duminică, 10 octombrie 2010

We did it, Romania!


25 septembrie, o zi plină de râsete, ciudăţenii şi, mai ales, gunoi. Mult gunoi. Fiind cercetaşi, deci gata oricând, am răspuns Da! provocării de a strange gunoiul din toată România într-o singură zi. Deşi noaptea trecută petrecuserăm cam mult, fiindcă avusese loc Balul Bobocilor la “Decebal”, ne-am trezit de dimineaţă, cu forţe proaspete, şi ne-am îndreptat spre Pădurea Bejan, unul dintre locurile pline de deşeuri din Deva. Narmaţi cu saci de gunoi, cu mănuşi de chirurg şi cu pişcători pentru nas [măcar imaginare, deşi ar fi fost binevenite în unele cazuri], am purces la strângerea gunoiului. Am găsit cele mai ciudate lucruri, de la sticle pline cu lichide dubioase, la buchete de flori de plastic şi chiar la o vază de sticlă. Am fost împărţiţi în două jumătăţi: prima jumătate a plecat la cascadă, unde era un adevărat paradis al gunoiului, a doua grupă a rămas la Bejan şi a strâns gunoiul pe categorii – unii strângeau plastic, alţii conserve şi metal, alţii sticlă şi ultimii hârtie. După două ore în care ne-am învârtit ca nişte titireze, adunând de unde puteam fiecare bucăţică de plastic sau hârtie, am strâns 45 de saci mari de gunoi, plini cu inconştienţa devenilor, devenită pericol pentru natură. A sosit şi binemeritata pauză, în care am cântat de a răsunat scena de la Bejan, apoi o parte dintre noi au plecat într-un camp al tăcerii, despre care veţi afla în următorul articol… Până atunci, vrem să ştiţi că se poate! România poate deveni mai bună: cu efortul fiecăruia dintre noi!:)

Yis,
Petra Ioana Trifon.

Elemente... ultimul camp al verii

Când Laura şi Cristina, cele două timişorence care se joacă cu focul, ne-au invitat la Radna, la primul camp „Elemente”, am fost foarte entuziasmaţi. Denumirea campului, cele câteva detalii pe care am reuşit să le primim ne-au făcut să vrem neapărat să mergem, deşi asta însemna ca, după un camp de trei zile, să fim apţi să începem şcoala cu ochii deschişi. Dar am acceptat provocarea, i-am luat pe Tudor şi pe Ruxi ca lideri însoţitori şi am plecat.
La Radna, odată ajunşi în gară, am lăsat toţi rucsacii într-un colţ al parcului şi am alergat la primul magazin din apropiere, ca să cumpărăm snacksuri şi îngheţată. Până când am aşteptat şi timişorenii, până când ne-am strâns cu toţii, a trecut o oră. Am purces, pe marginea drumului naţional, spre cetatea Şoimoş, unde aveam să campăm şi să ne ducem veacul următoarele două zile. Imediat ce am ajuns, am tras la sorţi componenţa patrulelo şi ampornit în îndeplinirea primei provocări: cine aduce cele mai multe lemne. Patrula 4 a câştigat, iar premiul era dreptul de a alege locul de campare. După ce ne-am mutat rucsacii la locul ales, am plecat în cetate, unde a avut loc deschiderea oficială a campului, prin jonglerii cu foc impresionante şi poveşti despre elemente citite la lumina frontalelor. Când momentul spiritual s-a încheiat, ne-am întors în camp, unde ne-am ridicat corturile, am stabilit cate cum dormim şi am plecat la adunarea generală. Următoarea provocare era găsirea protectorului. Erau patru protectori, fiecare cu o frontală [se înnoptase deja], iar noi trebuia să îi căutăm după luminiţa care sclipea de câte ori cei din staff strigau NATO. Noi am găsit protectorul Pământului, pe Cella, şi a trebuit să creăm un mediu propice pentru plantarea unei flori. Am făcut şi asta şi, aşa, am devenit patrula Pământ. Am primit steaguri, tricouri şi ne-am întors, fericiţi, în camp. Acolo, am aflat că urmau atacuri de noapte între patrule. Fiecare dădea câte o provocare şi trebuia să o îndeplinească cealaltă patrulă. Din cauză că nu am mers suficient de repede ca pitici, am pierdut steagul în faţa patrulei Foc, dar am câştigat cel al patrulei Apă, fiindcă am săpat o groapă mai adâncă cu mâinile. După provocări, ne-am adunat în jurul focului de tabără şi am cântat până când zorii au început să mijească la răsărit.
Ziua următoate ne aştepta cu noi provocări. Prima şi, evident, cea mai grea, a fost trezirea şi înviorarea. Dar am depăşit şi acest obstacol şi am constatat că protectorul ne fusese răpit de cei de la Aer şi, ca să îl recuperăm, a trebuit să construim un zmeu. L-am înălţat, a zburat un metru şi jumătate, apoi s-a prăbuşit. Dar am câştigat proba. După prânz, am avut parte de provocări fizice, date de staff. Piramida umană, cursa cu ştafetă la mersul cu roaba şi, ca o încununare, cursa cu obstacole. Însă, până la ea, am avut parte de meciuri de volei în care ne-am demonstrat lipsa de talent la acest sport, un joc de şah în care membrii patrulelor erau pioni, iar liderii jucători, de multe jocuri amuzante [HA!, Capture the flag – o variantă foarte captivantă şi Ha-ha-ha] şi de o pauză în care ne minunam de cât de greu va fi să supravieţuim acestui traseu. Am pornit târându-ne pe sub un pătrat format din sfoară, sărind peste el, apoi ne-am rostogolit de două ori, am urcat în fugă un deal, ne-am învârtit de zece ori în jurul catargului, am coborât dealul pe burtă, am ajuns la vatră în mersul piticului cu spatele, am cărat o piatră de trei kilograme de-a lungul unei cărări trasate cu o sfoară şi, într-un final, am ajuns înapoi. După această provocare extenuantă, am avut parte de jocuri logice... Am fost singura patrulă care a rezolvat toate problemele puse de Ioana şi, astfel, am câştigat [măcar aici] puncte. Seara s-a terminat, ca de obicei, în jurul focului, fiind mult prea obosiţi să ne mai atacăm reciproc.
Duminică, ultima zi de vacanţă, a fost senină şi plină de bucurii. Ne-am atacat din nou, ne-am războit foarte mult cu Aerul [am avut parte de trei probe de baraj care să dovedească cine câştigase steagul], am luat un steag şi de la Foc, în timp ce deveanca de la Foc se distra căţărându-se într-un copac cu o mască de gaze pe faţă. După ce atacurile au luat sfârşit, ne-am strâns lucrurile şi am cântat hitul acestui camp – Luisa şi cu Brebenel. Festivitatea de premiere a avut un rezultat aşteptat: campionii campului au fost cei de la patrula Foc, pe locul doi clasându-se Aerul. Oricum, mai importante decât acest rezultat sunt prieteniile legate, lucrurile învăţate, provocările trecute şi sfârşitul de vacanţă trăit în cea mai frumoasă manieră... alături de cercetaşi. Ne-am întors la Deva cu zâmbetele pe buze, râzând de bancul cu tabloul cu lupi, care a făcut furori printre cercetaşi... Elemente a fost un camp pe cinste.

P.S.: Fragment din hitul campului: „Luisa e - o fată cu trupul tras ca prin inel; şi-avea un corp, şi-avea o piele ce-l excitau pe Brebenel”.:)

Yours in scouting,
Petra Ioana Trifon.

Cheile vieţii [sau ultimul nostru weekend de vară]


"Iulian, nu pot să cred că ne-ai făcut aşa ceva! E strigător la cer! Cheile vieţii… ştiam că trebuia să stau acasă!"
...cu 3 zile înainte :
Suntem în drum spre Cheile Madei, Ardeului, Glodului şi Cibului. Stăm lejer câte 3, maximum 4 în fiecare maşină. Asta până la muzeul cu antichităţi, unde motorul uneia dintre maşini s-a încins din cauza greutăţii rucsacilor şi am fost nevoiţi să urcăm tot atâţia cercetaşi într-un număr mai mic de maşini. Partea frumoasă a acestei întâmplări este chiar muzeul de antichităţi. Mai exact casa unui sătean, unde acesta a procurat diferite obiecte, unele având chiar şi sute de ani vechime. Am fost primiţi cu căldură şi am avut parte de o prezentare detaliată a obiectelor ce au fost păstrate cu grijă de-a lungul anilor.
Ajunşi în Cheile Glodului, ne-am luat cu vitejie rucsacii în spate si am pornit la drum. Desigur că nu ştiam ce are să ne aştepte. Nimeni nu ştia. Am fost uimiţi de diversitatea acelor locuri, însă am sesizat şi partea negativă a acestora: nepăsarea omului faţă de gunoaiele duse de apă, rămânând cu ideea că acel loc are nevoie de ajutorul nostru. După mai bine de un ceas de mers prin apă, care era imposibil să treacă de genunchi, am ajuns la concluzia că imposibilul e relativ. Să vă povestesc cum s-a întâmplat: Iulian avea un băţ de aproximativ un metru. Acest băţ a plecat în explorarea adâncimii apei. Sub ochii miraţi ai tuturor, băţul se scufunda şi se scufunda şi se scufunda, până când Iulian a rămas fără băţ.Dar cum speranţa moare ultima, dragul nostru lider a decis să ia drumul băţului, iar liderul se scufunda şi se scufunda şi se scufunda, până ce apa i-a ajuns la rucsac. Astfel, următoarele cuvinte care s-au auzit au fost: Toţi rucsacii în saci! Acum! …Şi aşa, toţi cercetaşii s-au pus pe împins rucsaci, înotând prin cea mai dificilă parte a Cheilor Glodului. După ce am trecut toţi rucsacii de locul unde apa depăşea 2 metri, am poposit timp de jumătate de ceas, întinşi ca şopârlele la soare.
Când am pornit iar la drum, în formaţie completă şi împărţită pe patrule, eram siguri că suntem aproape de final. Dar norocul n-a ţinut cu noi şi am mai mers aşa, cu toată încrederea pusă în Iulian, încă vreo oră, când ne-am luat inima în dinţi şi am întrebat: Mai este mult de mers? Răspunsul lui Iulian a fost următorul : Maxim 40 de minute.Peste o oră de mers , răspunsul aceleiaşi persoane, la aceeaşi întrebare, a fost exact acelaşi : 40 de minute…iar într-un final, Cheile Glodului au luat sfârşit.
Am găsit un loc întins, la malul apei, unde am înfulecat mâncare cât pentru toate orele de mers prin Glod, unde au avut loc ateliere de montat cortul, pentru cei care nu erau familiarizaţi cu asta. Dar nimeni nu a stat, căci un grup de cercetaşi a adus lemne, un voluntar a făcut vatra de foc, altul a curăţat zona de…să le zicem îngrăşăminte naturale, iar altul a negociat cu sătenii preţul laptelui pentru a doua zi.
În acea seară, am făcut ce ştim noi mai bine, am aprins focul, în jurul căruia ne-am strâns cu toţii, am cântat şi am povestit vrute şi nevrute. Într-un moment al serii, Iulian ne-a întrebat despre lista noastra de priorităţi, unii au răspuns iubirea, alţii prietenia, sănătatea, iar după un adevarat discurs, ţinut de un lider competent, acesta a reuşit sa ne convingă că echilibrul este cel mai important. Unii l-au trecut în capul listei de priorităţi, alţii au decis să-şi păstreze ordinea, dar cu toţii am înţeles în acea seara profunzimea şi importanţa unei vieţi echilibrate. A fost o noapte plină, însoţită de planton..iar dimineaţa am avut parte de o altă masă copioasă, ca recompensă a nopţii trecute şi promisiune a zilei ce va să vie.
Ne-am strâns corturile şi ne-am mutat cuibul în curtea unor arheologi. Am plecat în explorarea cheilor Cibului, dar o mare parte din ele le-am ocolit, mergând mai mult pe uscat, uneori chiar prin noroi. Ajunşi destul de departe de locul de campare, după ce ne-am târât, rostogolit, împotmolit, zgâriat şi în special murdărit, ne-am văzut sosiţi la casa unor domni foarte amabili, care ne-au bătut un apropos, cum că dacă am fi avut costumele de baie la noi, am fi putut face o baie. Iar cum cercetaşul e “Gata Oricând!”, în secunda următoare piscina s-a umplut de cercetaşi fericiţi, uzi şi acum curaţi. După o bălaceală pe cinste, am plecat la drum , până am ajuns la locul propus, şi anume o Mânăstire de Maici, în vârful dealului. Am intrat, am văzut, ne-am luat ziua bună şi am plecat la drum.
Într-un final am ajuns înapoi la locul de campare, unde toţi am avut parte de masa de prânz, după care am plecat pe Cheile Ardeului, către cetatea din apropiere. Cheile le-am trecut cu bine, însă ce avea să urmeze, ne-a lăsat cu gura căscată. Am urcat uimiţi de forţele proprii pe cetate. Eram la un pas distanţă de prăpastie, stăteam toţi în şir indian şi inimile noastre băteau puternic. Odată văzuţi sus, ne-am tras sufletul şi am fost cu toţii prinşi în decorul cetăţii. Unul dintre arheologi ne-a povestit trista istorie a cetăţii, ne-a arătat o peşteră şi am văzut chiar şi un cuptor de lut, vechi de pe vremea strămoşilor noştri daci. Vântul unei veri obosite s-a năpustit asupra noastră şi ne-a determinat să ne întoarcem jos la locul de campare. Dar nu cu mâna goală, ci cu lemne pentru focul de tabără.
Acea seară a fost şi ea specială în felul său, am avut parte de poveşti istorice spuse de arheologi, de nelipsitul foc de tabără şi multe alte întâmplări ce au legat cercetaşul de arheolog.
Următoarea zi a fost cu siguranţă una de neuitat pentru mulţi dintre noi. Ne-am luat rămas bun de la arheologi şi am plecat înspre Cheile Cibului. Acestea erau destul de grele, dar noi eram deja căliţi, deoarece cele din prima zi, şi mai exact ale Glodului, ne-au întrecut imaginaţia. După vreo 3 ore de mers, am ajuns în satul Cib, de unde acţiunea avea să se desfăşoare în felul următor: am fost împărţiţi pe două patrule, ambele trebuind să ajungă în satul Codru, cu singura precizare că pe drum vom găsi o cruce. Pleacă prima patrulă, urmând drumul indicat de săteni, iar la jumătate de oră după, cea de-a doua patrulă îi ia urmele. După 2 ore de mers, timp în care am urmat indicaţiile sătenilor şi am găsit toate indiciile despre care ne spuseseră, am ajuns la o bifurcaţie. Până în acel loc, cea de-a doua patrulă a reuşit să ne ţină urmele, însă la bifurcaţie nu a mai fost necesar căci au dat peste un sătean ce le-a arătat drumul. Astfel, cei din urmă ajung cei dintâi, iar primii se rătăcesc. Peste mai puţin de o oră, cam pe când una dintre patrule a ajuns la locul stabilit, cealaltă constata că e întuneric, se află în pădure, iar în faţa ei e o fundătură. Ca urmare, cercetaşii se întorc rapizi şi speriaţi la bifurcaţie.De acolo până la locul stabilit au parcurs nici mai mult, nici mai puţin de 60 de elefanţi, care se legănau pe o pânză de păianjen.
Aventura acestei zile nu s-a terminat când traseul a fost parcurs. Pe timp de noapte, cercetaşii din prima patrulă au plecat după corturile ce se aflau în maşina ce se afla la o oră depărtare. Fiind întuneric şi pentru prima dată pe acel drum, cercetaşii s-au rătăcit..sau cum ne place nouă să-i spunem, au făcut o explorare amplă a locului. Într-un final, au ajuns înapoi teferi şi nevătămaţi, cu sau fără corturile după care plecaseră, asta nu mai conta, deoarece am primit permisiunea să dormim în biserica satului. Toţi cercetaşii îngrămădiţi în saci de dormit, în strana bisericii. Eram atât de obosiţi, încât nici nu am simţit când cei care încercau să-şi facă loc printre noi, ne-au rostogolit de pe o parte pe alta.
Ultima zi era planificată una a relaxării, dar datorită vremii nefavorabile, am decis să nu mergem la Geoagiu, ci să mai explorăm puţin zona. O familie din sat ne-a găzduit în curtea sa, ne-a omenit cu o pâine mare , cât să ne ajungă la toţi, şi câte o cană de ceai din diferite bucăţi de fructe. În timpul mesei, am aflat că aceşti amabili săteni erau părinţii unor buni prieteni de familie ai unuia din cercetaşi. Astfel, întâmplarea a făcut că ne-au oferit un tur al zonei. Şi după aceea, drept pachet, pâinea ce o ţineau pentru zile negre, împreună cu dulceaţa de prune gata luată de pe foc şi două bucăţi de plăcintă de casă. Ce să pună cercetaşul la pachet, că nici bine n-a ajuns la trib, că a fost împărţită frăţeşte toată mâncarea şi înfulecată cât ai zice peşte.
Ps: Pâinea îngheţată şi dulceaţa caldă fac o pereche numa’ bună!
Ne-am luat aşadar rămas bun şi de la săteni, dar asta nu înainte de a juca un volei în curtea din spate a acestora, pentru propria lor distracţie, căci după ce plecăm noi, nu mai are cine să joace volei cu dânşii; nici înainte să ascultăm o scurtă istorie a satului şi să ne semnăm în condica bisericii ce ne-a găzduit cu o noapte înainte, fără de care nu ştiu ce am fi făcut, căci în acea seară s-o năpustit un frig asupra satului, de şi la urs, săracu’, îi dârdâiau dinţii-n gură. Am plecat noi într-un final, căci mai e mult până departe. Şi am mai mers noi, aşa cum mai merseserăm şi până acum, în şir indian către Banpotoc. Dar drumul n-a fost nici scurt, nici simplu. Aveam să trecem prin satul Vărmaga, sat ce măsoară nici mai mult, nici mai puţin de 5 km. După căutări disperate , am găsit la jumătatea acestuia un magazin. Speram să ne odihnim puţin, dar s-a găsit un sătean amuzat, să nu-l numesc beţiv, care s-a ocupat de liniştea fiecăruia. N-a scăpat-o pe-a nici unuia. Ne-a cântat, ne-a dansat, ne-a povestit şi, într-un final , a reuşit să ne facă să plecăm. Ne-am luat iar rucsacii în spate şi am ţinut drumul. Ne mai opream din când în când să mâncăm mure, dar într-un final am ajuns la Castelul Maria din satul Banpotoc. Acolo am poposit, în aşteptarea părinţilor, şi tot acolo a avut loc un contrast de zile mari, dintre nuntaşii ce petreceau în castel, îmbrăcaţi la costum şi în rochii lungi cu pantofi de lac, şi noi, cercetaşii, proaspăt iesiţi din noroi şi cu rucsacii în spate. Dar acest fapt nu avea să-i strice fericirea nici unuia dintre cercetaşii. Ne-am bucurat de acea ultimă zi a campului mâncând struguri , făcând poze, dându-ne pe balansoare, râzând şi povestind despre aceste ultime zile ce-au trecut.
În drum spre casă, ne-am separat fiecare în diferite maşini, şi astfel ni s-a făcut dor unul de celălalt, că doar cheile vieţii unesc cercetaşii cu legături pe care nici apa nu le poate rupe. Ca urmare, în acea seară, după ce am ajuns acasă, proaspăt spălaţi şi îmbrăcaţi la patru ace, ne-am adunat la dragul nostru locaş, unde am mâncat pizza, am spus bancuri cu cerbi şi am povestit până noaptea târziu.

Yours in scouting,
Ozana Timar.

Povestea de vară a temerarilor


Noi suntem temerarii din Deva, patrula ,, Urşii polari”, iar în această vacanţă am fost într-un camp internaţional în Grecia - "Lands of Adventure Camp 2010”. Acest camp a fost organizat prin proiectul Lands of Adeventure Day, desfăşurându-se între 8 august şi 13 august.
Am plecat din Deva la ora 9 şi jumătate, cu toţii fiind încântaţi de primul nostru camp internaţional . Autobuzul a pornit şi noi ne-am luat la revedere de la părinţi.
Ajunşi într-un final la destinaţie, la muntele Parnassos, am campat cu toţii si ne-am dus la masă, fiind foarte înfometaţi după un drum lung.
Prânzul a fost delicios şi copios. După ce am terminat de mâncat, am fost grupaţi în 2 subcampuri, subcampul Pegassus şi subcampul Apollo .Patrula noastră era în subcampul Pegassus, împreună cu patrulele: Bull(Spania), Parrots(Grecia), Antilopi(Italia), Milene(Portugalia). Liderul nostru de subcamp era Mario. După ce fiecare patrulă din subcamp şi-a instalat cortul, ne-am reunit în amfiteatrul subcampului. Acolo am făcut cunoştinţă unii cu ceilalţi şi am primit carneţele, numite Handbook-uri, în care erau trecute sarcinile pe care fiecare cercetaş trebuia să le îndeplinească pentru a câştiga Friendship badge până la sfârşitul campului.
Între fiecare masă principală aveam câte un snack care conţinea un sandwich sau un fruct - ceva care să ne dea mai multă energie.
Seara, în jurul orei 19.00, luam cina. În prima seară am fost la festivitatea de deschidere a campului (Opening ceremony). În acest Opening Ceremony, liderii din fiecare ţară au reprezentat un zeu sau un strămoş al grecilor(ex: Zeus, Orpheus etc). A fost o zi plină de umor şi distracţie.

Prima zi de camp

Prima zi a început cu o înviorare făcută de liderele noastre Laura şi Irina. După o înviorare în adevăratul sens al cuvântului, ne-am dus cu toţii să luăm micul dejun, apoi a urmat o întâlnire cu toti cercetaşii din camp şi ne-am jucat Traditional Games. În aceste jocuri, fiecare patrulă era asociată cu alta pentru a ne cunoaşte unii cu alţii. La ora 13:30 ne-am reunit la prânz, după care am luat parte la European Village. Mergeam unii la alţii pentru a vedea tradiţiile fiecărei ţări. Pe urmă am început să completăm carneţelul Handbook pentru Friendship badge. Seara, după cină, am fost la Subcamp Night. Această zi a fost, de asemenea, plină de glume, umor ,râsete pe tot parcursul acţiunilor.

A doua zi de camp

Dimineaţa am luat de asemenea micul dejun, am făcut o mică înviorare şi, pe urmă, Olympic games, care consta în jocuri olimpice pe patrule. A urmat Foodfestival, unde fiecare patrulă trebuia să prezinte un fel de mâncare din ţara sa. Noi am vrut să facem gomboaţe de mămăligă umplute cu brânza de burduf , dar, din păcate, nu am primit făină de mălai şi am improvizat nişte aperitive din brânză de burduf cu slănină. Totul a fost delicios.
In timp ce fiecare patrulă îşi aranja mâncarea, chitarista patrulei, Andreea Hagea, ne-a încântat cu câteva (sute de) melodii. Până la sfârşitul programului, ne-am adunat toţi cercetaşii şi am cântat. A fost un moment plăcut pentru toată lumea.

A treia zi de camp

A treia zi de camp a început cu o excursie la Delphi şi la mare. La Delphi am vizitat monumentele istorice Coliseum, Amfiteatru etc, lucruri foarte frumoase şi interesante. După ce am vizitat Delphi, am fost la mare, unde ne-am ,,bălăcit” si ne-am distrat pe cinste. Ajunşi înapoi în camp, am luat cina şi pe urmă ne-am jucat Night Game şi Europe @ Eur Door.La Night Game, fiecare lider era câte o stea şi fiecare stea valora o sumă de... stele; patrulele trebuiau să găsească liderii, să acumuleze puncte şi care patrulă avea cea mai mare sumă de stele era câştigătoare. După acest joc, am mers în amfiteatrul central şi am făcut încă un joc de cunoaştere. Patrulele erau împrăştiate şi se formau alte patrule cu alţi membri - câte unul din fiecare ţară. Astfel s-a format un joc de cultură generală cu întrebări şi diverse probe. La sfârşitul zilei, am fost cu toţii de acord că am petrecut pe cinste.

A patra zi de camp şi ultima cu activităţi

Dimineaţa au avut loc Olympic Games - partea a doua, dar, de data aceasta, individual; erai singur şi trebuia să te descurci pe cont propriu.
La prânz a fost din nou European Village, iar noi, românii, i-am învăţat pe ceilalţi cercetaşi să facă mărţişorul tradiţional sau ,,bumbişorul”. După European Village, am participat la Express Euroself, unde fiecare îşi spunea părerea, se exprima.
Seara a avut loc ceremonia de închidere. Fiecare subcamp a organizat jocuri, am cântat şi ne-am distrat. A fost o seară de neuitat, plină de scenete, muzică şi distracţie.

Vineri dimineaţa ne-am echipat; ne-am îmbarcat, ne-am luat rămas bun cu lacrimi în ochi, dar cu speranţa că ne vom mai vedea. Pentru că, din toate punctele de vedere, a fost un camp minunat, în care am legat prietenii, am cunoscut oameni din toate colţurile Europei şi, cel mai important, ne-am distrat cu adevărat... Doar suntem cercetaşi!:)

Yis,
Maia Mureşan.