Vară cercetăşească [partea a III-a]

Supravieţuire…la un pas de civilizaţie

Amnare, pelerine de ploaie, mâncare ascunsă prin cele mai adânci buzunare ale rucascilor…oare asta înseamnă supravieţuire? Sau lupta cu dorinţa de a ceda, hotărârea nestrămutată de a rezista, oricât ar fi de greu, şi speranţa că vei ajunge cu bine acasă? Înclin să cred că ceea ce am realizat noi în această ieşire a fost o combinaţie între toate aceste aspecte, combinaţie în care am presărat ploaie, pante abrupte, un ciobănesc belgian ecologist şi multe cântece. Dar pentru că noi ne-am bucurat foarte mult de această expediţie de testare a propriilor noastre limite, vă vom povesti şi vouă cum a început totul, cum a decurs şi ce păreri avem acum, că am reuşit să supravieţuim prin ajutorare reciprocă şi prietenie.

După multe cursuri, în care am învăţat de la Iulian să facem o grămadă de noduri, să aprindem focul cu amnarul şi să organizăm planul unei ieşiri, am decis ca în weekendul de după Rusalii, mai précis, în 29-30 mai, să facem o ieşire aproape de Deva [menţionăm că aproape este o noţiune relativă şi în cazul nostru]. Fiindcă eu şi Alex aveam un concurs în dimineaţa în care trebuia să plecăm în ieşire, am stabilit ca noi să venim mai târziu, în calitate de lider [Alex] şi ucenicul său [eu]. Aşa că în marţea de dinaintea ieşirii, eu cu Alex şi cu Iulian am parcurs traseul pe care aveam să îi ducem pe cercetaşii deveni şi timişoreni. Am stabilit ce concursuri vor avea şi ce diplome vor primi, după care am ajuns şi noi acasă, ca să ne pregătim de ceea ce urma. Sâmbătă după-amiază, în timp ce exploratorii şi temerarii parcurseseră déjà o parte din traseu şi concuraseră pentru titlul de cel mai bun fochist [sau cine aprinde cel mai repede focul cu amnarul], eu cu Alex urcam voioşi spre grota lângă care poposiseră dragii noştri cercetaşi. Pe parcursul drumului, ne-am întâlnit cu două dintre călăuze, şi anume cu Tedi, temerarul nostru, şi Pituţ, un explorator timişorean, care ne-au dus pe cărări numai de ei ştiute la grota unde ne aşteptau ceilalţi. De acolo, exploratorii şi temerarii au plecat spre drumul care ducea la locul de campare. Eu cu cei doi lideri am rămas să coborâm în grotă, unde am experimentat, pentru câteva secunde, noţiunea de linişte şi întuneric în sensul ei deplin. După ce am strâns tot ceea ce exploratoarele au lăsat în urmă, am pornit în urcarea unei pante aproape verticală, cu cele 12 kilograme ale rucsacului în spate. A fost cu adevărat o provocare, ce a necesitat multe opriri, rugăciuni şi mâini înfipte în pământ, cel puţin din partea mea, dar sunt mândră să spun că am ajuns cu bine la capătul drumului. Acolo, ne-am reunit cu toţii, ne-am împărţit pe echipe şi am plecat spre locul de campare, concurând pentru titlul de “cel mai rapid explorator”. După opriri, poveşti şi descoperirea unor comori ascunse în rucsaci, precum “am felii de pâine la mine, sper să nu fie confiscate”, am ajuns la locul de campare, care era lângă un lac, şi am început să montăm corturile, să aprindem focul şi să pregătim prânzul-cină. Graţie Norei, Maiei şi Ioanei, cele trei bucătărese ale noastre, am mâncat foarte bine, deşi Katana sau Fata grasă, ciobănescul belgian al lui Iulian, a cam furat din cartofi şi din morcovi. Am gustat din delicioasele banane în ciocolată, am împărţit frigăruile, ciupercile crude şi cartofii copţi şi am făcut chiar pâine, înfăşurată pe lemne şi tapetată cu Finetti. Apoi, am încercat cu toţii să tragem cu arcul [mulţumim, Ana, pentru bucuria pe care ne-ai făcut-o!]. Când lumea începuse déjà să se lenevească, să cânte şi să aţipească, am constatat că era ora 10 noaptea şi noi nu prea mai aveam apă. Ne-am strâns câţiva şi, înarmaţi cu bidoane şi lanterne, am plecat spre Cabana Căprioara, lângă care era un izvor cu apă potabilă. Pe drum, am spus poveşti de groază, am avut întâlniri romantice cu broaştele şi am trecut prin tot felul de sperieturi, printre care descoperirea monstrului Dessie din balta de lângă marginea drumului. Dar am ajuns cu bine la izvor, ne-am făcut plinul şi ne-am întors la locul de campare. Acolo, am continuat să cântăm, am băut ceai, am povestit câte-n lună şi în stele şi, aproape de miezul nopţii, am început să scriem dorinţe pe bileţele, pe care mai apoi le-am ars, cu speranţa că visele ne vor deveni realitate. Când am observat că moşul Ene a cam venit şi nu vrea să mai plece, ne-am retras în corturi şi am lăsat campul pe mâna celor care erau de servici la planton. Noaptea a fost lungă, fiindcă se auzeau tot felul de sunete şi se vedeau tot soiul de figuri ciudate, dar cu toţii am reuşit să ne odihnim după o zi în care am supravieţuit.

De dimineaţă, călăuzele, alături de Iulian, au făcut o plimbare pe malurile lacului şi au descoperit un peisaj asemănător celui selenar, ceea ce a dus la o lungă şedinţă foto. Între timp, bucătăresele noastre găteau, cu ce ne mai rămăsese, micul dejun, iar eu scriam de zor diplome. După ce grupul de viteji s-a întors din expediţia lor pe Lună, am mâncat cu toţii şi Alex le-a împărţit diplomele, felicitându-i pe toţi pentru abilităţile de care au dat dovadă în această ieşire. Imediat, ne-am strâns corturile, am pus rucascii în spinare şi am pornit-o cercetăşeşte spre casele noastre dragi.

Pot spune că a fost cu adevărat o ieşire interesantă, solicitantă, dar frumoasă. Am învăţat cum ar trebui să fie un lider şi vreau să le mulţumesc lui Alex şi lui Iulian că mi-au oferit această şansă. Cu toţii am reuşit să ne dăm seama că putem rezista doar cu o mână de banane şi cu câteva kilograme de cartofi, atâta timp cât avem acea legătură puternică între noi, cercetăşia…şi atâta timp cât ne dorim din toată inima să supravieţuim, orice s-ar întâmpla. Fiindcă, în această ieşire, am fost cu adevărat gata oricând…

A voastră în cercetăşie,
Petra Ioana Trifon, exploratoare.

Vară cercetăşească [partea a II-a]

Hike pe...cetate


Noi, exploratorii centrului local Deva, ne-am decis ca în minunata zi de 18 aprilie să facem un hike în jurul Cetăţii noastre dragi. Ei bine, hike-ul a început foarte frumos, domnul Vulcan ajungând, ca de obicei, …cu 10 minute întârziere. Înainte să începem urcarea, am jucat câteva jocuri pentru a ne destinde şi a ne relaxa, fiindcă ştiam ce ne aşteaptă, sau cel puţin aşa credeam. Aşa că după nişte “black şi white magic” , am pornit cu forţa pe traseul propus de Tudor şi Alex, deşi probabil prea “cu forţa”, fiindcă, după 10 minute, am fost de acord că avem nevoie de o …pauză de băut apă. Pe la jumătatea traseului, când unii dintre noi erau un pic cam obosiţi să mai continue, am făcut o pauză mai lungă, o pauză de un joc, iar Tudor s-a hotărât să ne încurce cu jocul “drept-cruce”. Am fost cam dezorientaţi la început, dar, pe rând, fiind nişte cercetaşi isteţi, ne-am dat seama de regulă , ceea ce ne-a sfârşit pauza şi am continuat traseul. Ajunşi la destinaţie, în vârful unui deal, cu o privelişte minunată a Devei aşternându-ni-se în faţa ochilor, ne-am odihnit, ne-am hrănit, după care am început programul de distracţie cu jocurile din mapa lui Alex. Înainte de întoarcere, am mai făcut o oprire, undeva în pădure, la umbra copacilor, unde am împărţit nişte prăjiturele, ca să ne dea élan pentru drumul înapoi, deşi nu era neapărată nevoie, deoarece, de data aceasta, drumul a decurs mult mai bine ( se poate să fie din cauză că era doar de coborât, sau a fost doar o coincidenţă). Oricum totul a fost minunat şi mai sperăm la astfel de ieşiri pe viitor.

Luisa Azamfirei, exploratoare.
P.S.: Revenim cu poze din hike cât de curând putem!

Vară cercetăşească [partea I]

Ştim prea bine că nu am mai scris de mult timp, însă am avut o iarnă grea, plină de zăpadă, teze şi total lipsită de timp. Însă acum, odată cu vara ce a sosit voioasă, şi forţele ne-au revenit, proaspete şi gata oricând de a fi puse în slujba cercetăşiei. Împreună cu vara cea veselă, a venit la noi şi un lider nou, Iulian, care sperăm că va poposi mult de acum înainte în centrul nostru local. Ultimele peripeţii cercetăşeşti prin care am trecut sunt următoarele: am organizat şi noi Festivalul Luminii, am făcut un hike plin de jocuri pe Dealul Cetăţii noastre dragi şi, alături de noul nostru lider, am pus în practică tot ce am învăţat la cursurile de supravieţuire, printr-o ieşire de o zi undeva lângă Cabana Căprioara. Aşa că acum avem multe de povestit...Vă îndemnăm să vă imaginaţi o seară frumoasă, în jurul unui foc de tabără, cu o chitară auzindu-se în surdină, şi să vă lăsaţi purtaţi pe tărâmurile cercetăşiei devene de câteva exploratoare. Lectură plăcută!


Festivalul Luminii – bucuria lucrurilor mărunte

Anul acesta, după multe eforturi, am reuşit, împreună cu Centrul Local Hunedoara, să organizăm şi noi Festivalul Luminii. Astfel, în seara unei sâmbete obişnuite de 13 martie, am reuşit să luminăm întreg Parcul Corvin din Hunedoara şi să aducem câteva zâmbete pe buzele şi în sufletele celor care ne-au fost alături.
Aş putea să rezum toată povestea la câteva cifre: 2.200 de gulguţe, 2.200 de lumânări, mii de aplecări şi ridicări pentru a aşeza şi a aprinde luminiţele, vreo sută de turte dulci delicioase şi 4 sau 5 bănci reparate. Sau aş putea rezuma festivalul prin câteva cuvinte sau sentimente: lumină, ceai, copilărie, cântece, bucurie, dor...Dar nu! O să vă spun detaliat cât de frumos a fost...:)
Fiindcă festivalul se ţinea la Hunedoara, ne-a luat ceva să ajungem până acolo, iar acest “ceva” poate însemna un microbuz plin cu tipi dubioşi pentru cei de la exploratori, iar pentru temerari, “ceva”-ul este un TIR al unui elev de liceu, însă, cum noi suntem descurcăreţi, am reuşit să ajungem în parc şi fără indicaţiile incorecte ale bătrânelelor binevoioase de pe străzile Hunedoarei. Odată ce am ajuns în parc, am inspectat ce făcea fiecare echipă şi am mers unde era mai multă nevoie de noi. Băieţii reparau băncile din parc, fiindcă cele pe care trebuia să le montăm integral au fost furate, evident, câteva fete făceau ceaiul, iar marea majoritate a noastră punea gulguţele, încadrând aleile în brâuri albe, luminoase, şi transformând rondourile în flori de crin imense, realizate din gulguţe colorate. Chiar dacă liderii pletoşi mai scapă din când în când exploratoare pe jos, spre deliciul vizual al temerarilor, juliturile sunt uşoare şi se vindecă, ca şi în cazul meu, iar aranjatul parcului poate continua fără nicio problemă. După ce toate gulguţele au fost aşezate pe aleile parcului, cu tot cu lumânărele în ele, ne-am strâns cu toţii în foişorul din mijlocul parcului, iar liderele noastre dragi, Irina şi Cristina, au aprins prima gulguţă în aplauzele entuziasmate ale tuturor. Deşi a luat ceva până am aprins toate luminile, munca a meritat pe deplin. Întreg parcul era luminat, iar privit de sus, totul era absolut feeric. Atmosfera frumoasă a fost întreţinută de multe cântece la chitară, de ceai fierbinte, vărsat pe jos, cu pene de chitară în el, dar totuşi foarte bun şi de turta dulce cu adevărat delicioasă, care a săturat multe guri. Am împărţit oamenilor semne de carte, am făcut multe poze, am auzit diverse persoane spunând că e frumos sau chiar cântând cu noi, ceea ce a fost emoţionant.
După ce am petrecut vreo patru ore înveselind lumea hunedoreană şi încercând să îi învăţăm pe cei din jurul nostru să se bucure de lucrurile mărunte, am plecat voioşi la Castelul Corvinilor, ca să ne cunoaştem mai bine şi să sărbătorim ziua lui Gherman, liderul hunedorean. A fost o petrecere plină de acorduri de chitară, de cântece frumoase, de începuturi de prietenii şi de mâncare bună. Chiar dacă a trebuit să alergăm ca să prindem ultimul autobuz, putem spune cu certitudine că a fost o seară foarte frumoasă. Am rămas cu nişte amintiri grozave, cu prieteni buni şi cu credinţa că am schimbat o seară obişnuită de sâmbătă într-una deosebită, luminoasă, plină de bucurie. Credem cu tărie că am reuşit să le aducem oamenilor puţină lumină în suflet, puţină fericire. Cel puţin noi am trăit una din cele mai frumoase seri din vieţile noastre, fiindcă ne-am bucurat cu adevărat de lucrul mărunt, dar extrem de puternic care ne uneşte…cercetăşia.

Petra Ioana Trifon, exploratoare.