Walking and working in Cioclovina:)

Cu siguranţă aţi auzit de Cioclovina, celebra reşedinţă de vară a cercetaşilor hunedoreni, unul dintre cele mai frumoase locuri din acest judeţ, paradisul albinelor şi al mierii....gata, deja încep cu descrieri poetice! Da, acea Cioclovina de poveste, în care fiecare cercetaş ar trebui să păşească măcar o dată. Ei bine, în această vară, timp de două săptămâni, Cioclo a fost gazda unui camp plin de peripeţii... Walking and working in Cioclovina. Ne-am adunat de peste mări şi ţări, ca să muncim, să ne plimbăm pe cărări ştiute doar de daci şi, mai ales, să descoperim fiecare sufletul frumos al celui de lângă noi, să legăm prietenii şi să ne distrăm. Aşa că în dimineaţa zilei de 24 iulie am pornit spre marea aventură a acestei veri. La început, nu am fost decât deveni, hunedoreni şi pildeşteni, puşi pe treabă, curăţând şi spălând şuri, vase şi feţe de masă, ca totul să fie pregătit pentru sosirea mallorchezilor şi a polonezilor. Într-un final, aceştia şi-au făcut apariţia, aducând, alături de ei sau, mai bine zis, deasupra lor, şi ploaia. Am făcut cunoştinţă cu cei şaisprezece spanioli, fiindcă cei patru polonezi se cam cuibăriseră în camera lor, fiind foarte obosiţi după lungul drum parcurs. Am aşteptat cu toţii ca noaptea să treacă, întinşi pe fânul moale din podul şurii, sperând că ploaia va înceta. Dar ne-am înşelat. Timp de patru zile, nu am văzut vreun petec de cer albastru. Însă am reuşit să deschidem oficial campul, să ne prezentăm ţările şi să râdem de engleza spanioloaicelor, care ne-au anunţat că în Mallorca au "many beautiful bitches", să ne împărţim pe patrule, să urcăm pe dealul Ţâfla, să gătim [cu mai mici sau mai mari întârzieri ale prânzului], să reparăm acoperişul, să refacem gardurile, să săpăm la fosa septică, să aranjăm magaziile şi, cel mai delicios atelier, să scoatem miere din stupi, să mâncăm faguri şi să ne îndulcim. După cele două zile în care am muncit, ne-a aşteptat o seară foarte frumoasă, alături de spanioli. Am învăţat multe jocuri de ale lor şi, la schimb, i-am învăţat să cânte Andrii Popa, cântecul ce a devenit hitul campului. Dimineaţa de miercuri ne-a îmbiat să plecăm în hike până la stână. Deşi drumul nu era foarte uşor, iar noroaiele ne înghiţeau cel puţin până la genunchi, am reuşit să ajungem acolo. Am constatat că prânzul servit pe stânci este mai delicios decât orice mâncare pretenţioasă pusă pe masa unui hotel luxos. La întoarcere, am făcut un ocol şi am traversat zidul dacic, apoi am intrat în Peştera Ponorâci, de unde am ieşit înfriguraţi, ca să traversăm un râu şi să fim şi uzi. Dar cum totul e bine când se termină cu bine, am ajuns acasă, unde ne aştepta tortul-cărămidă al Luisei şi o seară lungă, presărată cu jocuri în care lumea se sărută şi convorbiri piperate despre iubire. Ziua de joi a venit împreună cu prietenul nostru drag, soarele. Ne-am făcut căsuţe de e-mail şi ne-am conectat, am jucat un joc în care trebuia să ne punem memoria la contribuţie şi să reţinem citatele frumoase găsite prin curte. După-amiaza a venit cu o cărticică plină de întrebări şi provocări... am învăţat cum se face balmoşul, am desenat panorame, am strâns flori şi frunze, am citit documente geografice şi am compus cântece despre urşi. La sfârşitul zilei, am început să traducem cuvinte din engleză în română, spaniolă, catalană şi portugheză, pentru dicţionarul de la sfârşitul caietului cu provocări. Am putea numi ziua de vineri şi ziua extremă, fiindcă am început prin a traversa o cascadă, apoi unii dintre noi au intrat în Peştera Cioclovina Udă, cu apă până la brâu, iar alţii au făcut căţărări, ambele aventuri fiind solicitante şi frumoase în felul lor. Weekendul care a urmat a fost unul relaxant. Ne-am jucat mult, am învăţat cum să facem profit cumpărând şi vânzând miere sau prăjituri într-un joc organizat de polonezi, am primit vizita liderului nostru drag Alex, am mâncat multă mâncare tradiţională şi am povestit ore întregi cu străinii care ne deveniseră prieteni. Însă pe cât de mult ne-am relaxat, pe atât de mult am umblat luni, spre a ajunge la punctul culminant al campului: Sarmizegetusa Regia. Hike-ul a fost lung, dar umorul specific nouă ne-a salvat de la dispariţia pe cărările dacice. Am compus povestioare, am cântat, am făcut multe poze, am ajuns şi în Poiana Omului, unde se presupune că s-ar fi sinucis Decebal, am făcut baie în râul rece, de munte [cu hainele pe noi] şi, într-un final, am ajuns la locul de campare. Corturile erau montate de cei care veniseră cu maşinile, aşa că ne-am lăsat lucrurile pe unde am apucat, ca să ajungem cât mai repede în cetate. Sarmizegetusa Regia e impresionantă prin faptul că istoria veche de milenii ţi se aşterne la picioare, e palpabilă chiar. Cetatea ne-a rămas însă în suflete şi dintr-un alt motiv... câţiva dintre noi ne-am depus promisiunea acolo. Ne-am ales doi naşi şi un cântec pe care să-l interpretăm, apoi ne-am primit eşarfele şi am promis că vom încerca să lăsăm lumea mai bună decât am găsit-o. Cu zâmbetele largi, ne-am întors la corturi, unde am servit cina - cârnăciori fripţi la focul de tabără- şi am privit cerul, înţesat de stele. Dimineaţa de marţi s-a ivit repede de tot, însorită şi ea, şi am pornit-o înapoi spre casă. După încă şase ore de urcat pante interminabile, am ajuns în camp şi, fără să ne mai pese de altceva, ne-am pus la coadă la duşuri. Proaspăt spălaţi, ne aştepta cina şi un somn bun, binemeritat, de altfel. Următoarele două zile le-am petrecut jucându-ne, cântând, mâncând o grămadă de feluri specifice polonezilor şi spaniolilor, scriind amintiri prin caiete şi împărţind zâmbete, îmbrăţişări, rămas-bun-uri. Vineri, am vizitat, alături de mallorchezi şi pildeşteni, Hunedoara şi Deva. Iar aventura verii s-a terminat undeva în jurul orei 1 noaptea, după o cină delicioasă, multe ore de aşteptare şi o grămadă de îmbrăţişări. Mallorchezii au plecat spre insula lor, iar noi am rămas în urmă, cu amintirea unui camp minunat în suflete.
A fost cu adevărat o mare aventură. Am legat prietenii care sperăm că vor rezista distanţei, am învăţat multe lucruri noi, ne-am jucat la fel de mult ca şi atunci când eram copii, am cântat până când ni s-a terminat Strepsilsul... ne-am depăşit limitele şi ne-am apropiat încă puţin de lumea bună pe care vrem să o creăm. Mulţumim, Cioclovina, pentru bucuriile pe care ni le-ai dăruit!:)
A voastră în cercetăşie,
Petra Ioana Trifon, exploratoare.

Cupa izvoarelor - prima provocare a vacanţei

Am revenit cu noi peripeţii din vacanţă. În timp ce temerarii noştri se bucură de campul Lands of Adventure din Grecia, noi exploratorii, ducem dorul tuturor aventurilor trăite în această vară. Aşa că, mai întâi, vă vom povesti despre prima noastră Cupă a Izvoarelor, o adevărată provocare ploioasă.

O banală conversaţie cu Vlad, un cercetaş hunedorean, a fost punctul de plecare în expediţia noastră pe meleagurile Vâlcei. Liderul nostru, Alex, era ocupat cu bacalaureatul, aşa că eu, Irina şi Codruţa, descurcăreţe ca de obicei, am găsit soluţia de a merge totuşi la Cupa Izvoarelor, ediţia a XIII-a, şi anume să participăm alături de cercetaşii hunedoreni, ca două centre locale prietene ce suntem. Bineînţeles că ei au fost de acord şi ne-au primit cu braţele deschise, aşa că, înainte de 17 iunie, am intrat în febra pregătirilor. Bagaje, mâncare, informaţii despre zona în care mergeam şi multă bună-dispoziţie erau ingredientele zilnice din acea perioadă, care acum pare foarte îndepărtată.

Începutul vacanţei noastre suna promiţător. Nouă tineri, cu rucsacii burduşiţi de haine şi mâncare, cu zâmbete în priviri, aşteptau pe peronul gării din Deva trenul care avea să îi ducă departe, la Râmnicu-Vâlcea, de unde încă un microbuz trebuia să îi ia în primire şi să îi lase la locul de campare, mai precis, în Lunca Romanilor. Punctul de oprire a fost în Sibiu, unde am mâncat foarte multă îngheţată, după care, cu un personal şi cu o carte interesantă, am ajuns la destinaţie. În câmpia plină de corturi şi de cercetaşi, ne aştepta Vlad, împreună cu vechii noştri prieteni din ţară şi cu alţii noi pe care aveam să ni-i facem. Festivitatea de deschidere a fost oficiată cu solemnitate, steagurile au fost înălţate cu imnul naţional auzindu-se în surdină, iar rugăciunea cercetaşului spusă cu emoţie de toţi cei trei sute de participanţi. După ce a avut loc şi prezentarea centrelor locale, fiecare dintre noi şi-a ridicat cortul, fie că era un adevărat apartament hunedorean, fie că era un exemplar portocaliu de locuinţă de creastă. Deşi în program scria că va avea loc o petrecere alături de ONG-urile prezente acolo, ploaia a anulat toate planurile şi a închis cercetaşii în corturi. Fetele de la Hunedoara au avut parte de o inundaţie muntenească, cortul lor fiind plin cu apă. Am reuşit să le găsim loc pe la alte centre binevoitoare, după care am încercat să adormim, fiindcă hike-ul de a doua zi se anunţa plin de surprize.

Conform proverbului „Cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge”, liderul nostru însoţitor [şi competent] Mihai a venit la ora opt şi ne-a trezit. Că, deh!, în program scria că la ora nouă începe hike-ul... Ca să ştiţi şi voi, am plecat în hike la ora zece şi zece minute. Am primit o hartă cu cele paisprezece puncte de control şi cu distanţa aproximativă dintre ele şi am pornit, voiniceşte, să îndeplinim provocările. Întrebări despre religie, pânze de păianjen, terenuri minate, speologie, evaluarea echipamentului din rucsaci, meteorologie, radiocomunicaţii, verificarea atenţiei noastre distributive, cunoştinţe geografice, vizitarea peşterii Sfântului Grigorie Decapolitul, dublă mimare a unei situaţii care necesită prim-ajutor, tragere cu arcul [evident, fără să nimerim ţinta], punct de control relaxant şi glumeţ şi, la final, puţină istorie, combinată cu stemele familiei Brâncoveanu, acestea au fost provocările pe care le-am îndeplinit. Am trecut de toate probele cu bine, ne-am mai rătăcit, am mai folosit şi surse din afara patrulei pentru identificarea mesajului scris în cod Morse, dar am ajuns cu bine înapoi în camp, deşi în loc de paisprezece puncte de control, am avut doar doisprezece. Credeam cu toţii că vom avea nevoie de o prezentare a unui proiect de mediu realizat de noi, dar s-a dovedit că ceea ce scria în program nu era respectat aproape deloc, aşa că nu ne-am mai îngrijorat şi ne-am bucurat de focul de tabără, cântând şi râzând...

Următoarea zi era programat concursul de orientare. Reprezentanţii noştri erau Isa şi Vlad şi amândoi s-au descurcat bine. Apoi, ne-am tot plimbat pe la diverse ateliere. Am tras cu arcul, ne-am îmbogăţit cunoştinţele de prim-ajutor şi supravieţuire, am desenat şi am făcut tiroliană, ceea ce aşteptam cu toţii. După ce s-au terminat atelierele, am constatat că mai erau două ore până la prezentarea momentului artistic şi noi nu aveam unul. Aşa că am compus un cântecel amuzant, am improvizat un scenariu şi am mâzgălit un izopren. Apoi, am mers să vizionăm celelalte momente artistice. Scenetele erau destul de asemănătoare, doar că unele mai conţineau şi ceva Power-Puff Girls sau StarWars risipite printre replici, aşa că putem spune că am râs copios, la fel cum şi alţii au râs de noi. Dar totul s-a terminat cu bine şi ne-am bucurat de încă un foc de tabără, plin de dragoste, de data asta.

Ultima zi a constat în festivitatea de premiere, unde am primit o diplomă de participare. Dar nu asta e important, ci faptul că ne-am distrat cu adevărat, că ne-am făcut prieteni sau am întărit legăturile deja existente, că am făcut faţă cu brio ploilor torenţiale şi corturilor ude şi am ajuns acasă cu încă o experienţă frumoasă în suflet, cu zâmbete largi pe chip şi cu un badge cu un cocoş pe cămăşile de cercetaş...:)

A voastră în cercetăşie,
Petra Ioana Trifon, exploratoare.