc, lucruri foarte frumoase şi interesante. După ce am vizitat Delphi, am fost la mare, unde ne-am ,,bălăcit” si ne-am distrat pe cinste. Ajunşi înapoi în camp, am luat cina şi pe urmă ne-am jucat Night Game şi Europe @ Eur Door.La Night Game, fiecare lider era câte o stea şi fiecare stea valora o sumă de... stele; patrulele trebuiau să găsească liderii, să acumuleze puncte şi care patrulă avea cea mai mare sumă de stele era câştigătoare. După acest joc, am mers în amfiteatrul central şi am făcut încă un joc de cunoaştere. Patrulele erau împrăştiate şi se formau alte patrule cu alţi membri - câte unul din fiecare ţară. Astfel s-a format un joc de cultură generală cu întrebări şi diverse probe. La sfârşitul zilei, am fost cu toţii de acord că am petrecut pe cinste.

A patra zi de camp şi ultima cu activităţi

Dimineaţa au avut loc Olympic Games - partea a doua, dar, de data aceasta, individual; erai singur şi trebuia să te descurci pe cont propriu.
La prânz a fost din nou European Village, iar noi, românii, i-am învăţat pe ceilalţi cercetaşi să facă mărţişorul tradiţional sau ,,bumbişorul”. După European Village, am participat la Express Euroself, unde fiecare îşi spunea părerea, se exprima.
Seara a avut loc ceremonia de închidere. Fiecare subcamp a organizat jocuri, am cântat şi ne-am distrat. A fost o seară de neuitat, plină de scenete, muzică şi distracţie.

Vineri dimineaţa ne-am echipat; ne-am îmbarcat, ne-am luat rămas bun cu lacrimi în ochi, dar cu speranţa că ne vom mai vedea. Pentru că, din toate punctele de vedere, a fost un camp minunat, în care am legat prietenii, am cunoscut oameni din toate colţurile Europei şi, cel mai important, ne-am distrat cu adevărat... Doar suntem cercetaşi!:)

Yis,
Maia Mureşan.

Walking and working in Cioclovina:)

Cu siguranţă aţi auzit de Cioclovina, celebra reşedinţă de vară a cercetaşilor hunedoreni, unul dintre cele mai frumoase locuri din acest judeţ, paradisul albinelor şi al mierii....gata, deja încep cu descrieri poetice! Da, acea Cioclovina de poveste, în care fiecare cercetaş ar trebui să păşească măcar o dată. Ei bine, în această vară, timp de două săptămâni, Cioclo a fost gazda unui camp plin de peripeţii... Walking and working in Cioclovina. Ne-am adunat de peste mări şi ţări, ca să muncim, să ne plimbăm pe cărări ştiute doar de daci şi, mai ales, să descoperim fiecare sufletul frumos al celui de lângă noi, să legăm prietenii şi să ne distrăm. Aşa că în dimineaţa zilei de 24 iulie am pornit spre marea aventură a acestei veri. La început, nu am fost decât deveni, hunedoreni şi pildeşteni, puşi pe treabă, curăţând şi spălând şuri, vase şi feţe de masă, ca totul să fie pregătit pentru sosirea mallorchezilor şi a polonezilor. Într-un final, aceştia şi-au făcut apariţia, aducând, alături de ei sau, mai bine zis, deasupra lor, şi ploaia. Am făcut cunoştinţă cu cei şaisprezece spanioli, fiindcă cei patru polonezi se cam cuibăriseră în camera lor, fiind foarte obosiţi după lungul drum parcurs. Am aşteptat cu toţii ca noaptea să treacă, întinşi pe fânul moale din podul şurii, sperând că ploaia va înceta. Dar ne-am înşelat. Timp de patru zile, nu am văzut vreun petec de cer albastru. Însă am reuşit să deschidem oficial campul, să ne prezentăm ţările şi să râdem de engleza spanioloaicelor, care ne-au anunţat că în Mallorca au "many beautiful bitches", să ne împărţim pe patrule, să urcăm pe dealul Ţâfla, să gătim [cu mai mici sau mai mari întârzieri ale prânzului], să reparăm acoperişul, să refacem gardurile, să săpăm la fosa septică, să aranjăm magaziile şi, cel mai delicios atelier, să scoatem miere din stupi, să mâncăm faguri şi să ne îndulcim. După cele două zile în care am muncit, ne-a aşteptat o seară foarte frumoasă, alături de spanioli. Am învăţat multe jocuri de ale lor şi, la schimb, i-am învăţat să cânte Andrii Popa, cântecul ce a devenit hitul campului. Dimineaţa de miercuri ne-a îmbiat să plecăm în hike până la stână. Deşi drumul nu era foarte uşor, iar noroaiele ne înghiţeau cel puţin până la genunchi, am reuşit să ajungem acolo. Am constatat că prânzul servit pe stânci este mai delicios decât orice mâncare pretenţioasă pusă pe masa unui hotel luxos. La întoarcere, am făcut un ocol şi am traversat zidul dacic, apoi am intrat în Peştera Ponorâci, de unde am ieşit înfriguraţi, ca să traversăm un râu şi să fim şi uzi. Dar cum totul e bine când se termină cu bine, am ajuns acasă, unde ne aştepta tortul-cărămidă al Luisei şi o seară lungă, presărată cu jocuri în care lumea se sărută şi convorbiri piperate despre iubire. Ziua de joi a venit împreună cu prietenul nostru drag, soarele. Ne-am făcut căsuţe de e-mail şi ne-am conectat, am jucat un joc în care trebuia să ne punem memoria la contribuţie şi să reţinem citatele frumoase găsite prin curte. După-amiaza a venit cu o cărticică plină de întrebări şi provocări... am învăţat cum se face balmoşul, am desenat panorame, am strâns flori şi frunze, am citit documente geografice şi am compus cântece despre urşi. La sfârşitul zilei, am început să traducem cuvinte din engleză în română, spaniolă, catalană şi portugheză, pentru dicţionarul de la sfârşitul caietului cu provocări. Am putea numi ziua de vineri şi ziua extremă, fiindcă am început prin a traversa o cascadă, apoi unii dintre noi au intrat în Peştera Cioclovina Udă, cu apă până la brâu, iar alţii au făcut căţărări, ambele aventuri fiind solicitante şi frumoase în felul lor. Weekendul care a urmat a fost unul relaxant. Ne-am jucat mult, am învăţat cum să facem profit cumpărând şi vânzând miere sau prăjituri într-un joc organizat de polonezi, am primit vizita liderului nostru drag Alex, am mâncat multă mâncare tradiţională şi am povestit ore întregi cu străinii care ne deveniseră prieteni. Însă pe cât de mult ne-am relaxat, pe atât de mult am umblat luni, spre a ajunge la punctul culminant al campului: Sarmizegetusa Regia. Hike-ul a fost lung, dar umorul specific nouă ne-a salvat de la dispariţia pe cărările dacice. Am compus povestioare, am cântat, am făcut multe poze, am ajuns şi în Poiana Omului, unde se presupune că s-ar fi sinucis Decebal, am făcut baie în râul rece, de munte [cu hainele pe noi] şi, într-un final, am ajuns la locul de campare. Corturile erau montate de cei care veniseră cu maşinile, aşa că ne-am lăsat lucrurile pe unde am apucat, ca să ajungem cât mai repede în cetate. Sarmizegetusa Regia e impresionantă prin faptul că istoria veche de milenii ţi se aşterne la picioare, e palpabilă chiar. Cetatea ne-a rămas însă în suflete şi dintr-un alt motiv... câţiva dintre noi ne-am depus promisiunea acolo. Ne-am ales doi naşi şi un cântec pe care să-l interpretăm, apoi ne-am primit eşarfele şi am promis că vom încerca să lăsăm lumea mai bună decât am găsit-o. Cu zâmbetele largi, ne-am întors la corturi, unde am servit cina - cârnăciori fripţi la focul de tabără- şi am privit cerul, înţesat de stele. Dimineaţa de marţi s-a ivit repede de tot, însorită şi ea, şi am pornit-o înapoi spre casă. După încă şase ore de urcat pante interminabile, am ajuns în camp şi, fără să ne mai pese de altceva, ne-am pus la coadă la duşuri. Proaspăt spălaţi, ne aştepta cina şi un somn bun, binemeritat, de altfel. Următoarele două zile le-am petrecut jucându-ne, cântând, mâncând o grămadă de feluri specifice polonezilor şi spaniolilor, scriind amintiri prin caiete şi împărţind zâmbete, îmbrăţişări, rămas-bun-uri. Vineri, am vizitat, alături de mallorchezi şi pildeşteni, Hunedoara şi Deva. Iar aventura verii s-a terminat undeva în jurul orei 1 noaptea, după o cină delicioasă, multe ore de aşteptare şi o grămadă de îmbrăţişări. Mallorchezii au plecat spre insula lor, iar noi am rămas în urmă, cu amintirea unui camp minunat în suflete.
A fost cu adevărat o mare aventură. Am legat prietenii care sperăm că vor rezista distanţei, am învăţat multe lucruri noi, ne-am jucat la fel de mult ca şi atunci când eram copii, am cântat până când ni s-a terminat Strepsilsul... ne-am depăşit limitele şi ne-am apropiat încă puţin de lumea bună pe care vrem să o creăm. Mulţumim, Cioclovina, pentru bucuriile pe care ni le-ai dăruit!:)
A voastră în cercetăşie,
Petra Ioana Trifon, exploratoare.

Cupa izvoarelor - prima provocare a vacanţei

Am revenit cu noi peripeţii din vacanţă. În timp ce temerarii noştri se bucură de campul Lands of Adventure din Grecia, noi exploratorii, ducem dorul tuturor aventurilor trăite în această vară. Aşa că, mai întâi, vă vom povesti despre prima noastră Cupă a Izvoarelor, o adevărată provocare ploioasă.

O banală conversaţie cu Vlad, un cercetaş hunedorean, a fost punctul de plecare în expediţia noastră pe meleagurile Vâlcei. Liderul nostru, Alex, era ocupat cu bacalaureatul, aşa că eu, Irina şi Codruţa, descurcăreţe ca de obicei, am găsit soluţia de a merge totuşi la Cupa Izvoarelor, ediţia a XIII-a, şi anume să participăm alături de cercetaşii hunedoreni, ca două centre locale prietene ce suntem. Bineînţeles că ei au fost de acord şi ne-au primit cu braţele deschise, aşa că, înainte de 17 iunie, am intrat în febra pregătirilor. Bagaje, mâncare, informaţii despre zona în care mergeam şi multă bună-dispoziţie erau ingredientele zilnice din acea perioadă, care acum pare foarte îndepărtată.

Începutul vacanţei noastre suna promiţător. Nouă tineri, cu rucsacii burduşiţi de haine şi mâncare, cu zâmbete în priviri, aşteptau pe peronul gării din Deva trenul care avea să îi ducă departe, la Râmnicu-Vâlcea, de unde încă un microbuz trebuia să îi ia în primire şi să îi lase la locul de campare, mai precis, în Lunca Romanilor. Punctul de oprire a fost în Sibiu, unde am mâncat foarte multă îngheţată, după care, cu un personal şi cu o carte interesantă, am ajuns la destinaţie. În câmpia plină de corturi şi de cercetaşi, ne aştepta Vlad, împreună cu vechii noştri prieteni din ţară şi cu alţii noi pe care aveam să ni-i facem. Festivitatea de deschidere a fost oficiată cu solemnitate, steagurile au fost înălţate cu imnul naţional auzindu-se în surdină, iar rugăciunea cercetaşului spusă cu emoţie de toţi cei trei sute de participanţi. După ce a avut loc şi prezentarea centrelor locale, fiecare dintre noi şi-a ridicat cortul, fie că era un adevărat apartament hunedorean, fie că era un exemplar portocaliu de locuinţă de creastă. Deşi în program scria că va avea loc o petrecere alături de ONG-urile prezente acolo, ploaia a anulat toate planurile şi a închis cercetaşii în corturi. Fetele de la Hunedoara au avut parte de o inundaţie muntenească, cortul lor fiind plin cu apă. Am reuşit să le găsim loc pe la alte centre binevoitoare, după care am încercat să adormim, fiindcă hike-ul de a doua zi se anunţa plin de surprize.

Conform proverbului „Cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge”, liderul nostru însoţitor [şi competent] Mihai a venit la ora opt şi ne-a trezit. Că, deh!, în program scria că la ora nouă începe hike-ul... Ca să ştiţi şi voi, am plecat în hike la ora zece şi zece minute. Am primit o hartă cu cele paisprezece puncte de control şi cu distanţa aproximativă dintre ele şi am pornit, voiniceşte, să îndeplinim provocările. Întrebări despre religie, pânze de păianjen, terenuri minate, speologie, evaluarea echipamentului din rucsaci, meteorologie, radiocomunicaţii, verificarea atenţiei noastre distributive, cunoştinţe geografice, vizitarea peşterii Sfântului Grigorie Decapolitul, dublă mimare a unei situaţii care necesită prim-ajutor, tragere cu arcul [evident, fără să nimerim ţinta], punct de control relaxant şi glumeţ şi, la final, puţină istorie, combinată cu stemele familiei Brâncoveanu, acestea au fost provocările pe care le-am îndeplinit. Am trecut de toate probele cu bine, ne-am mai rătăcit, am mai folosit şi surse din afara patrulei pentru identificarea mesajului scris în cod Morse, dar am ajuns cu bine înapoi în camp, deşi în loc de paisprezece puncte de control, am avut doar doisprezece. Credeam cu toţii că vom avea nevoie de o prezentare a unui proiect de mediu realizat de noi, dar s-a dovedit că ceea ce scria în program nu era respectat aproape deloc, aşa că nu ne-am mai îngrijorat şi ne-am bucurat de focul de tabără, cântând şi râzând...

Următoarea zi era programat concursul de orientare. Reprezentanţii noştri erau Isa şi Vlad şi amândoi s-au descurcat bine. Apoi, ne-am tot plimbat pe la diverse ateliere. Am tras cu arcul, ne-am îmbogăţit cunoştinţele de prim-ajutor şi supravieţuire, am desenat şi am făcut tiroliană, ceea ce aşteptam cu toţii. După ce s-au terminat atelierele, am constatat că mai erau două ore până la prezentarea momentului artistic şi noi nu aveam unul. Aşa că am compus un cântecel amuzant, am improvizat un scenariu şi am mâzgălit un izopren. Apoi, am mers să vizionăm celelalte momente artistice. Scenetele erau destul de asemănătoare, doar că unele mai conţineau şi ceva Power-Puff Girls sau StarWars risipite printre replici, aşa că putem spune că am râs copios, la fel cum şi alţii au râs de noi. Dar totul s-a terminat cu bine şi ne-am bucurat de încă un foc de tabără, plin de dragoste, de data asta.

Ultima zi a constat în festivitatea de premiere, unde am primit o diplomă de participare. Dar nu asta e important, ci faptul că ne-am distrat cu adevărat, că ne-am făcut prieteni sau am întărit legăturile deja existente, că am făcut faţă cu brio ploilor torenţiale şi corturilor ude şi am ajuns acasă cu încă o experienţă frumoasă în suflet, cu zâmbete largi pe chip şi cu un badge cu un cocoş pe cămăşile de cercetaş...:)

A voastră în cercetăşie,
Petra Ioana Trifon, exploratoare.

Vară cercetăşească [partea a III-a]

Supravieţuire…la un pas de civilizaţie

Amnare, pelerine de ploaie, mâncare ascunsă prin cele mai adânci buzunare ale rucascilor…oare asta înseamnă supravieţuire? Sau lupta cu dorinţa de a ceda, hotărârea nestrămutată de a rezista, oricât ar fi de greu, şi speranţa că vei ajunge cu bine acasă? Înclin să cred că ceea ce am realizat noi în această ieşire a fost o combinaţie între toate aceste aspecte, combinaţie în care am presărat ploaie, pante abrupte, un ciobănesc belgian ecologist şi multe cântece. Dar pentru că noi ne-am bucurat foarte mult de această expediţie de testare a propriilor noastre limite, vă vom povesti şi vouă cum a început totul, cum a decurs şi ce păreri avem acum, că am reuşit să supravieţuim prin ajutorare reciprocă şi prietenie.

După multe cursuri, în care am învăţat de la Iulian să facem o grămadă de noduri, să aprindem focul cu amnarul şi să organizăm planul unei ieşiri, am decis ca în weekendul de după Rusalii, mai précis, în 29-30 mai, să facem o ieşire aproape de Deva [menţionăm că aproape este o noţiune relativă şi în cazul nostru]. Fiindcă eu şi Alex aveam un concurs în dimineaţa în care trebuia să plecăm în ieşire, am stabilit ca noi să venim mai târziu, în calitate de lider [Alex] şi ucenicul său [eu]. Aşa că în marţea de dinaintea ieşirii, eu cu Alex şi cu Iulian am parcurs traseul pe care aveam să îi ducem pe cercetaşii deveni şi timişoreni. Am stabilit ce concursuri vor avea şi ce diplome vor primi, după care am ajuns şi noi acasă, ca să ne pregătim de ceea ce urma. Sâmbătă după-amiază, în timp ce exploratorii şi temerarii parcurseseră déjà o parte din traseu şi concuraseră pentru titlul de cel mai bun fochist [sau cine aprinde cel mai repede focul cu amnarul], eu cu Alex urcam voioşi spre grota lângă care poposiseră dragii noştri cercetaşi. Pe parcursul drumului, ne-am întâlnit cu două dintre călăuze, şi anume cu Tedi, temerarul nostru, şi Pituţ, un explorator timişorean, care ne-au dus pe cărări numai de ei ştiute la grota unde ne aşteptau ceilalţi. De acolo, exploratorii şi temerarii au plecat spre drumul care ducea la locul de campare. Eu cu cei doi lideri am rămas să coborâm în grotă, unde am experimentat, pentru câteva secunde, noţiunea de linişte şi întuneric în sensul ei deplin. După ce am strâns tot ceea ce exploratoarele au lăsat în urmă, am pornit în urcarea unei pante aproape verticală, cu cele 12 kilograme ale rucsacului în spate. A fost cu adevărat o provocare, ce a necesitat multe opriri, rugăciuni şi mâini înfipte în pământ, cel puţin din partea mea, dar sunt mândră să spun că am ajuns cu bine la capătul drumului. Acolo, ne-am reunit cu toţii, ne-am împărţit pe echipe şi am plecat spre locul de campare, concurând pentru titlul de “cel mai rapid explorator”. După opriri, poveşti şi descoperirea unor comori ascunse în rucsaci, precum “am felii de pâine la mine, sper să nu fie confiscate”, am ajuns la locul de campare, care era lângă un lac, şi am început să montăm corturile, să aprindem focul şi să pregătim prânzul-cină. Graţie Norei, Maiei şi Ioanei, cele trei bucătărese ale noastre, am mâncat foarte bine, deşi Katana sau Fata grasă, ciobănescul belgian al lui Iulian, a cam furat din cartofi şi din morcovi. Am gustat din delicioasele banane în ciocolată, am împărţit frigăruile, ciupercile crude şi cartofii copţi şi am făcut chiar pâine, înfăşurată pe lemne şi tapetată cu Finetti. Apoi, am încercat cu toţii să tragem cu arcul [mulţumim, Ana, pentru bucuria pe care ne-ai făcut-o!]. Când lumea începuse déjà să se lenevească, să cânte şi să aţipească, am constatat că era ora 10 noaptea şi noi nu prea mai aveam apă. Ne-am strâns câţiva şi, înarmaţi cu bidoane şi lanterne, am plecat spre Cabana Căprioara, lângă care era un izvor cu apă potabilă. Pe drum, am spus poveşti de groază, am avut întâlniri romantice cu broaştele şi am trecut prin tot felul de sperieturi, printre care descoperirea monstrului Dessie din balta de lângă marginea drumului. Dar am ajuns cu bine la izvor, ne-am făcut plinul şi ne-am întors la locul de campare. Acolo, am continuat să cântăm, am băut ceai, am povestit câte-n lună şi în stele şi, aproape de miezul nopţii, am început să scriem dorinţe pe bileţele, pe care mai apoi le-am ars, cu speranţa că visele ne vor deveni realitate. Când am observat că moşul Ene a cam venit şi nu vrea să mai plece, ne-am retras în corturi şi am lăsat campul pe mâna celor care erau de servici la planton. Noaptea a fost lungă, fiindcă se auzeau tot felul de sunete şi se vedeau tot soiul de figuri ciudate, dar cu toţii am reuşit să ne odihnim după o zi în care am supravieţuit.

De dimineaţă, călăuzele, alături de Iulian, au făcut o plimbare pe malurile lacului şi au descoperit un peisaj asemănător celui selenar, ceea ce a dus la o lungă şedinţă foto. Între timp, bucătăresele noastre găteau, cu ce ne mai rămăsese, micul dejun, iar eu scriam de zor diplome. După ce grupul de viteji s-a întors din expediţia lor pe Lună, am mâncat cu toţii şi Alex le-a împărţit diplomele, felicitându-i pe toţi pentru abilităţile de care au dat dovadă în această ieşire. Imediat, ne-am strâns corturile, am pus rucascii în spinare şi am pornit-o cercetăşeşte spre casele noastre dragi.

Pot spune că a fost cu adevărat o ieşire interesantă, solicitantă, dar frumoasă. Am învăţat cum ar trebui să fie un lider şi vreau să le mulţumesc lui Alex şi lui Iulian că mi-au oferit această şansă. Cu toţii am reuşit să ne dăm seama că putem rezista doar cu o mână de banane şi cu câteva kilograme de cartofi, atâta timp cât avem acea legătură puternică între noi, cercetăşia…şi atâta timp cât ne dorim din toată inima să supravieţuim, orice s-ar întâmpla. Fiindcă, în această ieşire, am fost cu adevărat gata oricând…

A voastră în cercetăşie,
Petra Ioana Trifon, exploratoare.

Vară cercetăşească [partea a II-a]

Hike pe...cetate


Noi, exploratorii centrului local Deva, ne-am decis ca în minunata zi de 18 aprilie să facem un hike în jurul Cetăţii noastre dragi. Ei bine, hike-ul a început foarte frumos, domnul Vulcan ajungând, ca de obicei, …cu 10 minute întârziere. Înainte să începem urcarea, am jucat câteva jocuri pentru a ne destinde şi a ne relaxa, fiindcă ştiam ce ne aşteaptă, sau cel puţin aşa credeam. Aşa că după nişte “black şi white magic” , am pornit cu forţa pe traseul propus de Tudor şi Alex, deşi probabil prea “cu forţa”, fiindcă, după 10 minute, am fost de acord că avem nevoie de o …pauză de băut apă. Pe la jumătatea traseului, când unii dintre noi erau un pic cam obosiţi să mai continue, am făcut o pauză mai lungă, o pauză de un joc, iar Tudor s-a hotărât să ne încurce cu jocul “drept-cruce”. Am fost cam dezorientaţi la început, dar, pe rând, fiind nişte cercetaşi isteţi, ne-am dat seama de regulă , ceea ce ne-a sfârşit pauza şi am continuat traseul. Ajunşi la destinaţie, în vârful unui deal, cu o privelişte minunată a Devei aşternându-ni-se în faţa ochilor, ne-am odihnit, ne-am hrănit, după care am început programul de distracţie cu jocurile din mapa lui Alex. Înainte de întoarcere, am mai făcut o oprire, undeva în pădure, la umbra copacilor, unde am împărţit nişte prăjiturele, ca să ne dea élan pentru drumul înapoi, deşi nu era neapărată nevoie, deoarece, de data aceasta, drumul a decurs mult mai bine ( se poate să fie din cauză că era doar de coborât, sau a fost doar o coincidenţă). Oricum totul a fost minunat şi mai sperăm la astfel de ieşiri pe viitor.

Luisa Azamfirei, exploratoare.
P.S.: Revenim cu poze din hike cât de curând putem!

Vară cercetăşească [partea I]

Ştim prea bine că nu am mai scris de mult timp, însă am avut o iarnă grea, plină de zăpadă, teze şi total lipsită de timp. Însă acum, odată cu vara ce a sosit voioasă, şi forţele ne-au revenit, proaspete şi gata oricând de a fi puse în slujba cercetăşiei. Împreună cu vara cea veselă, a venit la noi şi un lider nou, Iulian, care sperăm că va poposi mult de acum înainte în centrul nostru local. Ultimele peripeţii cercetăşeşti prin care am trecut sunt următoarele: am organizat şi noi Festivalul Luminii, am făcut un hike plin de jocuri pe Dealul Cetăţii noastre dragi şi, alături de noul nostru lider, am pus în practică tot ce am învăţat la cursurile de supravieţuire, printr-o ieşire de o zi undeva lângă Cabana Căprioara. Aşa că acum avem multe de povestit...Vă îndemnăm să vă imaginaţi o seară frumoasă, în jurul unui foc de tabără, cu o chitară auzindu-se în surdină, şi să vă lăsaţi purtaţi pe tărâmurile cercetăşiei devene de câteva exploratoare. Lectură plăcută!


Festivalul Luminii – bucuria lucrurilor mărunte

Anul acesta, după multe eforturi, am reuşit, împreună cu Centrul Local Hunedoara, să organizăm şi noi Festivalul Luminii. Astfel, în seara unei sâmbete obişnuite de 13 martie, am reuşit să luminăm întreg Parcul Corvin din Hunedoara şi să aducem câteva zâmbete pe buzele şi în sufletele celor care ne-au fost alături.
Aş putea să rezum toată povestea la câteva cifre: 2.200 de gulguţe, 2.200 de lumânări, mii de aplecări şi ridicări pentru a aşeza şi a aprinde luminiţele, vreo sută de turte dulci delicioase şi 4 sau 5 bănci reparate. Sau aş putea rezuma festivalul prin câteva cuvinte sau sentimente: lumină, ceai, copilărie, cântece, bucurie, dor...Dar nu! O să vă spun detaliat cât de frumos a fost...:)
Fiindcă festivalul se ţinea la Hunedoara, ne-a luat ceva să ajungem până acolo, iar acest “ceva” poate însemna un microbuz plin cu tipi dubioşi pentru cei de la exploratori, iar pentru temerari, “ceva”-ul este un TIR al unui elev de liceu, însă, cum noi suntem descurcăreţi, am reuşit să ajungem în parc şi fără indicaţiile incorecte ale bătrânelelor binevoioase de pe străzile Hunedoarei. Odată ce am ajuns în parc, am inspectat ce făcea fiecare echipă şi am mers unde era mai multă nevoie de noi. Băieţii reparau băncile din parc, fiindcă cele pe care trebuia să le montăm integral au fost furate, evident, câteva fete făceau ceaiul, iar marea majoritate a noastră punea gulguţele, încadrând aleile în brâuri albe, luminoase, şi transformând rondourile în flori de crin imense, realizate din gulguţe colorate. Chiar dacă liderii pletoşi mai scapă din când în când exploratoare pe jos, spre deliciul vizual al temerarilor, juliturile sunt uşoare şi se vindecă, ca şi în cazul meu, iar aranjatul parcului poate continua fără nicio problemă. După ce toate gulguţele au fost aşezate pe aleile parcului, cu tot cu lumânărele în ele, ne-am strâns cu toţii în foişorul din mijlocul parcului, iar liderele noastre dragi, Irina şi Cristina, au aprins prima gulguţă în aplauzele entuziasmate ale tuturor. Deşi a luat ceva până am aprins toate luminile, munca a meritat pe deplin. Întreg parcul era luminat, iar privit de sus, totul era absolut feeric. Atmosfera frumoasă a fost întreţinută de multe cântece la chitară, de ceai fierbinte, vărsat pe jos, cu pene de chitară în el, dar totuşi foarte bun şi de turta dulce cu adevărat delicioasă, care a săturat multe guri. Am împărţit oamenilor semne de carte, am făcut multe poze, am auzit diverse persoane spunând că e frumos sau chiar cântând cu noi, ceea ce a fost emoţionant.
După ce am petrecut vreo patru ore înveselind lumea hunedoreană şi încercând să îi învăţăm pe cei din jurul nostru să se bucure de lucrurile mărunte, am plecat voioşi la Castelul Corvinilor, ca să ne cunoaştem mai bine şi să sărbătorim ziua lui Gherman, liderul hunedorean. A fost o petrecere plină de acorduri de chitară, de cântece frumoase, de începuturi de prietenii şi de mâncare bună. Chiar dacă a trebuit să alergăm ca să prindem ultimul autobuz, putem spune cu certitudine că a fost o seară foarte frumoasă. Am rămas cu nişte amintiri grozave, cu prieteni buni şi cu credinţa că am schimbat o seară obişnuită de sâmbătă într-una deosebită, luminoasă, plină de bucurie. Credem cu tărie că am reuşit să le aducem oamenilor puţină lumină în suflet, puţină fericire. Cel puţin noi am trăit una din cele mai frumoase seri din vieţile noastre, fiindcă ne-am bucurat cu adevărat de lucrul mărunt, dar extrem de puternic care ne uneşte…cercetăşia.

Petra Ioana Trifon, exploratoare.