marți, 27 decembrie 2011

Please don't stop the music



Înainte să fim invitaţi frumos de către arădeni să îi vizităm, am participat la o ieşire la binecunoscuta Piatra Coziei, unde au fost şi câţiva temerari proaspăt-veniţi şi unde cu toţii ne-am distrat şi am evadat puţin din rutina şcolii. După ce ne-am antrenat cu această ieşire, în după-amiaza de 11.11.2011, ne-am urcat în tren echipaţi şi am plecat. Drum buun! După două ore şi ceva de mers cu trenul, am ajuns în Arad, un oraş frumos, cu o gară care mie îmi seamănă cu castelele englezeşti vechi. Ne-am îmbarcat în maşinile liderilor arădeni şi am plecat către Lunca Mureşului, nu departe de Arad, la 10-15 km, unde am stat în sediul Parcului Natural Lunca Mureşului. Odată ajunşi acolo, unii dintre noi şi-au revăzut prietenii făcuţi astă-vară, în Padiş, iar ceilalţi au făcut cunoştinţă cu temerarii arădeni. Ne-am lăsat rucsacii plini de mâncare jos, ne-am instalat în camere şi am aşteptat să vedem în ce patrule suntem repartizaţi. Au fost cinci patrule, numerotate, bineînţeles, de la 1 la 5. Abia aşteptam să ne împrietenim cu noi colegii de patrulă! Încă nu am apucat să spun cum se numea campul. Deşi la festivitatea de deschidere ni s-a spus că tema acestui camp va fi muzica, el se numea Insula. Pentru noi, probabil, a fost, însă, Insula Muzicală.:)

În prima zi a campului, ni s-a făcut o scurtă prezentare a temei, ne-am jucat jocuri interesante, am învăţat jocuri noi şi am avut parte de prima provocare. Fiecărei patrule, în secret, i-a fost prezentat un clip al unei trupe muzicale, dar fără sonor, şi fiecare avea de reprodus dansul din acel clip. A fost foarte amuzant, ne-am costumat cu ce am apucat, ne-am adus aminte frânturi ale dansului, unii mai ştiau melodiile şiiii a fost foarte tare. Patrula mea a avut de reprodus dansul din Lazy Song- Bruno Mars, şi a fost tare amuzant. Ne-am distrat şi am petrecut la maxim, şi, după aceste momente „artistice”, am avut timp liber până la stingere, timp în care am dansat , cântat sau am băut un ceai cald la tearoom. Numai că trebuie să mai şi dormim, aşa că ne-am făcut ordine în camere, ne-am făcut copii cuminţi şi ne-am pus la somn( după ce am mai povestit puţin).

A doua zi... Ziua atelierelor, pot spune, pentru că a fost o zi plină şi frumoasă. Pe patrule, am participat la o serie de ateliere, care au fost captivante. Atelierele, într-o ordine aleatorie, au fost: construirea instrumentelor, creaţie, dans, ora de ştiri şi momentul spiritual cu Erika. La Construirea Instrumentelor am aflat că instrumentele muzicale se pot realiza din materiale foarte diverse, aşa că fiecare patrulă şi-a inventat propriile chitări sau tobe, după care ne-am ales un ritm potrivit melodiei Andrii Popa şi, acompaniaţi la chitară şi pian, am creat noi sunete şi o nouă melodie. Apoi, la atelierul de Creaţie, am devenit staruri rock, rap, folk sau latino, după propriile gusturi. Fiecare patrulă a devenit o trupă şi, timp de o oră, şi-a ales stilul, şi-a creat muzica, versurile, dansul, vestimentaţia, dar a luat şi atitudinea de vedetă. Între aceste ateliere şi celelalte rămase, am ieşit afară cu toţii şi ne-am jucat o mulţime de jocuri amuzante, cu spirit de echipă sau fără, foarte distractive şi pline de veselie. După momentul de recreere şi după prânz, ne-am reîntors la ateliere şi următorul pe listă a fost Dansul, la care, îndrumaţi de doi lideri, am învăţat o coregrafie genială. A fost un atelier minunat, şi în care ne-am distrat. Dar care mai sunt ştirile? Le aflăm de la echipa de redacţie de la Ora de ştiri scout, unde am fost reporteri, prezentatori meteo sau prezentatori de emisiuni şi ne-am distrat la maxim în timpul filmărilor. La Momentul spiritual cu Erika, ne-am mai relaxat puţin şi am vizionat câteva filmuleţe foarte frumoase şi am împărtăşit idei şi păreri. Am aflat despre playing for change şi multe alte lucruri pe care nu le cunoşteam.

Într-un final, s-a terminat şi sesiunea de ateliere, dar nu şi seara. Când s-a lăsat de-a binelea întunericul, a început marele show. Show-ul a constat în interpretarea melodiei Andrii Popa pe ritmuri noi şi cu instrumente inovatoare, apoi au urmat trupele ca la un adevărat concert şi care mai de care s-a prezentat într-un mod unic. La sfârşit, fiecare patrulă a fost premiată pentru una dintre calităţile ei, care s-a remarcat predominant de-a lungul campului. Ups, era să uit: în timpul zilei, fiecare participant al taberei, a trebuit să întocmească un lucru creativ şi original care să arate ce înseamnă muzica pentru el, şi unii mai creativi, alţii mai spirituali, am întocmit cu toţii un obiect din materiale găsite în împrejurimile clădirii şi cu toţii ne-am exprimat sentimentele referitoare la muzică. Programul pe acea zi a fost încheiat din nou cu mini-party-ul şi cu tearoom, dar şi cu o minunată impresie despre o zi şi mai minunată.

Înainte să plecăm acasă, am mai povestit, ne-am bătut cu frunze şi ne-am jucat în părculeţul din jurul clădirii şi, pe la amiază, cu câteva ore înainte ca noi să mergem la gară, am făcut şi flashmobul, bazat pe coregrafia învăţată la atelierul de dans, şi a ieşit fantastic. Dar, pentru că timpul trecea, am ajuns şi la festivitatea de încheiere a taberei Insula, unde ni s-au înmânat diplomele de participare şi unde ne-am luat la revedere, cu speranţa că ne vom vedea cât mai curând.
Şi ne-am urcat în tren, şi am plecat spre Deva, fără să uităm că am fost pe INSULĂ şi ne-am distrat de minune, am cunoscut oameni prietenoşi şi cu care ţinem legătura şi ce să mai zic... PLEASE DON’T STOP THE MUSIC!

Yours in scouting, Maria Trifon


vineri, 16 decembrie 2011

Deschiderea Anului Cercetăşesc pentru exploratori

Se pare că cineva s-a gândit şi la adolescenţii rebeli care au nevoie de un moment de linişte, aşa că Ozana a organizat o seară de deschidere a anului cercetăşesc şi pentru exploratori. Totul a debutat cu completarea unor fişe de evaluare referitoare la anul ce-a trecut, la proiectele şi activităţile pe care le-am desfăşurat, la prieteniile pe care le-am legat şi la cât de mult ne-am maturizat. Totul a continuat cu un joc extrem de drăguţ, în care ne-am desenat unul altuia portretul şi-apoi am trecut calităţi şi defecte la fiecare explorator pe desen, pentru a ne da seama cum suntem văzuţi de cei din jurul nostru. Seara a continuat cu puţină educaţie sexuală elementară, nu de alta, dar am ajuns cu toţii la o vârstă la care trebuie să cunoaştem aceste lucruri. Totul s-a terminat cu un joc extrem de interesant, Albatros, prin care Ozana şi Andrei au evidenţiat stereotipurile existente în societate, prejudecăţile privitoare la diferenţele dintre femei şi bărbaţi, faptul că femeile încă sunt considerate ca fiind sexul slab, precum şi alte probleme de actualitate, cu care am putut să venim în contact printr-o manieră neobişnuită, interesantăm şi care a prins la public...:) Gânduri pentru anul cercetăşesc ce-a început? Voiam cu toţii la UP! Şi-am ajuns şi-acolo, dar povestea aceasta o vom spune mai târziu. Până atunci, scuze de întârziere (DAC-ul a avut loc la sfârşitul lui octombrie), dar tezele, testele şi toate celelalte proiecte ne-au cam răpit din timpul pe care-l dedicăm scrisului şi amintirilor pe care le însemnăm în acest jurnal. Promitem, pe viitor, promptitudine. Şi vă urăm noapte bună!

joi, 3 noiembrie 2011

Deschiderea Anului Cercetăşesc pentru temerari


În duminica de 23.10.2011, ne-am adunat la Kiddo, sediul nostru, aşteptându-ne liderul. Şi am aşteptat şi am aşteptat, şi nimic. Dar, deodată, am primit un telefon cu instrucţiuni precise şi, lămuriţi sau nu, ne-am pus pe treabă şi am început să căutăm dezlegarea noului mister.

Am găsit primul indiciu destul de uşor, şi după o poză de grup,am început să mergem să căutăm celelalte indicii. Bineînţeles că trebuia să fim foarte atenţi, dar atenţia noastră s-a îndreptat spre alte cele, ca şi căutatul printre pietre sau prin grilajele şi cutiile poştale ale caselor de pe stradă. Ceea ce e mai ciudat, e că am găsit al treilea indiciu şi pe-al doilea nu. Pune/te din nou pe treabă, şi bravo lui Tibi că el nu se sfieşte şi caută peste tot, astfel găsind şi al doilea indiciu. Înte timp, ni se părea că cineva ne urmăreşte, şi simţurile noastre nu se înşelau, că doar au trecut cu brio prin jocurile lui Kimm.Şi uite aşa, l-am capturat pe urmăritor, care era defapt un paparazzi explorator care doar ne făcea poze, pe care, însă, l-am luat ostatic.

Apoi, am găsit şi al patrulea indiciu, bine ascuns într-o deschizătură a unui stâlp. Şi a început să plouă cu săgeţi. Am început să ne ghidăm după săgeţi şi după semnele „S” de la scout. Între timp, am realizat şi ceva foarte important: că indiciile aveau toate legătură cu precedentul an cercetăşesc al nostru, cu toate campurile, ieşirile şi activităţile la care am luat parte ca şi temerari ai C.L Deva.

Tot ghidându-ne după săgeţi am ajuns la o intersecţie, unde nu mai găseam indiciul. Săgeata o vedeam mare şi lată, dar indiciul era invizibil. L-am căutat peste tot (unii au vrut să caute în gunoi, ştiu ei care), şi ca prin magie, l-am găsit sub bocancul unuia dintre noi. Abia mai târziu am aflat că defapt l-a luat vântul din loc, de aceea nu l-am găsit.Acest indiciu ne spunea să mergem să-l întâmpinăm pe Decebal călare şi apoi spre cetatea lui să pornim. Zis şi făcut, şi imediat am ajuns la Decebal şi la indiciul următor pe care „Decebal” şi l-a pus chiar sub nasul lui. Stai, opreşte-te, scrie. Dar ce să mai, Decebal ne aştepta la el în curtea cetatăţii şi nu-l puteam lăsa să aştepte. Am fugit repede până în grădinile din faţa curţii şi am găsit o eşarfă şi un indiciu care ne ducea mai uşor în curtea regească. După ce ne-am făcut o poză cu Valeria şi am mers prin tunel, am găsit calea bună. Şi am mers aşa, şi am ajuns la curtea cetăţii, unde ne-am întâlnit cu liderii noştri şi unde am jucat veseli câteva jocuri cercetăşeşti ca şi Steaua, Şarpele şi un Tralalalero. Apoi, am fugit repede spre cetate, mai exact spre vestitul han din cetate, unde ne aşteptau liderii şi un ceai cald.

Dar, când am ajuns, porţile erau ferecate şi noi trebuia să le descuiem. Pentru a le descuia trebuia să trecem o mică probă, ce implica cultura generală: trebuia să scoatem Măreaţa Cheie dintr-un vas cu apă, fără să ne udăm şi să folosim o lumânare, chibrite şi un pahar. Vă las pe voi să dezlegaţi misterul. Noi am reuşit, am deschis porţile hanului, şi ne-am îndeplinit misiunea. Odată ajunşi în han, am aflat defapt că, acum, noi am luat parte la Deschiderea Anului Cercetăşesc, realizând ce an frumos am avut până acum, la câte activităţi şi acţiuni cercetăşeşti am luat parte şi la cât de multe vom mai participa, depănând amintiri la un ceai cald.


La cât mai mulţi ani în cercetăşie!

A voastră în cercetăşie Maria Trifon şi temerarii din C.L Deva, unităţile Dracon şi Licos.

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Deschiderea Anului Cercetăşesc pentru lupişori

Sâmbăta aceasta, adică în 22 octombrie 2011, ne-am adunat, ca un haitic unit şi vesel ce suntem, să sărbătorim începutul unui nou an cercetăşesc. Deşi am fost puţini, fiindcă doar cinci pui de lup s-au arătat destul de curajoşi încât să înfrunte ploaia măruntă de octombrie şi vremea rece, ne-am distrat pe cinste şi am avut parte cu adevărat de o vânătoare bună. Pentru început, am primit un indiciu ce ne spunea că a sosit vremea să dovedim haitei că suntem nişte lupişori energici şi cutezători şi că, deşi nu trebuie să avem încredere în şerpi, există un Şarpe mai special, şi anume Kaa, de care nu trebuie să ne fie frică, pentru că el ne poate ajuta să ne controlăm emoţiile şi să creştem frumos, ca nişte lupişori ce ştiu să îşi iubească aproapele. Aşa că ne-am îndreptat spre statuia strămoşului nostru Decebal, ce străjuia intrarea în junglă, unde am învăţat cum să ne menţinem echilibrul, având încredere unii în alţii şi unde am aflat cum ne văd ceilalţi, printr-un joc de cunoaştere. Apoi, aproape am zburat către vulturul Chill, vechiul nostru prieten jucăuş, care nu a dezminţit regula şi ne-a pregătit două jocuri energizante şi cu adevărat amuzante, Ursul şi tăietorii de lemne, unde trebuia să îngheţăm în poziţia în care ne prindea mormăitul ursului, şi să încercăm să nu râdem atunci când acesta se strâmba la noi şi "Şoferii grijulii", joc în care am condus cu atenţie şi am reuşit să nu ne tamponăm unii de ceilalţi. De la Chill, viteji şi tot mai voioşi, am ajuns la pantera Bagheera, unde am alergat iute şi degrabă la proba de ştafetă, după care ne-am dovedit iscusinţa în a face noduri la concursul de împletit. După ce am arătat tuturor că suntem ageri şi abili, ne-am întâlnit cu elefănţelul Hathi, alături am învăţat încă un fragment al Legii Junglei, cel în care se specifică întregului haitic că puii de lup ce pot să stea pe propriile lor picioare trebuie prezentaţi haitei, având voie să zburde liberi până la prima lor vânătoare. Tot alături de Hathi, am conceput o scenetă în care să ilustrăm această lege şi ne-am descoperit talentele de actori. Întâlnirea cu ursul Baloo ne-a pus să gândim şi să ne amintim ce am învăţat la întâlnirile haiticului, fiindcă a trebuit să răspundem mai multor întrebări legate de Legea Cercetaşului şi a Junglei din care facem parte. Ca să îşi arate aprecierea faţă de noi, Baloo ne-a răsplătit cu bomboane. La sfârşit, am urcat la stânca Marelui Sfat, unde ne aştepta Akela. Am strigat împreună de a răsunat Jungla, cei mai noi în haiticul nostru şi-au primit eşarfele, iar cei mai vechi-mai multe pagini pentru carneţelele de lupişori. Am plecat către sediu, cântând şi râzând. La sediu, din cauza unor incidente... tehnice, nu am putut decât să cântăm Imnul lupişorilor, să mai spunem o poveste-două şi să ne convingem că suntem un haitic unit, plin de energie, curajos şi, cel mai important, nişte cercetaşi "curaţi la trup, curaţi la suflet". Suntem mândri că am răspuns "gata oricând!" încercărilor la care Akela ne-a supus şi, prin jocul nostru captivant, ne-am împrietenit cu personajele noastre favorite şi am demonstrat că suntem cutezători, harnici şi isteţi! Vă dorim tuturor un an nou cercetăşesc plin de-activităţi rodnice, înfrumuseţat de prietenii strânse şi binecuvântat numai cu vânători bune!

Ai voştri în cercetăşie, lupişorii din unitatea "Kogaion", Centrul Local Deva.

P.S.: Ne-am uitat aparatele foto acasă, aşa că nu avem cu ce să dovedim că azi am lăsat lumea puţin mai bună decât am găsit-o. Dar suntem convinşi că voi credeţi un cuvânt de cercetaş.

joi, 20 octombrie 2011

Târgul ONG sau cum să ne petrecem sâmbăta cercetăşeşte



Sâmbăta trecută, adică în 15 octombrie, am luat şi noi parte la Târgul Organizaţiilor Non-Guvernamentale din judeţul Hunedoara, care a avut loc în Deva, în faţa Casei de Cultură. Alături de Consiliul Judeţean al Elevilor, Asociaţia AntiParkinson România sau Liga Studenţilor, ne-am amenajat standul cu eşarfe, badgeuri, materiale de promovare, ghiduri pentru lideri, fotografii din activităţile la care am luat parte de-a lungul anilor, gulguţe şi, evident, zâmbete şi ne-am pus pe treabă. Am ales să nu stăm pur şi simplu în faţa standului, ci să le arătăm oamenilor ce fac cercetaşii. Aşa că, de la lupişor la explorator, toată lumea s-a jucat, a cântat şi a umplut centrul Devei cu râsete, voie-bună şi energie. Am cunoscut tineri dornici de aventură, gata să se joace alături de noi, părinţi entuziasmaţi şi deveni care apreciază munca celorlalţi. Am văzut alţi tineri la fel de motivaţi ca şi noi să lase lumea mai bună decât au găsit-o, acţionând în comunitate în felul lor. La sfârşitul zilei, am realizat că dacă toţi oamenii cu iniţiativă se adună, se sfătuiesc şi pun la cale un plan de bătaie, putem face cu adevărat o schimbare în lumea în care trăim. Suntem sau nu gata oricând?

joi, 13 octombrie 2011

Let's do it, Săcărâmb!,

"Ce faceţi voi acolo, la cercetaşi? Strângeţi gunoiul?" Oare de ce ni se pune mereu întrebarea aceasta? Pentru că campaniile de ecologizare la care luăm parte sau, dimpotrivă, cele pe care le organizăm noi au un impact major asupra comunităţii în care trăim. Plantarea de puieţi, precum fac cei din campania Copacul Meu, strânsul gunoaielor, prin diverse campanii iniţiate de diverse ONG-uri, exemplul pe care îl oferim colegilor şi prietenilor prin faptul că noi reciclăm, toate construiesc, cărămidă cu cărămidă, o structură ecologică a unei lumi ce se vrea mai tolerantă, mai paşnică, mai bună. Un prilej de a ne implica din nou trup şi suflet în viaţa comunităţii a fost campania Let's do it, Romania!, ziua de curăţenie generală a României. Am simţit, fiecare, că am lăsat Pământul puţin mai curat şi aerul ceva mai respirabil, de data aceasta, pentru locuitorii din Săcărâmb. De ce la Săcărâmb? Pentru că este un loc frumos, tare drag nouă şi care merită salvat. Cum am prins noi drag de această localitate pierdută-ntre plaiuri frumoase? Păi, după ce ne-am împrietenit cu Denis, a cărui casă-pensiune a găzduit stagiul nostru de formare în mai, am continuat să cooperăm în activităţi precum campul "Pierdut în pădure", care s-a desfăşurat tot în apropierea Săcărâmbului . Apoi, alături de Denis, am participat la câteva seri de discuţie pe marginea problemelor legate de Roşia Montană şi de exploatările miniere asemănătoare celei propuse de Gold Corporation, exploatări care vor implica zone aflate în proximitatea Devei, precum Certej sau chiar Săcărâmb. Dacă nu toţi au fost gata să semneze petiţia împotriva exploatării de la Roşia Montană, cu siguranţă toată lumea a răspuns afirmativ provocării de a-l ajuta pe Denis la o sesiune de ecologizare pre-Let's do it, Romania! Aşa că în 17 septembrie ne-am început dimineaţa cu o cafea menită să ne energizeze pentru că multe gunoaie aveau să fie strânse în acea zi.
Săcărâmbul este un sat situat la 25 de km de Deva, într-un soi de căldare formată între mai multe dealuri. Drumul şerpuieşte ameţitor şi probabil acesta este unul dintre motivele pentru care primăria nu i-a asigurat nici în zi de azi o maşină de colectat gunoiul. Consecinţa? Mormane de gunoi cât vezi cu ochii, fiindcă oamenii nici nu se mai sinchisesc să arunce resturile menajere la comun. Ce-am făcut noi ca să remediem situaţia? Păi... 10 oameni au adunat într-o singură zi 100 de saci de gunoi, iar când spun gunoi mă refer la o varietate incredibilă de resturi găsite de-a lungul diverselor pante. Adică... am combinat utilul cu plăcutul şi am avut parte şi de mici sesiuni de hike, la cât de abrupte erau unele locuri în care sătenii îşi depozitaseră sacii cu resturi de cine ştie când. Când soarele a apus şi peste Săcărâmbul mai curat, datorită nouă, ne-am privit mândri şi ne-am zâmbit încrezători în forţele proprii, prin care putem cu adevărat lăsa lumea mai bună decât am găsit-o!

vineri, 16 septembrie 2011

RoJam: Fă următorul pas!


Să-i spun experienţa cercetăşească definitorie pentru fiecare dintre noi? S-o numesc un amestec exploziv de aventură, implicare socială, tehnici de supravieţuire, lecţii de ecologie, prietenii strânse şi adrenalină dătătoare de bucurii? Să o strig aşa cum ne striga şi ea, jamboreea, şi s-o rog să ne mai cheme să facem următorul pas? Nu ştiu sincer cu ce să-ncep. Probabil cu istorisirea succintă a celor mai frumoase zece zile din vieţile noastre de cercetaşi ageri şi plini de voie-bună, de la lupişorii curioşi, temerarii harnici şi exploratorii rebeli, la liderii ce respirau zâmbete ca să se menţină în formă.
11 august. Ziua-n care-am sosit în camp, cu mic, cu mare, am făcut cunoştinţă cu preşedinta Organizaţiei Naţionale "Cercetaşii României", şi anume Bianca Neşiu-Bedreag, ne-am primit identităţile de participanţi la RoJam 2011, adică ecusoanele, eşarfele de camp şi carneţelele de cercetaşi iubitori de jamboree, ne-am sufocat în îmbrăţişări şi am pierdut şirul revederilor frumoase petrecute pe drumul de la poarta de intrare-n camp până la poarta de intrare în subcampul Bucovina. Ziua-n care am cunoscut 100 de oameni noi, uniţi cu toţii de gândul că suntem primii exploratori care pleacă în marele hike, ziua-n care am luat parte la festivitatea de deschidere a RoJam 2011, ce ne-a surprins cu concerte care de care mai impresionante, de la Trupa Om la Bere Gratis, cu focuri de artificii jucăuşe şi spectaculoase în acelaşi timp, cu jocuri energizante jucate de 1200 de oameni în acelaşi timp, cu oameni frumoşi, cu inimi de cercetaşi, dialogând cu noi de pe scenă şi cu un sunet impunător al cornului ce anunţa deschiderea oficială a jamboreei. Ziua în care ne-am transformat corturile în case pentru ceea ce părea a fi o eternitate în miniatură, care a trecut ca o secundă.
12-13 august. Zilele-n care am fost în hike şi am explorat amplu traseul marcat cu albastru. Zilele în care ne-am drămuit mâncarea cu atenţie sporită la cantităţile ce reveneau fiecăruia, zilele în care am înotat prin mlaştini şi ne-am delectat cu cantităţi impresionante de afine şi zmeură, zilele în care am solidarizat cu exploratorii mureşeni, braşoveni şi orădeni la focurile anemice din faţa adăposturilor, zilele în care am cutreierat munţii în lung şi-n lat, dar nu am ajuns pe Cindrel. Zilele în care ne-am bucurat din plin de duşul pe care l-am aşteptat îndelungat, zilele în care am cântat din răsputeri melodiile lui Mircea Vintilă, la concertul din seara în care am revenit în camp, ca să învingem oboseala, zilele în care am legat prietenii strânse, ce nu se vor desface prea curând: doar ardelenii ştiu cum să se înţeleagă.
14 august. Târgul Educaţiei Non-Formale. Cu alte cuvinte şi o abundenţă de explicaţii, multe standuri ale diverselor organizaţii non-guvernamentale, care aveau legătură sau nu cu cercetaşii, o varietate impresionantă de ateliere dintre care puteai alege, de la comunicaţii radio la teatru forum şi o provocare serioasă pentru fiecare dintre noi: să experimentăm cât mai mult ca să învăţăm cât mai bine. Spre seară, am conceput un moment artistic reprezentativ pentru subcampul nostru, Bucovina, în care sceneta cu "E timpu'? Să ne-ntoarcem toţi pe partea cealaltă şi să dormim" se îmbina perfect cu cântecul popular interpretat de doi artişti brăileni nou-descoperiţi, moment pe care l-am prezentat după ce câţiva epxloratori sau lideri curajoşi de felul lor ne-au [în]cântat de pe scena RoJam.
15 august. Olimpiada cercetăşească sau Jocurile lui Zamolxe. De asemenea, Adormirea Maicii Domnului, sărbătorită cu o slujbă catolică, fiindcă Liturghia ortodoxă se oficiase duminică. După slujba de dimineaţă, ne-am încolonat şi ne-am pus pe aşteptat staff-ul. După multe jocuri menite să facă timpul să treacă mai uşor, ne-am împărţit în sfârşit pe zonele de joc şi-am început să răspundem şirului de provocări ce ne aştepta, gata să ne distreze o zi întreagă. De la clasica Gaşca la Submarinul jucat cu ochii închişi şi cu torpilele umane lansate fără direcţie, de la vechiul Samurai la inovatorul sistem de amortizare a căderii unui ou, de la tipicul joc cu cuvintele scrise pe spate la antrenanta aruncare cu bocancul, ne-am jucat serioşi, am râs, păstrându-ne însă ţinuta de cercetaşi aflaţi în competiţie şi am experimentat 11 provocări din cele 14 propuse. Înainte de ora de stingere, Radu Stinghe, coordonatorul Rojam, a comunicat clasamentul la olimpiadă pentru patrulele în care media de vârstă a participanţilor era sub 12 ani şi am aflat, cu stupoare, încântare şi entuziasm, că patrula Vulturoşii, formată din Maria Trifon, Liviu Cotoi, Radu Moţoc şi Tiberiu Năznean, temerarii noştri curajoşi şi energici, au obţinut locul II şi au primit cu toţii medalii de argint, rezultat pentru care îi felicităm şi prin intermediul jurnalului de camp, ca mândria de a fi cercetaş devean să dăinuie-n continuare în sufletele lor şi-ale noastre.
16 august. Calfe. Împărţiţi în trei cete, care mai de care mai entuziaste, cercetaşii deveni au pus umărul la treabă pentru a face cu adevărat o schimbare în comunitatea locală. Astfel, temerarii au învăţat meşteşugul pictării icoanelor pe sticlă de la un bătrân pictor local, patrula de exploratori Pantera Roz a curăţat de buruieni şi bolovani locul pe care urma să fie amenajat un loc de joacă pentru copii, iar cealaltă patrulă de explo, Hakuna Matata, a văruit şi a vopsit gardul Muzeului Etnografic din Galeş, a făcut curat în interiorul clădirii şi a ajutat la recondiţionarea obiectelor expuse. Mândri nevoie mare de munca depusă şi plini din cap până-n picioare de var, vopsea, noroi şi praf, ne-am bucurat de cina delicioasă servită de noua firmă de catering, în timp ce lupişorii îşi trăiau din plin ultima seară în RoJam, participând la festivitatea de închidere a jamboreei pentru ei şi liderii lor însoţitori.
17 august. Explorarea vechiului Sibiu şi a Cetăţii de la Cisnădioara. S-au format atâtea patrule mixte cu exploratorii şi temerarii bucovineni câte meşteşuguri existau în vechile bresle din Hermannstadt şi, cu numele de patrulă şi strigătul concepute cu entuziasm, am pornit în descoperirea frumosului oraş cu zâmbetele cercetăşeşti la purtător. Am organizat un joc general în Piaţa Mare, ne-am îndrăgostit de Sibiul văzut din Turnul Sfatului şi-am aflat legende inedite despre Podul Minciunilor, am desenat Biserica Evanghelică văzută de pe treptele cele mai înalte ale Pasajului Scărilor, am rezolvat un rebus în Muzeul de Istorie Naturală, am compus poezii şi am căutat icoane în naosul Catedralei Mitropolitane, am urcat cele 192 de trepte ale turnului Bisericii Evanghelice şi-am inventat o caracterizare a unui monstru-statuie, prieten al breslaşilor sibieni. Odată prânzul luat şi plimbarea lungă prin Muzeul Astra, în căutarea unor gospodării bucovinene, făcută, am plecat la Cisnădioara, unde, în cetate, mai bine-zis, în biserica fortificată, am ascultat cuminţi o ultimă legendă, ne-am prezentat numele şi strigătele de patrule şi-am făcut multe poze de grup. Întorşi în subcamp, plini de voie-bună, am devorat lubeniţele primite de la părinţi şi ne-am jucat şi ne-am răsjucat prin subcamp.
18 august. Glocals. Think GLObally, act LOCALly. Adică o serie de ateliere dezvoltate pe ariile economică, ecologică şi socială, unde aveai posibilitatea să înveţi strategii antreprenoriale printr-un joc inovator şi captivant, să descoperi că poţi recicla uleiul sau becurile şi să amenajezi un colţ de relaxare cu un tavan realizat din becuri pictate de participanţii RoJam, să-ţi descoperi talentele de public speaker, să construieşti un vulcan care să explodeze sau să prepari cerneală invizibilă, să-ţi creezi o brăţară integral din lână sau să topeşti ceara şi s-o aranjezi în diverse forme; cu alte cuvinte, o multitudine de posibilităţi ca să afli lucruri noi despre lumea din jur şi despre modalităţile prin care poţi să o laşi mai bună decât ai găsit-o. De asemenea, ziua în care am înpământenit tradiţia subcampului Bucovina: bătaia cu apă urmată de Gaşca, Peter şi Wendy sau Ţară, ţară, vrem ostaş!
19 august. Back to Basics. Ziua-n care ne-am simţit extrem de mândrii de noi înşine, fiindcă nu am mai avut nevoie să mergem să-nvăţăm cum să aprindem focul sau cum se construieşte un adăpost, fiindcă ştiam toate acestea dinainte, graţie lui Iulian, liderului nostru drag. Aşa că ne-am jucat cu legătura în X şi cu nodul plat francez, construind un pod, ne-am distrat cu legătura japoneză şi cu munca în echipă deveană desăvârşită, ridicând o catapultă, am exersat Prusik-ul şi jumătatea de Prusik, realizând un hamac numai bun pentru relaxare, ba chiar am învăţat, atenţi şi cuminţi, cum să construim un ceas solar şi cum să estimăm distanţe şi înălţimi, fără a avea asupra noastră riglă, echer sau orice alt instrument geometric sau de măsurat. Seara, ne-am arătat din toată inima şi cu voci superbe talentele de artişi neînţeleşi de nimeni la seara de karaoke, o seară memorabil de amuzantă... sau amuzant de memorabilă?
20 august. Ultima zi de camp. Aventura cercetăşească, adică exerciţii de cartare cu Epure de la Timişoara, soldate cu desenarea unei hărţi, urmate, pentru unii, de celebra şi deja consacrata tiroliană, iar pentru alţii de Tehnici Speo-Alpine, o provocare nouă şi de care ne-am îndrăgostit instant. Am fost şi la escaladă la panou, alături de draga noastră Laura, am scos şi cel mai bun timp [13 minute] dintre toate patrulele de explo la concursul de orientare cu busola, ba chiar am trecut cu toţii marea provocare a cursei cu obstacole. Ne-am primit cu braţele deschise surprizele de sfârşit de jamboree, adică pe Ozana şi Ruxi, care ne-au vizitat cu mult drag, ne-am bucurat de ultima sesiune de bătaie cu apă şi jocuri de subcamp, apoi ne-am pregătit pentru ceremonia oficială de închidere a jamboreei. Am afirmat cu putere, pentru ultima oară, din toţi rărunchii, că "Bucovina strigă mai tare decât toţi!", ne-am cântat strofa din Andrii Popa adaptată subcampului nostru şi-am prezentat un ultim moment artistic, după care am urmărit, emoţionaţi, serialul RoJam, cap-coadă, am ascultat câteva discursuri ale celor mai remarcabili public-speakeri descoperiţi la atelierul de la Glocals, am aplaudat melodiile frumos interpretate ale lui Sabin Mureşan, ba chiar am avut momentul de tăcere de la RoJam, în care trebuia să ascultăm atenţie, cu urechile ciulite, ca nişte oiţe evoluate, de jamboree, şi să identificăm sunetul campului nostru, după care, cu ochii cât cepele şi cu sufletele cuprinse de o bucurie extatică, am privit spectacolul de jonglerii cu foc oferit de Crissu, Laura şi Nazi şi, după ce fiecare centru local a primit steagul proaspăt coborât de pe catarg, precum şi busolele şi diplomele pentru fiecare participant, ne-am bucurat ca nişte copii de focul de artificii, precum şi de focurile de tabără, animate de cântece entuziaste şi prietenii frumoase, ce-au transformat noaptea-n zi.
21 august. Ziua-n care ne-am luat rămas-bun de la cea mai frumoasă experienţă a vacanţelor noastre de pân-acum şi de la toţi oamenii care au construit, zâmbet cu zâmbet şi joc cu joc o jamboree minunată pentru fiecare dintre noi. Ziua-n care am plecat către casele noastre, convinşi fiind că acasă l-am uitat undeva la Sălişte, alături de toţi prietenii făcuţi acolo, de toate poveştile spuse la ceas de foc de tabără şi de fiecare activitate în care ne-am implicat cu entuziasmul nostru caracteristic. Ne e dor tuturor de duşurile reci, pe acorduri de melodii framţuzeşti, de înviorările prea bruşte şi prea voioase pentru ora şapte dimineaţa, de ştrudelele cu măr de la micul-dejun şi diversele combinaţii de sandvişuri de la prânz, de izoprenul şi sacul de dormit care asigurau cel mai confortabil pat din câte-au existat în istoria lumii, ne e dor de câte-un Peter şi Wendy în miezul zilei sau de-un somn de prânz legănat de acorduri de chitară, ne e dor să ne strecurăm afară din subcamp noaptea, deşi nu eram de planton, ca să mai prelungim puţin focul de tabără în alte zone ale ţării, ne e dor de privirile binevoitoare pe care le-ntâlneai la tot pasul şi de sentimentul că facem parte cu adevărat dintr-o mare familie, capabilă, împreună, să lase lumea puţin mai bună decât a găsit-o. Concluzia RoJam? Că suntem gata [oricând] să facem următorul pas!
P.S.: Mai multe poze... când le primim şi noi.:)

A voastră în cercetăşie, Petra Ioana Trifon, şef de unitate, unitatea "Decebal".

miercuri, 24 august 2011

Sulina Fun Hunting 2011




De la un eveniment pe Facebook la care dai attending la un camp în care pleci cu adevărat, distanţa nu e mare. E nevoie doar de un lider binevoitor, de un explorator dornic să caute bilete de tren şi de un chef nebun de a fugi de-acasă.
Aşa că în 14 iulie, plini de voie-bună, nu ne-am supărat prea tare atunci când am aflat că trenul nostru are întârziere 20 de minute. Ne-am menţinut zâmbetele şi atunci când am realizat că pierdem legătura din Medgidia şi am găsit rapid soluţia: mergem până în Constanţa şi de acolo la Tulcea cu autobuzul, luăm vaporul spre Sulina şi gataaa. Dar de unde atâta fericire? Am luat prea târziu autobuzul, am ratat vaporul, noroc cu Ozana care a găsit o bărcuţă gata să ne ducă la Sulina şi, într-un final, iată-ne pe canal, băgându-ne la propriu picioarele în Dunăre, entuziasmaţi nevoie mare şi plini de chef de camp. După o călătorie interminabilă [de şase ore şi jumătate], plictisiţi de peisaj şi nerăbdători să ajungem odată la ceremonia de deschidere a campului, am debarcat la Restaurantul Marea Neagră, loc ce ulterior ne-a devenit tare drag. Odată ce ne-am văzut ajunşi pe uscat, aproape am sărutat pământul, încercând în acelaşi timp să alergăm către
locul de campare. Am ajuns la concluzia că nu mai ajungem pe plajă pentru deschiderea campului,
aşa că ne-am mobilizat, am cosit puţintel ca să avem unde să ne punem corturile şi în jumătate de oră eram schimbaţi, spălaţi parţial la robineto-duşul campului şi gata să asediem un restaurant sau orice alt loc cu mâncare. Am aflat că în Sulina sunt două restaurante, că există Irish Pub şi vreo două terase, că ora de stingere e undeva la trei noaptea, după care totul devine pustiu, că ţânţarii au program fix de atac, de la 9 la 12 seara, iar broaştele mişună în voie prin oraş, dar noi eram tot entuziasmaţi să cunoaştem lumea, să îmbrăţişăm marea şi să ne bucurăm de camp. Însă combinat cu oboseală, foame şi un drum de 24 de ore, până şi optimismul ardelenilor mai cedează, aşa că ne-am lăsat pradă sacilor de dormit până dimineaţa
următoare.
Prima întâlnire cu marea a fost memorabilă. Un lanţ de deveni albi ca brânza aruncându-se învalurile de care le fusese atât de dor, urmaţi de
alţi cincizeci de cercetaşi voinici şi dornici de bălăceală: cam asta vedea plaja din Sulina în dimineaţa zilei de 16 iulie. Ce-am mai făcut în afară de băi lungi în mare, concursuri de scufundări mai mult sau mai puţin intenţionate
şi leneviri interminabile sub soarele Deltei? Păi am avut atelier de prim-ajutor şi atelier de dezbateri, ne-am jucat Gaşca, Peter şi Wendy şi o grămadă de alte jocuri şi, când noaptea şi ţânţarii s-au lăsat peste noi, am plecat spre Wide Game, un joc nocturn cu vampiri, sceptre, brăţări fosforescente, bătăi crunte şi multe pişcături de ţânţari. Într-un final, o parte dintre noi am ajuns înapoi la corturi, învingători la joc şi învinşi în bătălia cu ţânţarii, gata de un somn sănătos, iar alţii s-au îndreptat spre plajă, pentru a gusta puţin din nopţile albe "a la Sulina".
Zilele s-au scurs cu repeziciune. Marea era mereu acolo, mediu propice pentru distracţie, British Bulldog sau Lapte gros, terasele probabil au făcut o grămadă de bani în urma cercetaşilor însetaţi şi, mai ales, înfometaţi, se împărţiseră participanţii în patrule cu nume de corăbii, am avut de îndeplinit un quiz prin Sulina, cu provocări de tipul "sărutaţi un peşte" sau "ajutaţi un localnic în gospodărie" sau "aflaţi trei nume tipice de lipoveni" saaaaau, şi mai bine, "găsiţi ceva mort", a trebuit să schimbăm un cui pe ceva mai valoros, iar gama de produse primite se întinde undeva între flori de crin şi vaselină, am avut de construit o plută şi cea mai mare provocare a fost, de departe, hike-ul. Punctele de control au fost extrem de interesante: de la a realiza o operă de artă din gunoaie la a găsi trei eugenii într-o cameră aflată în paragină, de la a cânta un cântecel cu literele în cuvinte puse invers la a căuta eşarfe într-un cimitir, de la a identifica numărul de crime, data la care au fost comise şi ce făceau victimele înainte de a muri într-un hotel părăsit şi extrem de înfricoşător la a trece cu ochii închişi şi cu un bidon de apă găurit în mâini printr-o reţea de sfori şi sforicele, întregul hike ne-a pompat multă adrenalină în vene, ne-a făcut să râdem până ne-au durut burţile, să urlăm de frică şi să ne bucurăm la maxim de fiecare clipă trăită cercetăşeşte.

Ce ne-a mai plăcut nouă la Sulina? Concursul de plute între patrule, ultima baie într-o mare cu valuri imense, petrecerea din ultima noapte de pe plajă, unde până şi dj-ul purta eşarfă de camp, cântecele târzii de pe ponton şi băile la lumina lunii, promisiunea depusă la răsărit de soare, serile lungi petrecute în Irish şi lenevitul pe terasa-acoperiş alături de noii noştri prieteni, atmosfera senină şi lipsită de griji ce plutea în camp şi... cred că ne-a plăcut chiar şi drumul de întoarcere, plin de peripeţii cum a fost el. Bărcuţei noastre i se stricase motorul, am luat alte ambarcaţiuni până în Tulcea, am pierdut din nou legătura din Medgidia, noroc că rezolvaserăm în prealabil cu un autobuz şi, într-un final, am ajuns cu bine în Constanţa, în trenul care ne ducea acasă. De la Bucureşti până la Craiova am avut companie plăcută, apoi am dormit până când ne-am trezit în paturile de acasă, fără să realizăm când ne-am dat jos din tren, când ne-am luat rămas-bun şi când s-a terminat campul.
Deşi nu putem spune că organizarea ne-a plăcut în mod special sau că am fost încântaţi de duşuri, recunoaştem că activităţile au fost puţine, da' bune, că oamenii pe care i-am cunoscut sunt tare faini şi că suntem mândri că trofeul a ajuns la noi. Aşa că... suntem gata oricând să batem un nou drum către mare, doar că vom avea mai multă grijă la alesul trenurilor.:)

A voastră în cercetăşie,
Petra Ioana Trifon, exploratoare, unitatea "Daos".

sâmbătă, 30 iulie 2011

Pierdut în pădure 2011 - prima ediţie a campului de supravieţuire



Supravieţuire? Când auzi cuvântul acesta, parcă şi începi să te gândeşti la Bear Grylls, la cât de rezistent trebuie să fii ca să faci faţă privării de somn şi lipsei de mâncare, la câtă iscusinţă ai nevoie ca să te descurci când ai impresia că eşti pierdut în pădure şi, totodată, parcă ţi se pare imposibil că tu o să fii cel care supravieţuieşte. Îţi dăm totală dreptate, aşa gândeam şi noi înainte să începem modulul de cursuri de supravieţuire ţinut de liderul nostru, Iulian.
Dar acum, că l-am absolvit, am fi tentaţi să susţinem că a fost floare la ureche, când ştim foarte bine că să supravieţuieşti nu e deloc uşor.
După un an întreg de pregătiri reprezentate de cursuri teoretice ţinute la sediu şi de ieşiri care mai de care mai solicitante şi pline de provocări, am hotărât că putem lua parte la testul final de supravieţuire. Am invitat şi alte centre locale, iar cele care ne-au confirmat participarea au fost C.L. Licos Timişoara, C.L. Oradea şi un clujean brav. Odată aleasă locaţia, propuse mai multe programe, făcute ecusoanele, cumpărate premiile şi stabilite echipele, a sosit şi mult-aşteptatul 5 iulie. Am plecat la Săcărâmb şi, după lupte seculare cu noroaiele imense şi bagajele prea multe [deh, fiecare avea rezerve de mâncare], am ajuns la locul de campare. Odată corturile ridicate şi cina luată în repezeală, am avut parte de prima adunare, cea în care fiecare participant a aflat în ce echipă se află, în care s-au împărţit ecusoanele şi s-a stabilit ordinea în care se pleacă în hike. Deşi ar fi trebuit să ne odihnim, având în vedere că prima patrulă pleca la ora două şi jumătate,
nu puteam să plecăm de lângă focul de tabără sau să încetăm să mai cântăm. Pe la două, toată lumea a intrat în febra pregătirilor bagajelor, apoi, într-un final, s-a dat undă verde la... supravieţuire. Mai greu cu orientarea nocturnă, peripeţii care mai de care mai demne de povestit, rătăciri fabuloase, autostopuri de ultim moment, sate în care nu trebuia să ajungem, dar am ajuns, schimbări de rute, întârzieri ce au rezultat în aşteptări îndelungi, cheile Ardeului menite să ne îngheţe sângele în vine, 7000 şi ceva de cercetaşi ce se legănau pe un fir de tiroliană, un drum de întoarcere care a stors toată puterea din oasele noastre, o pauză binemeritată în Mada, în vreme ce jumătate dintre noi se luptau cu apele învolburate din Cheile Madei şi, într-un final, drumul spre locul de campare, un hike lung, greu, obositor, dar dus la capăt cu voie-bună şi chef de somn. După aproximativ 14 ore de mers încontinuu, ajunşi la locul de campare, am trântit toţi rucsacii în cort şi ne-am folosit de toate resursele existente ca să ne gătim o cină consistentă, după care, pe rând, am alternat plantonul cu somnul.

A doua zi dimineaţă, cu forţele refăcute, am plecat, cercetaşi bravi, către Feredee. După vreo trei ore de mers, am ajuns în raiul pe pământ pentru noi, marii supravieţuitori. Bazinele cu apă termală ne aşteptau, pline de mătasea-broaştei şi de tăuni, merele ne îmbiau din pomi, iar mâncarea... să tot fie. Cu burţile pline şi relativ curaţi, am tras cu toţii un pui de somn, până când a venit Iulian şi ne-a trimis, pe patrule, înapoi în camp. Când credeam şi noi că ne-am întors
cu toţii sănătoşi, am observat că printre temerari starea de sănătate nu era prea bună, aşa că ne-am mobilizat să îi tratăm şi, după ce problema a fost rezolvată, am plecat să rezistăm o noapte în pădure. Fiecare patrulă avea asupra ei doi saci de dormit şi două izoprene, plus kiturile de supravieţuire ale fiecărui participant şi apă. Ne-am construit adăposturi care mai de care mai frumoase, ne-am făcut vetre amenajate cu multă grijă, am stat de planton, am mâncat doar ciocolată, am văzut şi celelalte adăposturi şi le-am evaluat cu atenţie, am căzut rupţi de oboseală, dar ne-am trezit şi am supravieţuit până la capăt.
În ultima zi de camp, cea mai "bună" la orientare dintre toţi, adică eu, m-am pierdut în pădure, ca să respect tema campului, dar am ajuns cu bine înapoi, pentru a împărţi premii, diplome, atestate şi voie-bună. Ca echipă câştigătoare a fost cea a lui Bobo din Timişoara, adică Luisa, Gabi şi Peşti, iar din celelalte echipe Iulian a ales un om care i s-a părut mai descurcăreţ şi i-a oferit un premiu. După veşnicele poze de grup şi strigăte de luptă cercetăşeşti, am strâns totul şi am plecat spre casă, mirosind a supravieţuitori, mândri de noi înşine şi dornici de un somn cât mai lung şi cât mai bun. În orice caz, am răspuns mai tare ca niciodată că suntem Gata oricând!, am ajuns cu toţii la concluzia că suntem pregătiţi să ne descurcăm în orice situaţie, i-am mulţumit lui Iulian pentru răbdarea pe care a avut-o cu noi şi pentru toate cunoştinţele dobândite de la el şi, fericiţi că suntem cei mai faini exploratori, am găsit puterea să mai cântăm, să ne mai promitem revederi şi să declarăm sus şi tare că abia aşteptăm următorul camp.
Cercetaşi? Supravieţuim oricând!

A voastră în cercetăşie, Petra Ioana Trifon, exploratoare, unitatea "Daos".

sâmbătă, 2 iulie 2011

Iniţiere în spirit - Cioclovina



În dimineaţa zilei de vineri, 24 iunie, am pornit la drum spre Cioclovina. Drumul a fost destul de încurcat, deoarece nu ştiam exact unde se află cabana la care urma să stăm în următoarele zile. În sfârşit am ajuns la cabană, unde ne-am întâlnit cu negustorul şi cu frumoasa hangiţă, care ne-au introdus în cadrul simbolic. Am pregătit masa, am mâncat, apoi am pornit într-o scurtă drumeţie la Vârful Ţâfla, după care am avut parte de o bătaie cu apă pe cinste. Ziua s-a scurs repede şi a venit seara. Fiind ziua de naştere a liderului nostru, Iulian, am sărbătorit.
A doua zi, ne-am trezit, am luat micul dejun şi am plecat spre Peştera Udă. Ploaia şi vremea destul de urâtă au făcut ieşirea şi mai aventuroasă. Ajunşi înapoi la cabană, toţi uzi, am făcut câteva jocuri, am mâncat şi apoi au urmat atelierele de prim ajutor, de ţesut şi de bucătărie. Nu putea să lipsească un nightgame cu poliţişti, hoţi şi vameşi, unde toţi ne-am distrat foarte bine, după care un joc de mimă ; de asemenea, câţiva dintre noi şi-au depus promisiunea, acesta fiind cel mai emoţionant moment.
A venit şi ultima zi, am luat micul dejun, apoi am plecat pe un traseu tematic prin pădure. Am mâncat o mulţime de afine şi frăguţe, am învăţat multe specii de copaci şi animale şi am văzut arbori seculari. Întorcându-ne la cabană, rucsacii erau pregătiţi de plecare. Am mai jucat un singur joc: STEAUA!!!!, după care a urmat festivitatea de premiere, unde fiecare dintre noi a primit câte o diplomă personalizată. A venit timpul de plecare ; cu greu ne-am luat rămas - bun de la acel loc minunat, după care toţi am pornit spre casă.
Le mulţumim staff-ului şi şefei de camp, Maia, pentru că au făcut acest camp atât de frumos :D
A voastră în cercetăşie,
Ana Diniş, patrula « Floare de colţ », unitatea Dracon, C.L. Deva

miercuri, 29 iunie 2011

La cireşe sau la Piatra Coziei



Pentru că am auzit multe despre surviving-ul „Pierdut în pădure” care era organizat de centrul nostru local, liderul nostru ne-a propus şi nouă, temerarilor, să participăm. Dar numărul de temerari nu era nelimitat. La acest camp trebuiau să participe doar cei cu aptitudini fizice deosebite şi cei tari din punct de vedere psihic, aşa că, cu ajutorul acestei ieşiri de vară, se alegeau cei patru participanţi. Liviu şi Raluca dovediseră de mai mult timp de ce sunt în stare, aşa că ei era deja bineveniţi. Aşa că alegerile se limitau la doi temerari.
Astfel, în data de 20. 06. 2011, ne-am întâlnit lupişori, temerari şi câţiva exploratori la sediu, unde se alegeau echipele. Scopul acestei ieşiri era să mergem până la Piatra Coziei şi să ajungem printre primii. Trebuia să ajungem la poarta de la mină, la releu şi, într-un final, la Piatra Coziei. Ne-am echipat de acasă cu o pelerină de ploaie, nelipsita busolă şi ceva mâncare. Echipele s-au făcut şi arătau cam aşa: Petra cu Alex Popa mergeau cu lupişorii, Maia cu Alex mergeau cu Ana, Raluca şi Flavia, Yoyo cu Adi mergeau cu Tibi şi Miana, Paul şi Alexandra mergeau cu mine şi cu Alexandra, iar ultimii, dar nu cei din urmă erau Ana-Maria, Amalia şi Gabi cu Liviu şi Elena. Am plecat în această ordine la interval de zece minute. Drum bun!

Eu şi cu echipa în care eram am ajuns după un
drum familiar nouă până la poarta de la mină, unde ne-am întalnit cu echipa care a plecat înaintea noastră. Ne-am făcut poze unii altora (trebuia să facem câte o poză când ajungeam la cele 2 repere) şi ne-am despărţit. Apoi am pleca
t pe un drum ciudat, dar care ne-a oferit atâtea beneficii. Deşi era un urcuş în apropierea unei prăpastii mari, natura ne-a oferit numai bunătăţi. Am descoperit frăguţe dulci şi gustoase. Deşi trebuia să ne grăbim, am reuşit să ne ospătăm cu aceste delicii, luându-le din mers. Am realizat că drumul ales era o scurtătură şi am ajuns destul de repede la releu, unde, după sesiunea foto, am mâncat şi, plini de energie (de la frăguţe), am plecat. Am ajuns lângă un om care tăia lemne şi i-am cerut sfatul, iar acesta numai indicaţii bune nu ne-a dat. Dar Alexandra Marcu ştia pe unde trebuia să o luăm aşa că, după un coborâş şi un alt urcuş (tot sus, jos, sus, jos), am ieşit la un
drum. Am văzut o stână şi credeam că sunt ceva oameni care să ne dea apă, dar ne-am înşelat. Ne-am continuat drumul şi am intrat într-un interminabil câmp. Cred că acel câmp nu fusese cosit de un car de ani. Mergeam cum mergeam (nu mai dădeam atenţie căpuşelor sau spinilor) şi, deşi iarba parcă ne înghiţea, am reuşit să ajungem într-un loc cu mai puţină vegetaţie, care era un urcuş vertical. Am trecut pe lângă un cireş magnific, unde speram să ne oprim la întoarcere. După ce am urcat pe panta verticală, mai cu greu, am ajuns într-o pădure şi, ca să scurtăm drumul, nu am mers pe cărare, ci am tăiat-o.
Cât mai avem? Imediat ajungem...Cât mai avem? Imediat ajungem. Acest imediat care parcă ne cam minţea, s-a dovedit a fi onest şi în scurt timp
am dat de bolovanii mastodonţi de la Piatra Coziei. Ne-am căţărat pe ei şi am ajuns în vârf, unde, spre uimirea noastră, eram prima echipă de temerari care a ajuns. Doar lupişorii mai erau acolo cu Iulian. Ne-am scos ultimele resturi de mâncare şi ne-am odihnit în speranţa că vor ajunge şi ceilalţi.

Glume, biscuiţi de câine, poveşti, şi iată că a ajuns şi echipa Maiei, echipa Bumtzi! Bumtzi!. Deşi a trecut ceva timp de aşteptare, am fost fericiţi să îi vedem acolo. I-am mai aşteptat şi pe ceilalţi, care parcă nu mai ajungeau. Ne tot sunau şi cereau indicaţii şi ajutor şi când am văzut că nu mai ajungeau, am decis să plecăm de pe Piatră. Ne-am întâlnit cu ei pe drum
prin pădure şi erau încărcaţi de flori, cântau, erau veseli şi am aflat că s-au distrat foarte bine. Iulian le-a spus să meargă până sus şi noi am coborât urmând triunghiurile galbene şi am ajuns la magnificul cireş. Zici că eram în Amintiri din copilărie ale lui Ion Creangă aşa cocoţaţi prin cireş, cu braţele pline de cireşe coapte, dulci şi moi. Ne-am continuat drumul ca să nu fim chiar aşa mâncăcioşi şi am intrat în sat, unde am dat, pe marginea drumului, peste vişine, dude şi alte cireşe, toate bune şi frumoase.

După o altă tură de frăguţe, am ajuns la lac, unde doar explo aveau voie să intre în apă la înotat, iar babulanii de lupişori doar cu picioarele. Nu ştiu
cum se face, că unul dintre ei a alunecat şi s-a udat tot. Râsete şi farse nereuşite, glume muuulte şi mărunte, am stat pe marginea lacului şi, după bălăceală, ne-am continuat drumul spre casă, explorând amplu. Din păcate (fericire), am ieşit pe un câmp care parcă ne aştepta plin de frăguţe, care ne-au fost interzise de explo sub pretextul că sunt căpuşe, iar ei s-au bucurat din plin de ele. Am făcut un studiu amănunţit asupra plantelor pe care lângă am trecut şi am trecut testul de cunoştinţe. Odată ajunşi în sat, ne-am întâlnit cu chiulangiii, care au cerut apă de la nişte oameni din sat şi noi le-am terminat-o pentru că nu mai aveam strop de apă. Ne-am continuat drumul cu râsete, cântece, un ţiki-ţaka-ţiki-ţok mai scurt, poveşti şi scoatere de căpuşe. Şi la lac a mai avut loc o intervenţie de-asta medicală şi Iulian mi-a scos mie şi Flaviei câte o căpuşă, dar fratele Flaviei avea 8 căpuşe, toate scoase în drum spre casă de liderul nostru drag!! După ce ne-am holbat ca la circ, am continuat drumul, vrând să intrăm şi la Moş Opincă, un restaurant unde să ne mai odihnim şi să bem o limonadă. Cu chiote şi strigăte am ajuns la Moş Opincă, unde am aşteptat un pic după limonadă şi ne-am adunat economiile să plătim sau ne-am împrumutat. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat pentru că eu a trebuit să plec, dar pot să vă spun că au fost aleşi participanţii la surviving, şi anume: Liviu, Raluca, Ana şi Elena, aşa cum vă pot spune că ieşirea la cireşe a fost una minunată. Le dorim mult succes temerarilor care participă la surviving şi să reprezinte cu brio unitatea „Dracon”!

A voastră în cercetăşie,
Maria Trifon, temerar, patrula Floare de Colţ

CerceStart, un început frumos de vară


Eşarfe, promisiuni, foc, mămăligă, corturi, vulpi, chitărit şi cântece, lanterne, saci de dormit, bocanci, căpuşe, izoprene, sfoară, busole, fluiere, jocuri, înviorarea, construcţii, zâmbete, fericire... într-un cuvânt, CerceStart.
Şi aşa, în data de 28.05.2011, la ora 8.00 ne-am adunat cu mic cu mare în faţa sediului. După aşteptări, poveşti, poze şi înmulţirea lupişorilor, am fost repartizaţi cu câte un explorator şi am plecat. Apoi ne-am oprit lângă un izvor ca să ne umplem sticlele (goale deja), dar hei! Izvorul nu avea apă. După acest popas, am continuat să mergem până la platou, sau cum am mai auzit, „Belvedere” . Am comemorat amintiri, multe amintiri, şi le-am împărtăşit şi celor noi. Apoi ne-am tot dus, ne-am tot dus, pe căi îndepărtate, încercând să nu ne rostogolim pe acele pante de frunze. Eram adevăraţi alpinişti, ce mai, profesionişti! După aceste „ valuri de frunze, am ajuns la măreaţa grotă. “ Frontale, lanterne, ceva ? “ Hmm.. După câteva statistici nu aveam toţi, dar era O.K. Ajungând în grotă, care cum putea, Iulian ne-a făcut turul grotei, Ema fiind paznicul care avea grijă să nu cădem în hău. Toţi ne îngrămădeam să vedem grota.
Popas, un pic de relaxare, destindere, toate până când am ajuns pe Marele Urcuş. Acolo era distracţia(sau tristeţea). Marele Urcuş era o pantă, aproape verticală, acoperită de noroi, frunze ude şi urmele eroice ale bocancilor noştri. Am dat de greu! Ne-am adunat toate puterile, cu câte-un Of! sau Au!, şi am reuşit într-un final să învingem panta în această luptă. Dar hei! Mai e ceva. A urmat apoi (spre fericirea noastră) traseul urzicilor. Totuşi, nu ne-am plâns şi am mers cu fruntea sus. Însetaţi, ne-am oprit la un izvor cu apă, unde ne-am îngrămădit la apă. Ne-am mai odihnit un pic, dar ne-am ridicat şi am pornit mândri spre Căprioara. Drumul, era ca întotdeauna, plin de râsete, voie bună, cântece, câte un ţiki-ţaka-ţiki-ţok „Cât mai avem? 40 de minute.” Trece o oră...” Cât mai avem? 40 de minute.” Dar aceste 40 de minute au trecut aşa de repede şi într-un mod plăcut, încât nu ne-am dat seama că am şi ajuns în locul de campare. După o scurtă pauză şi o privire amplă a locului unde ne aflam, ne-am pus pe trebă şi ne-am apucat de împărţit şi de ridicat corturi. Lupişorii ajutaţi de exlploratori, şi temerarii singuri, au reuşit să-şi ridice casa de o noapte. Primele au fost fetele din patrula Floare de Colţ, urmate de ceilalţi. Cu toţii ne-am descurcat şi, după ce ne-am făcut ordine în corturi, am mâncat sandvişurile de acasă şi ne-am umplut stomăcelele, am sărbătorit şi ziua Irinei printr-un delicios tort – salam de biscuiţi, s-a auzit impunător şi răsunător primul fluier care anunţa că CerceStart a început.
După acest prim fluier, ne-am separat temerarii de lupişorii şi am intrat în atmosfera cercetăşească. Pe drum, Maia şi Irina ne-au vorbit despre un nou tărâm, în care trebuia să păşim. Pentru a păşi în acest tărâm trebuia să găsim poarta, dar pentru a o găsi trebuia să fim atenţi în jurul nostru, multe lucruri aveau să se întâmple. Şi lupişorii au avut parte de fantezie şi de o lume de poveste la fel ca şi în Cartea Junglei, şi ne-au pregătit o surpriză. Prima activitate pe care am desfăşurat-o în acest camp, a fost construirea de trepieduri. Pentru a ne arăta care sunt paşii în construirea unui trepied, Tedi şi Ema s-au înarmat cu un topor şi sfoară şi au început demonstraţia. După câteva minute de muncă intesă, au reuşit să construiască un trepied. Pentru a face munca mai uşoară pentru că hei! când sunt doi( ori 4) puterea creşte!, am fost împărţiţi în două echipe, lupişorii fiind separat de noi. Ne-am ales lemnele pentru picioarele trepiedului, dădeam toporul din mână în mână, sfoara tot aşa circula, şi am început. În echipa mea, totul a decurs bine, am fost economi şi părea că vom fi primii. Am terminat. Ieee! Dar să nu ne bucurăm prea repede. L-am chemat pe Tedi să confirme că munca noastră nu a fost în zadar, dar mai bine nu făceam asta. Tedi a vrut să verifice rezistenţa trepiedului, iar când a apăsat mai tare cu mâna, POC! s-a rupt un lemn. Am căutat altul mai bun, dar nu ne-am gândit să verificăm şi celelalte lemne. Şi tot aşa am schimbat lemnele trepiedului de 3 ori, am refăcut nodurile, dar ce contează e că am dus treaba la bun sfârşit şi încă ceva: am fost primii. După această palpitantă misiune, Tedi ne-a făcut instructajul în orientarea cu busola. Nu toţi ştiam ce e o busolă sau un azimut, aşa că am şi început lecţia de zi. După ce am aflat tot ce se putea afla despre azimut şi orientarea cu busola, am trecut la practică. Toţi ne-am orientat cu busola, deşi nu am reuşit la perfecţie, dar din greşeli se învaţă.
Am terminat cu şcolitul şi am trecut din nou la acţiune. S-a organizat un concurs de strâns lemne, unde patrula câştigătoare era cea care aduna cele mai multe lemne. Acolo era distracţia! La început mai sfioşi, adunam doar lemnele subţiri şi apatice, dar am prins curaj şi de la nişte aşchiuţe am trecut direct la copaci. Veneam cu câte doi – trei copaci, îi târam după noi, iar patrula în care sunt eu, „Floare de Colţ”, a adunat cele mai multe lemne, şi am fost câştigătoare la acest concurs. La următorea activitate, a trebuit să aprindem focul, uşor de zis, dar greu de făcut. Ne-am înarmat cu amnare, chibrite etc şi am început munca. Cu toţii am reuşit să aprindem focul, dar fruntaşii au fost lupişorii, care au aprins focul în cel mai scurt interval de timp. Bravo! În tot acest timp, temerari au avut de îndeplinit o sarcină, şi anume: confecţionarea unei hărţii a drumului parcurs. Nu a fost uşor pentru că toţi trebuia să facem aceeaşi hartă. Am desenat şi am colorat, ne-am mai şi certat, alături de creioane cerate, markere şi liner-ul magnific al lui Cotoi. Dar am creat o hartă minunată. Între timp, Iulian şi-a instalat hamacul, aşa că noi am făcut coadă ca la pâine caldă pentru a putea sta şi noi în hamac. Unii lupişori au trecut la extreme şi au început să se rotească în el ca şi în caracatiţele rotitoare. Dar hai să nu ni se facă rău, pentru că la bucătărie se pregăteşte masa. Bucătăria era o luminoasă încăpere constituită din două izoprene. Se gătea cu spor şi drag. Unii muncesc, alţii se joacă. Cei care nu erau bucătari au participat la un atelier de jocuri unde s-au jucat atâtea şi atâtea.Veselie, distracţie, voie bună, fericire, tabără... A fost nevoie de o intervenţie la izvor pentru că rămăsesem fără apă. După ce exploratorii au îndeplinit această sarcină, ne-am pus în jurul focului(temerari şi lupişori) ca să mâncăm delicatese a la cercetaşi: salată cu cartofi copţi, pâiniţă proaspătă făcută pe băţ la foc şi nalbe, şi deliciosul desert: banane în ciocolată cu scorţişoară. Am făcut un festin şi ne-am ospătat ca la carte. Şi, dintre copaci, din întunericul nopţii, se zăresc luminii care aduc exploratorii printre noi cu tot cu chitările lor.
Toţi în jurul focului, am început să
cântăm şi să intrăm în atmosfera nopţilor de vară, cu o chitară şi un cântec. Lupişorii ne-au înveselit cu imnul lor frumos, cântat cu însufleţire. Şi am tot cântat... Dar să ne oprim din visare şi să ne întoarcem la program. A trecut deja ora de culcare şi plantoanele nu erau făcute. În cinci minute am reuşit să ne decidem care cum vom sta, ne-am dus la culcare, şi am lăsat lupişorii să ne vegheze alături de Ema, Iulian şi Luisa cu Oana. În următorul planton eram eu cu Raluca, al
ături de Irina, Iulian şi Ema, care vroia să doarmă
sub cerul liber. Stăteam liniştiţi, mai patrulam din când în când să vedem dacă totul e în regulă. La un moment dat, a tunat cu putere, şi apoi a început să plouă. Repede, repejor am mers în corturi să ne luăm pelerinele de ploaie şi să le dăm şi celor care nu aveau. În timp ce patrulam, am văzut nişte lumini suspecte. Prima dată am crezut că sunt lumini de la o lanternă, dar studiind mai bine, am realizat că era o vulpe. O VULPE! Am fugit repede la foc şi i-am anunţat şi pe ceilalţi. Am încercat să nu îi trezim pe cei care dormeau ca să nu se panicheze. Ne-am tot gândit şi ne-am tot gândit unde putea fi mâncarea care a ademenit vulpea. Apoi, un fulger ne-a luminat cu soluţia problemei. Toată mâncarea ce a rămas era în cortul lupişorilor. Ce să mai! Ne-am pus în gând să epuizăm bateriile lanternelor şi frontalelor cu scopul de a veghea foarte atent. Între timp au trecut şi doi exploratori pe la noi, care îşi făceau liniştiţi plantonul când au văzut vulpi (deci erau mai multe). Ca înarmarea să fie completă, Ema şi-a luat şi toporul, ca să fim mai siguri. Şi de aici a început o întreagă poveste...
Toată lumea ( din plantonul nostru) a început să spună că a văzut ochii vulpii, să mergem în direcţia aia. Ne-am speriat, am şi exagerat, dar după terminarea plantonului nostru tot nu am reuşit să prindem vulpea. Totuşi, cortul lupişorilor era păzit ca la securitate. Următorul planton era format din Iulia şi Ana, însoţite de Maia. Însă eu cu Raluca am mai rămas să îi ajutăm pe ceilalţi. Ne-am pus la un ceai pe ploaie, la focul ce încă ardea. Ca şi adevăraţi vânători, aşteptam vulpea la locul faptei. Ruptă de somn, după aceste plantoane, m-am culcat. Tot ce pot să vă mai spun despre păţania cu vulpea este că am mai auzit strigăte ca şi Uite-o! Prinde-o! Las-o să plece! ...
Dimineaţă, ne-am trezit şi înainte să ne apucăm de mâncat,

Iulian ne-a pregătit o înviorare militărească. Apoi am mâncat o delicioasă mămăligă cu cârnăciori făcută de Iulian. Ca la mama acasă! Ne-am strâns lucrurile din cort, l-am golit şi respectând programul am trecut la cea mai frumoasă parte a campului( după părerea mea), TreasureHunt. Pe rând, am plecat toate patrulele cu primul indiciu care ne spunea că trebuie să găsim un păianjen mare. L-am găsit fără prea multe eforturi, dar partea grea era trecerea prin pânza lui. După strategii şi strategii, am reuşit să trecem toţi. Apoi, păianjenul a fost binevoitor şi ne-a dat un alt indiciu prin care trebuia să găsim liderul nou venit. Simplu! L-am găsit pe Paul şi acesta, care s-a bucurat că am ajuns aici, ne-a dat un nou indiciu şi un azimut de urmat. Spre drumul către noile instrucţiuni, ne-am jucat un joc ca altă etapă a acestei competiţii. Ajunşi în labirintul pădurii, unul din fiecare patrulă trebuia să îi orienteze pe ceilalţi pe un scurt traseu, însă coechipierii lui erau legaţi la ochi. După ce ne-am mai şi încurcat, am făcut faţă acestei provocări. Dar apoi a trebuit să găsim al patrulea indiciu, după care unii au şi săpat. L-am găsit şi a trebuit să mergem spre umanul târnăcop, unde a trebuit să construim o scară. Pentru noi, fetele care am ajuns ultimele, nu a fost uşor, pentru că nu prea mai erau lemne bune, dar am reuşit şi Târnăcopul, adică Tedi, ne-a dat ultimul indiciu al acestei frumoase activităţi. Acest ultim indicu ne spunea că trebuie să păşim pe un alt tărâm unde vom găsi eşarfele pierdute, şi unde poate că vom găsi comoara.
Am mers pe acel nou tărâm, şi am găsit mult doritele eşarfe. Dar unii dintre noi au descoperit o comoară mult mai preţioasă. Am fost fericită că şi eu eram una dintre ei, alături de draga mea Raluca, Liviu, Cristi şi Radu. Noi, cei cinci, am descoperit cea mai mare comoară care i se poate descoperi unui cercetaş, şi anume: promisiunea. Cu zâmbetul pe buze şi cu naşele mele dragi, mi-am depus promisiunea, urmată de ceilalţi. După acest moment frumos, am plecat din acel aşa zis tărâm, şi am mers către locul de campare al exploratorilor plini de veselie. După neaşteptata vizită, am mers la noi, unde ne-am strâns corturile, am acoperit vatra, am făcut curăţenie şi la sfârşit, adunându-ne ultimele forţe, lupişori, temerari şi exploratori am strigat cu putere:
CERCETAAŞI! GATA ORICÂND!
A voastră în cercetăşie,
Maria Trifon

Stagiu de formare în lumea lui Denis


Am auzit atâtea despre o casă de vis, iar acum am avut ocazia să o şi vedem. În data de 13 mai, cercetaşii deveni, împreună cu cei hunedoreni, timişoreni şi chiar şi din Oradea, şi-au dat întalnire în lumea lui Denis.

O casă mai mult decât superbă ne-a captat atenţia încă de la sosire. Ne-am făcut comozi şi am aşteptat venirea celor înţelepţi. Formatorii noştrii, Adrian Şuhanea şi Mihaela Ciobanu, au venit precum huhurezii, târziu în noapte. În orele ce au urmat, am intrat în atmosfera stagiului de formare cu bine – cunoscutele „ Aşteptări” şi „Temeri”, urmate de jocuri de cunoaştere, însă cea mai interesantă parte a serii a fost jocul cu ajutorul căruia am învăţat Statutul şi Regulamentul ONCR. Era nevoie de două echipe, astfel primii şapte cercetaşi care s-au oferit voluntari aveau să formeze Consiliul Director, iar restul cercetaşilor erau reprezentanţii centrelor locale. Patru centre locale au hotărât să schimbe culoarea cămăşii cercetăşeşti în roz bombon cu dunguliţe galbene, iar Consiliul Director trebuia să remedieze această situaţie conform Statutului şi Regulamentului Organizaţiei. S-au făcut pregătirile necesare unei Adunări Generale şi apoi ne-am întâlnit cu toţii pentru a dezbate situaţia extraordinară descoperită. Rezultatul Adunării? Cele 4 centre locale au fost nevoite să promoveze culoarea originală a cămăşii, renunţând astfel la culoarea propusă de ei şi au primit şi o sancţiune prin care nu puteau participa la activităţi organizate la nivel naţional timp de şase luni. La sfârşitul Adunării Generale a sosit şi Moş Ene...

Iată-ne treziţi în a doua zi, pe care am început-o cu jocuri precum Fai un pa! pentru a ne înviora. După prima masă a zilei, am învăţat despre Metoda Scout şi Legea Cercetaşului, apoi ne-am împărţit în două grupuri. Unul avea să înveţe Pedagogia Scout, iar celălalt Managementul Proiectelor. În această formulă am lucrat până la sfârşitul stagiului. Au fost multe lucruri de învăţat într-o perioadă atât de scurtă, însă ne bucurăm cu toţii că am luat parte la aşa ceva. Unii au tras cu urechea şi la ce învăţau cei din cealaltă grupă, alţii au scris proiecte ce aveau să fie aplicate cât de curând, iar la sfârşitul fiecărei şedinţe, ne întâlneam cu toţii la o gustare bine meritată, la o drumeţie prin pădurile Săcărâmbului, la o bârfă, jocuri sau, de ce nu, la Eurovision.

Într-o astfel de atmosferă ne-am petrecut un weekend la Săcărâmb. Am îmbinat utilul cu plăcutul, ariile de dezvoltare respectiv etapele unui proiect cu jocuri de care ne-am bucurat atât noi, cât şi cei pe care i-am învăţat să le joace. Am avut parte şi de două plimbări prin împrejurimi şi de un foc de tabără. Mulţumim lui Adi şi Mihaelei pentru tot ce ne-au învăţat; Soniei, lui Denis şi fetiţei lor minunate, Iris, că ne-au găzduit, şi lui Iulian pentru că a făcut posibilă realizarea acestui stagiu.

A voastră cercetaşă,

Timar Maria Ozana, şef de unitate la Unitatea „Daos”, C.L. Deva

luni, 13 iunie 2011

Istoria unei bucurii sau cum ne-am petrecut Festivalul Luminii

Aş putea povesti cât de multă muncă a fost în spatele evenimentului, câte liste cu participanţi, împărţiri de responsabilităţi, echipe de lucru, întâlniri ale staff-ului, mailuri târzii către coordonatori, mii de minute vorbite în câteva săptămâni, explicaţii date proprietarilor de cafenele ca să ne lase să punem gulguţe de promovare, certuri din cauza nervilor prea întinşi, emoţii date de întârzierea sponsorizărilor, rugăciuni să ţină vremea cu noi, alergături la Metro, cumpărături pe ultima sută de metri, bani stricaţi în Ceapa Roşie pe prea multe Pepsi-uri ca să ne ţină ochii deschişi la întâlnirile coordonatorilor, clacări psihice, sortări şi numărări de gulguţe sau benzi de scotch stricate au fost. Aş putea să evaluez totul din punct de vedere economic sau numeric: 5500 de lumânări, 100 de afişe, vreo 6000 de gulguţe, 200 de pahare de plastic, tot atâtea linguriţe, 400 de plicuri de zahăr, 20 de cutii de ceai şi lista poate continua. Dar o să relatez povestea Festivalului Luminii în sentimentele şi emoţiile pe care le-a aşezat, tumultuos, în inimle noastre, ale organizatorilor, precum şi în zâmbetele pictate sau împletite, poate chiar cântate, de pe chipurile participanţilor...

Întâi şi întâi, în după-amiaza zilei de 7 mai, după ce toate cumpărăturile fuseseră făcute şi ultimele detalii stabilite, atunci când centrul local Hunedoara, alături de temerarii arădeni şi cei doi timişoreni gata să ne ajute au ajuns la Ceapa Roşie, exploratorii deveni au dat startul întâlnirii de lucru. Am împărţit materialele pentru fiecare atelier, am verificat afişele, prezenţa la festival, am stabilit locaţiile exacte ale atelierelor, permanenţa sau variabilitatea lor, am pus la punct pentru ultima dată responsabilităţile fiecăruia şi, înarmaţi cu gulguţe, lumânări, pământ cumpărat în mare grabă, multă bună-dispoziţie şi infinit mai multă energie, am fluierat hotărât a început de festival. Am cărat bănci şi scaune de la Colegiul Naţional „Decebal” pentru a aşeza atelierele, am ridicat, cu chiu, cu vai, cortul celor de la punctul de informare şi am început să aşternem gulguţe pe tot centrul vechi. Lupişori, temerari, exploratori şi lideri, cot la cot, au pus gulguţe, au presărat pământ şi pietriş pentru siguranţă, au desenat flori de crin, semne de pace, cerculeţe şi inimioare din cutiuţele origami pentru lumânări şi au aşteptat cu sufletul la gură ora 21.00. Strânşi în faţa Statuiei lui Traian, am privit cu bucurie crescândă cum Marta, şefa noastră de centru local, a aprins prima gulguţă, cum liderii au împărţit lumină coordonatorilor şi ei au început să aprindă mai departe, strigând tare de tot că suntem GATA ORICÂND! atunci când liderii urlau din răsputeri CERCETAAAŞI!... În câteva minute, tot centrul vechi al Devei era luminat de miile de gulguţe în care aşezasem, fiecare, cel puţin o dorinţă către Cer. Lumea începuse să se înghesuie la ateliere, care pe unde credea că e mai frumos. La punctul de infomare se înscriau viitori temerari sau se scriau dorinţe pentru mai târziu şi mai bine, în imediata vecinătate, la Tea Room, era o coadă asemănătoare celei de la covrigăria Gigi, pentru că ceaiul nostru gratis era delicios, mai sus, pe treptele ce duc la statuie, Speedy chema copiii la atelierele de împletit brăţări sau codiţe, iar Irina, Maia şi Iulia jonglau de mama focului cu poiurile lor frumoase, în faţa expoziţiei foto ingenioase: poze prinse cu cârlige de rufe pe sfori suspendate între copaci. Mergând spre „Decebal”, te întâlneai cu un cerc imens de copii care se jucau, ţipau şi râdeau – era atelierul de jocuri. Tot plimbându-te, puteai primi o îmbrăţişare de la cercetaşii responsabili cu campania de Free Hugs. În faţa Teatrului de Artă, se desenau caricaturi pe bandă rulantă, pentru că cercetaşa hunedoreancă avea o mână de aur. În faţa colegiului meu drag, copii de toate vârstele se înghesuiau la Face painting sau pictau gulguţele făcute de ei înşişi... Mă plimbam între ateliere, cu o fericire neîncăpătoare în suflet, alături de ceilalţi coordonatori, mulţumind cercetăşiei, cercetaşilor, prieteniei pentru o asemenea minune ce creştea în ochii noştri. Pe la 22.30 am început să cântăm, adunaţi cu toţii în faţa Statuiei lui Traian. Un cerc mare de oameni în jurul nostru, cântând cu noi, bucurându-ne împreună. Răsunau Andrii Popa, Opreşte-mă la tine, 18 ani, Save tonight, Visul, Pat de flori şi alte cântece frumoase, numai bune de cântat la ceas târziu. Când şi ultimul acord de chitară s-a stins, am mai strigat odată, cu toată puterea, CERCETAŞI! GATA ORICÂND! şi am trecut la adunat gulguţe.

În jumătate de oră, toată Piaţa Unirii şi întregul centru vechi era curat, băncile şi scaunele returnate şcolii, de parcă nici nu avusese loc vreun festival al luminii. Dar el trecuse repede şi frumos, umplându-ne sufletele de bucuria lucrurilor mărunte, aşa cum ne promisese. Am văzut oameni incredibil de zâmbitori, calmi, luminoşi, şi simplul gând că datorită muncii tale sunt aşa te înălţa până-n bolta înstelată sau chiar mai sus... Festivalul Luminii a fost o emoţie puternică, aducătoare de fericire, ca o îmbrăţişare strânsă sau un vers scris pentru noi, pentru cercetăşie... Mulţumim Primăriei şi Consiliului Local Deva pentru că, fără autoritatea locală, festivalul nu ar fi putut avea loc, mulţumim celor de la Zile şi Nopţi, precum şi tuturor ziarelor online sau nu, site-urilor precum http://debutant.ro/ şi bloggerilor cu inimă mare pentru promovare, susţinere, articole şi fotografii: am contribuit împreună la crearea unei seri cu bucurie, unei seri culturale, unui eveniment ieşit din tiparele obişnuitului, pus gratuit la dispoziţia devenilor. Mulţumim cercetaşilor hunedoreni, arădeni şi timişorenii, alături de care am împărtăşit oamenilor fragmente din bucuria de a fi cercetaş. Abia aşteptăm ediţia următoare, care sperăm să fie şi mai frumoasă, şi mai plină de lumină, şi mai aducătoare de zâmbete!

duminică, 22 mai 2011

Temerarii şi lupişorii învaţă!

“Ştiţi câte ceva despre cetatea Devei şi parcul acesta în care ne aflăm?” Hmmm... „ Nu prea!”. Cam aşa începea orientarea noastră turistică din data de 21 aprilie, Joia Mare. Ne-am strâns noi, temerarii şi lupişorii, la Kiddo, unde ne-a întâmpinat Marta şi ni s-a alăturat şi Iulian. De acolo, am pornit spre parc cu micul rucsăcel, câteva eşarfe şi muuulte poveşti.
Am poposit într-un loc în apropiere de scările ce duc către impunătoarea Cetate a Devei. Marta a început să ne povestească câte ceva despre Parcul Cetăţii şi împrejurimi. Cu câteva mici completări ale noastre, am descoperit lucruri interesante şi neştiute de noi până acum despre Parcul în care ne ducem veacul în timpul liber, despre oraşul în care locuim şi despre istoria Cetăţii Devei. Şi, ca să se înveselească atmosfera, Marta ne-a făcut o demonstraţie a mersul călăreţilor dacici care treceau pe aici acum mult timp, după cum urmează : Vin Călăreţii! Trap-Trap-Trap! Merg la dreapta, apoi la stânga! Sar peste obstacole! Merg din nou la dreapta! Sar peste o apă şi cad!! Bâlbâdâc!. S-au stârnit multe râsete, dar şi noi am făcut pe călăreţii, la distracţia noastră alăturându-se Maia, Irina şi Ruxi. Apoi am învăţat să ne orientăm cu ajutorul busolei şi nu numai. Am învăţat cum să ne orientăm în natură dupa cursul apelor sau pur şi simplu să mergem în jos, către câmpie. Marta se grăbea, aşa că am fost lăsaţi în grija fetelor, care s-au pregătit pentru această orientare. Aşa că ne-am distrat pe cinste, jucându-ne muuuulte jocuri cercetăşeşti. Prima data am jucat Gaşca, un joc în care eram împărţiţi pe echipe şi repartizaţi pe numere. O eşarfă era amplasată la egală distanţă faţă de cele 2 echipe şi când se striga un număr, acel copil al cărui număr era strigat fugea şi trebuia să ia eşarfa fără ca adversarul să îl atingă. Chestie de tehnică! Dar cât de mult a luat să înţelegem ce aveam de făcut. Apoi am jucat Capture the flag. În cazul nostru, flag-ul era eşarfa prinsă de braţele celor doi luptători. Cei doi cercetaşi trebuiau să captureze eşarfa de pe umărul adversarului, cu cealaltă mână, într-o adevărată luptă. Primii războinici au fost Iulia şi Liviu, care s-au luptat cu înverşunare pentru eşarfa mult dorita. Următorii au fost cei doi kamikaze din ieşirea din martie, fraţii Trifon, adică eu cu fratele meu Ioan, luptându-ne ca între fraţi. Singurii care au mai avut curajul să intre în bătălie, au fost Raluca cu Alex, un lupişor. Dar ce contează a fost că ne-am distrat. Apoi am jucat Şliup!, un joc foarte tare, în care cineva venea la tine[ în cazul nostru, Maia] şi zicea Şliup!, şi te lua de păr , de nas, de unde vroia ea şi aşa trebuia să te ţină până când cel ţinut făcea acelaşi lucru altuia, şi tot aşa până când am ajuns să formăm un covrig uman.
Până la urmă am plecat cu toţii veseli şi cu râsete cercetăşeşti spre o îngheţată bună-bună, urmând ca apoi să mergem acasă , dar nu înainte să ne urăm Sărbători Fericite!. În final, totul s-a încheiat frumos, fără nicio rănire şi cu multă veselie.

Gata oricând!
Maria Trifon, temerară, patrula Floare de Colţ, Unitatea Dracon

Oare cum îi la orientare?



Vei găsi răspunsul aici..:)
În data de 18 aprilie 2011, la Săcărâmb, am organizat un "mic" hike. Până acolo am ajuns cu maşinile părinţilor, după care "the boss", adică Iulian, ne-a împărţit în 2 patrule pentru a vedea dacă ne putem orienta după hartă şi busolă de la Săcărâmb la Codru, un sătuţ aflat la aproximativ o ora şi jumătate depărtare . Pentru organizarea acestui hike a existat şi un Staff, care era format din exploratori: Ana, Teddi, Andrei şi Ema, care au avut datoria de a găsi o hartă bună şi de a-i coordona la orientare pe ceilalţi cercetaşi. Prima patrulă a pornit la drum imediat ce am ajuns în Săcărâmb, iar cea de-a doua a plecat la un interval de 10-15 minute. Liderul nostru a plecat după noi cu maşina, pentru a se asigura că nu ajungem ‘prea’ repede şi pentru a vedea cine sunt câştigătorii hike-ului. După
calculele sale, în care a evaluat şi posibilitatea apariţiei unor explorări ample, a ajuns la concluzia că ar trebui să ajungem cam într-o oră, dar noi am făcut, în final, vreo 3-4 ore pe drum.
Prima patrulă s-a încurcat şi, în loc să pornească spre Codru, a luat-o pe un drum greşit şi a ajuns aproape de Vărmaga. Noroc că Irina şi-a adus aminte de drumul spre Vărmaga, aşa că ne-am întors la timp, mergând pe drumul cel bun. În trei ore [timp dublu faţă de cel estimat de Iulian] noi, prima echipă, am ajuns, teferi şi nevătămaţi, la Codru. În schimb, nu aveam nicio ştire de la cei din patrula a doua, aşa că, alături de sătenii amabili, ne-am jucat o partidă de volei, până când şi a doua patrulă a ajuns. Am realizat că nu prea le avem cu orientarea şi mai e destulă treabă de făcut, dar, mândri de isprăvile noastre, ne-am odihnit puţin şi am luat un prânz copios, după care am plecat cu toţii la releul de televiziune de la Bobâlna, unde urma să şi dormim. Pentru a ajunge la releu a trebuit să trecem o vale-ntreagă, dar noi, fiind cercetaşi, am ştiut cum să ne ocupăm timpul încât să nu obosim, dar să nici nu ne plictisim. Am cântat tot felul de cântece şi am spus multe bancuri, iar în pauze ne încărcam bateriile şi porneam mai departe.
Am ajuns la releu exact la apusul soarelui, vremea perfectă pentru nişte poze. Gazdele au fost foarte primitoare, iar condiţiile minunate, având în vedere că noi e imaginam o singură cameră cu un pat imens şi, când colo, erau paturi destule pentru fiecare. După ce am despachetat, am mers să căutăm lemne pentru foc şi pentru construcţii. Toate treburile administrative odată terminate, ne-am pus la masă, înfometaţi, şi am luat cina. Pe urmă am plecat afară, unde am făcut focul şi am învăţat câteva noduri esenţiale pt construcţiile de camp. Totodată, am organizat un moment spiritual-surpriză, în care Cozac şi-a depus promisiunea, foarte emoţionată de ce îi pregătisem.
A doua zi dimineaţa, după nesomn şi multă chităreală, am făcut înviorarea la ora 8.10, am luat micul dejun şi am trecut la realizarea construcţiilor de camp. Prima echipă, care era formată din cercetaşi mai vechi, a trebuit să facă un adăpost într-o apă, iar cealaltă un adăpost simplu. Ambele patrule au lucrat bine şi s-au ajutat una pe cealaltă. După ce am terminat cu construcţiile, ne-am jucat o Steaua şi o Gaşca, apoi am împachetat totul şi ne-am îndreptat spre bazinele de la Feredeie. În ciuda ţânţarilor enervanţi de pe drum, ne-am păstrat optimismul şi speranţa că vom găsi apă curată. Odată ajunşi la Feredeie, am găsit imediat un bazin cu mai puţină mătasea-broaştei şi ne-am aruncat cu toţii în apă. Cine ar fi crezut că vom face baie în aprilie, darămite să mai organizăm şi jocuri acvatice sau concursuri de sărituri ? După ce ne-am răcorit bine, au sosit părinţii după noi şi am pornit spre casă, amintindu-ne de experienţele acumulate în acest hike.
Maia Mureşan, exploratoare, unitatea Daos.