marți, 19 aprilie 2011

Poveste de primăvară

Bună dimineaţa, cititor drag! Şi bună primăvara! Ştiu că nu am mai scris de mult timp despre aventurile noastre cercetăşeşti, dar am avut multe de făcut şi, aproape la fiecare sfârşit de săptămână, ne-am întâlnit să petrecem timpul cercetăşeşte. La sfârşitul lunii februarie, am organizat o orientare pentru temerarii noştri dragi, i-am plimbat prin Deva, i-am învăţat să se descurce singuri, trecând prin multe puncte de control interesante, să lucreze în echipă, să fie atenţi la tot ce se întâmplă în jurul lor şi să privească altfel oraşul în care locuiesc de atâta vreme - ca pe un loc plin de lucruri noi şi nedescoperite încă, cu oameni frumoşi, de la care ai mereu de ascultat o poveste-lecţie de viaţă. Am continuat cu o ieşire pentru temerari şi lupişori [după promovarea din Ziua Cercetaşului, am format o patrulă de lupişori şi am înfiinţat unitatea de temerari "Dracon", cu trei patrule], apoi noi, exloratorii, am sărbătorit Ora Pământului la sediu, cu o pizza şi o cântare la chitară, iar la sfârşitul lunii martie am fost la Arad, la Spirit Scout 9... şi ţie, unde am simţit din nou cât de frumos e să fii cercetaş. Astăzi, vreo 16 exploratori au plecat la Săcărâmb, într-un hike de două zile, iar joi, temerarii vor avea parte de un curs de orientare turistică în parc. Dar deja m-am întins cu vorba, aşa că, cititor drag, te las în compania unei temerare entuziaste şi a unei exploratoare deja veterană pe acest blog, ca să afli mai detaliat povestea unor ieşiri cercetăşeşti pline de provocări şi luminate de trăiri cum numai pe la noi mai poţi găsi. Lectură plăcută!

Primul pas spre a fi un cercetaş

Primul pas spre a fi un cercetaş pentru noi a fost o ieşire, cam buclucaşă. Pelerine de ploaie, amnar, Ştiu toţi unde e sediul?, întrebări, emoţii, nerăbdare , curiozitatea de a simţi pentru prima dată cercetăşia în suflet. Cu toate acestea, înghesuite bine şi puse la loc uscat în rucsac, am plecat în pas alert spre prima noastră ieşire de temerari şi lupişori în data de 20 martie. Ne-am adunat cu mic cu mare la sediu, unde ne-au aşteptat Iulian şi cei mari. Am fost repartizaţi pe patrule şi ne-au fost daţi câte doi îndrumători din rândul exploratorilor. Râsete, râsete şi chicoteli, câte o glumă, unii nu ştiau traseul(cei mari), dar până la urmă liderul nostru a strigat : “ Colţii Albi !" Nerăbdători şi plini de entuziasm au plecat cei mici şi, după 5 minute : "Şoimii Albi", apoi „Floare de Colţ” şi ultimii, dar nu cei din urmă, „Ochi de vultur”. Astfel am plecat cu toţii spre marea şi prima încercare din viaţa de cercetaş. Ieşirea consta în ajungerea la popasul denumit de exploratori ‚, Belvedere’’, loc în care ne vom opri spre a încerca să facem primul nostru foc. Zis şi făcut!
La urcare am ales să parcurgem drumul mai greu, deci la întoarcere cel mai uşor. Drumul ales s-a dovedit a fi plin de noroi, peisaje de primăvară în care domnea încă iarna, cu ceaţă, multe poze, câini care lătrau de la fiecare poartă pe lângă care treceam şi răniri. Din păcate, Iulia, din patrula noastră „Floare de Colţ”, a făcut o entorsă la picior şi a trebuit să o ajutăm, drumul devenind anevoios pentru ea. “Floare de Colţ” a ajuns ultima la Belvedere, unde ceilalţi încercau deja să facă focul. Ajutaţi

fiecare de cei doi exploratori, am reuşit cu toţii să facem focul, iar apoi ne-am odihnit şi am mâncat la căldura lui. Dar nu am ajuns încă la punctul culminant. Punctul culminant al acestei naraţiuni frumoase cu focuri cercetăşeşti este, bineînţeles, CUIUL. Când a trebuit să stingem focurile, eu, ca un adevărat luptător kamikaze, am încercat să sting focul făcut de patrula mea şi ŞMAF! Mi-am înfipt piciorul într-un cui ars. Toată lumea s-a adunat în jurul meu şi privea cum Iulian îmi scotea cuiul păgubaş. După ce m-a dezinfectat şi după indicaţii precise de a merge să îmi fac un antitetanos, cei mari au fost însărcinaţi să confecţioneze 2 tărgi pentru rănitele de noi: eu şi Iulia. Însă
probabil că exploratorii au uitat ce au învăţat la cursurile de prim-ajutor, aşa că Iulian i-a pedepsit să ne ducă în braţe. Aşa că, exploratorilor, HAVE FUN!
Nu după mult timp, un lupişor (fratele meu, celălalt luptă
tor kamikaze) şi-a pierdut şi telefonul prin pădure. Sunaţi-
l! Sunaţi-l ! Să îi găsim telefonul! După toate aceste întâmplări,
drumul a continuat în râsete şi în renumitul “Ţiki-Ţaka-Ţiki-Ţok”.
Mai şchiopătând, mai câte un Au!, mai câte o glumă, râsete, veselie şi, peste toate, împlinirea unui mare vis, acela de a deveni cercetaş.Am ajuns la sediu, unde ne-am spus cu toţii părerile referitoare la ieşire, ce ne-a plăcut şi ce nu, şi am aflat că în acest hike câştigătorii au fost Şoimii albi ,primii care au făcut focul. Noi, patrula „Floare de colţ”, am primit titulatura de „gazda răniţilor”. Însă ceea ce contează este că totul s-a terminat cu bine, iar această ieşire a fost pentru noi, temerari şi lupişori, primul pas spre a fi un cercetaş.
P.S. : Îi mulţumim lui Iulian şi exploratorilor care ne-au ajutat să ne realizăm visul.
Gata oricând,
Maria Trifon, temerar , patrula „Floare de colţ”, unitatea „ Dracon”.

Spirit Scout 9... şi ţie

"Camp la Arad, aproape de casă, destul de ieftin, vremea va fi bună... mergem sau nu? Da, normal că mergem!" Aşa a început totul. Termene de înscriere, termene de predare a banilor, toate au trecut incredibil de repede şi iată-ne ajunşi în gară, din nou, cu rucsacii dornici să se lăfăie în tren şi sufletele pline de entuziasm, în ultima zi a lunii martie. La fel de repede a trecut şi drumul până la Arad, deşi eram mai mult de 40 de cercetaşi deveni şi hunedoreni într-un vagon unde căldura era sufocantă şi locurile, bineînţeles, ocupate de alţii. Mai un cântec la chitară, mai o poveste de la Cioclovina şi aşa am ajuns. Organizaţi doi câte doi, la pas cercetăşesc, înconjuraţi de lideri arădeni, am fost conduşi la Liceul "Vasile Goldiş", unde urma să ne stabilim casa nomadă pentru un weekend. Lăsat bagaje, băut apă, îmbrăţişat lumea şi, imediat, plecat la plimbare prin Arad [care plimbare s-a transformat în două ore de hlizit la magazine în mall şi mâncat cât cuprinde]. După ce ne-am întors la sală, am îmbrăţişat din nou lumea proaspăt-sosită, adică timişorenii dragi nouă, ne-am aşezat culcuşurile în sala de gimnastică şi am trecut la adunarea generală din sala de conferinţe, apoi la o mimă, în aşteptarea celor de la Drăgăşani şi a orădenilor şi, bineînţeles, înainte de decshiderea oficială a campului. După ce toată lumea a ajuns, am fost legaţi la ochi, plimbaţi prin curte îndeajuns de mult încât să ne pierdem orice capacitate de a ne orienta în spaţiu, apoi ne-a fost permis să ne dăm jos eşarfele de la ochi şi... Surpriză! Gulguţe, lumânărele, jongleriile cu foc ale Laurei şi Cristinei Ciobanu, discursurile impresionante ale liderilor din Arad şi campul Spirit Scout 9... şi ţie! a fost oficial deschis. Am primit cartele cu atelierele la care urma să participăm,

am mai stat la o poveste nocturnă, apoi am încercat să adormim, pe acorduri de chitară şi şoapte de genul "Mai vreau zacuscă!" la două noaptea.
De 1 aprilie nu prea am fost păcăliţi decât de timp, care trecea mult mai repede decât am fi vrut noi. Trezirea la şapte dimineaţa, înviorare alertă, menită să scoată şi ultima urmă de somn din oasele noastre, mic-dejun luat pe fugă, veşnica coadă la baie, haine de scandal şi aşa, înarmaţi cu multă bună-dispoziţie, am plecat spre Pădurea Ceala, de la Lunca Mureşului, unde aveau să se desfăşoare toate atelierele noastre. La centrul de comandă [C.C.], fiecare era trimis la câte un copac pe care era lipită o foaie cu numărul şi numele atelierului şi, de acolo, trupa condusă de lideri pleca la locaţia din pădure unde se desfăşura activitatea. Fiecare atelier a avut ceva unic, captivant, aşa că nu aş putea face un clasament al celor mai frumoase ateliere. Astfel, la Run, Scout, Run!, am avut parte de mult alergat, de plimbări lungi, transformate în întreceri, cu bicicletele, am terminat un scurt traseu cu obstacole, am construit un adăpost în 10 minute, am fost rătăciţi intenţionat în pădure ca să găsim drumul înapoi, cu alte cuvinte, am fost mereu pe fugă, în grabă, nu am avut deloc timp să ne plângem sau să ne supărăm, râsetele fiind la ordinea zilei. La Team Bulding, echipa a trebuit să se cunoască, deşi se ştiau probabil dinainte cu toţii, prin diverse acaparante şi solicitante pentru echilibrul fiecăruia: o sfoară între doi copaci, pe care trebuia să te caţeri cu ajutorul echipei şi apoi să o traversezi cu mâinile şi picioarele prinse de ea, patru piloni pe care trebuia să stai într-un singur picior, un pod de sfori mişcător pe care trebuia să-l treci, o coardă întinsă între doi copaci pe care trebuia să calci cu mare atenţie, fără să cazi, bineînţeles şi, la sfârşit, un perete înalt pe care trebuia să se caţere întreaga echipă, mai mult sau mai puţin ajutată, precum alte şi alte invenţii spontane. La Orientare, existau două echipe, fiecare cu un traseu separat, precum şi o posibilitate foarte mare de a nu termina atelierul, dar o echipă formată din deveni a fost prima care a reuşit să traverseze toate punctele de control şi să ţină bine azimuturile. La Artiscout, trebuia să creăm o poveste bazată pe cuvintele "sete", "asfalt", "zbor", "mare" şi încă un ul, cred, poveste pe care s-o redăm prin cadre fotografice, decoruri realizate din plastilină, desene şi multă imaginaţie. La Extrem, bineînţeles că am avut un perete de escaladat şi, apoi, multă tiroliană, combinată cu o doză impresionantă de adrenalină şi
strigăte de fericire. La Step Up to SS9, am învăţat o coregrafie foarte frumoasă şi... provocatoare pentru Low a lui Flo-Rida, coregrafie presărată cu momente în care toată lumea râdea, fără să mai ştie de ce. La Can you do it?, am avut parte de puţină militărie, adică am alergat, sărit, târât pe burtă, mers ca piticii, pentru ca, în final, să tragem cu arma de Airsoft. La Sincer, mint, puteai să descoperi ce tip de temperament ai şi să înveţi să citeşti ceea e gândesc oamenii după felul în care răspund la aumite întrebări. Şi, într-un final, la Cucereşte!, aveai parte de multe lupte: cu făină, cu izoprene etc, de tras cu arcul, precum şi alte provocări tare faine, menite să dezvolte latura războinico-amuzantă a fiecăruia dintre cercetaşi. Vineri au fost cinci sesiuni de ateliere, următoarele două sesiuni ţinându-se sâmbătă dimineaţa [da, aţi ghicit, fiecare cercetaş participa la şapte ateliere din nouă]. După cele multe ore petrecute în Pădurea Ceala, ne-am întors la liceu, doritori de un duş revigorant şi, mai ales, curăţitor şi de o cină copioasă. Duşul l-am primit după ore de aşteptat la rând, dar cina am luat-o în tihnă, întinşi pe sacii de dormit. Când s-a mai înserat, ne-am dus cu toţii la Tea Room-ul organizat în cantina liceului: sală transformată cu multă grijă de arădeni într-un pub cercetăşesc, cu ceai, cafea şi pâine cu unsoare la discreţie, unde i-am primit şi pe Iulian şi Ozana, întârziaţii centrului local, care sosiseră cu o surpriză tare faină: dog tag-urile noastre. Tea Room-ul a fost inaugurat prin concursul "Vrei să fii scout?", unde fiecare centru local avea patru reprezentanţi, ce au fost supuşi la o probă de cultură generală, una de cunoştinţe cercetăşeşti, o probă de dans, o probă surpriză şi încă una de cunoştinţe muzicale. Noi, devenii, ne-am distrat pe cinste: echipa era formată din Maia, Teddi, Andrei şi... eu, am dansat Dansul Pinguinului şi tango în braţe la băieţi, ridicate de la sol, la proba surpriză Andrei mima un parapantist, noi i-am spus că e o paraşută şi tot aşa. După ce concursul a luat sfârşit, a început petrecerea, cu DJ, mult dans, şi a doua cină luată la miezul nopţii. Când mijeau zorii, ne-am decis să mergem şi noi să dormim măcar două ore, că deh!, party hardy, dar, totuşi, în limitele bunului simţ.
Sâmbătă de dimineaţă, din nou, trezirea la şapte dimineaţa, aceeaşi înviorare, acelaşi drum lung până la Pădurea Ceala, aceleaşi haine de scandal şi încă două ateliere. După ce am terminat sesiunea de dimineaţă, ne-am luat rămas-bun de la pădure până la anul şi ne-am întors, în pas alert, la liceu, unde ne-am schimbat în haine frumoase şi ne-am
pregătit de Oraşul meu. Împărţiţi în cinci patrule cu o componenţă tare variată, gata să descoperim frumuseţea Aradului, înarmaţi cu indicii pentru punctele de control [da, aveam indiciile la noi, put
eam să aflăm dinainte ce avem de făcut, dar am fost cuminţi şi am deschis fiecare plic la timp]. Am vizitat Catedrala Catolică şi am aflat cum se spune în maghiară "Mergeţi la Casa cu lacăt", apoi am ajuns, evident, la Casa cu lacăt, unde am inventat o legendă, apoi am aflat-o pe cea adevărată, am plecat spre Turnul cu Apă, unde am arătat că ştim cum să scoatem o cheie uscată dintr-o farfurie plină cu apă, folosindu-ne de un pahar, o lumânare şi o brichetă, am poposit la primărie, unde am desenat forma clădirii, am aflat ce înălţime are şi de unde este adus ceasul din turn, după care ne-am odihnit pe treptele Filarmonicii. La sfârşit, am trecut prin parcul de pe malul Mureşului, unde am mimat personaje din camp şi am făcut poze cu un Urs [Speedy] şi un Cioban [Laura]. Fiecare patrulă a avut de traversat aceleaşi puncte de control, doar ordinea era diferită. Pot spune că Oraşul meu a fost o ocazie perfectă de a lega noi prietenii frumoase şi de a descoperi un nou oraş în stil de plimbare cercetăşească. Întorşi cu toţii la sală, am făcut un flash mob cu dansul învăţat la atelierul Step Up to SS9 şi ne-am distrat pe cinste, după care am avut vreme de mâncat, povestit şi râs. Seara, cei care doreau să îşi depună promisiunea au plecat la Pădurea Ceala. Povestea spusă de Gabi şi Andrei despre cum s-au pregătit acolo pentru depunerea promsiunii este una simplă, dar ascunde nişte sentimente indescriptibile: au plantat copăcei, au avut timp de meditaţie, au povestit despre sentimente, trăiri interioare şi cercetăşie, au primit cutiuţe cu mesaje personalizate, apoi, legaţi la ochi, fără să ştie unde merg, au fost aduşi înapoi la liceu, unde noi, exploratorii rămaşi 'acasă', am făcut gulguţe, le-am aranjat, le-am aprins, am format un cerc şi un covor de sfoară, aruncând ghemul de la unul la celălalt şi tensionând firele, iar liderii au făcut rost de o chitară, o vioară şi o tobă pentru a asigura fondul muzical şi de torţe, pentru a finisa cadrul simbolic, liniştitor, pentru promisiunea exploratorilor. I-am primit cu braţele deschise, iar ei au rămas profund impresionat de tot ceea ce li se pregătise. Au rostit hotărât promisiunea, după care, cu ochii închişi şi strângându-ne puternic de mâini, am cântat cu toţii 

"Cumbaya", lăsându-ne purtaţi de spiritul cercetăşiei departe, în lumina gulguţelor... Noaptea a fost una albă, am scris bileţele pentru căsuţele de e-mail afişate pe pereţii Tea Room-ului, am ascultat un concert folk susţinut de cercetaşii dornici să ne [în]cânte cu chitările şi vocile lor frumoase [Vali, Petra, Speedy, chiar şi Gabi şi Andreea, devencele noastre dragi, au cântat aşa de frumos]. Într-un final, s-a dat stingerea, pe la cinci dimineaţa, şi am tras un pui de somn până pe la nouă.
Duminică dimineaţa nu am mai avut parte de înviorare, ci am asistat cu toţii la ceremonia de închidere a campului. Au fost împărţite premiile [noi am luat locul trei], am strigat cu toţii din adâncul inimii că ne-a plăcut la Spirit Scout 9 şi că vom reveni, cu siguranţă, la anul, am făcut multe poze de grup, am mai jucat o Steaua, am îmbrăţişat mult mai multă lume decât atunci când sosiserăm în camp, ne-am strâns bagajele şi, cu dorul deja ivindu-ni-se în suflete, am plecat spre casă, lăsând în urmă un weekend plin de cercetăşie, voie bună şi un fragment din sufletele noastre de cercetaşi.
Mulţumim centrului local "Phoenix" Arad pentru campul foarte frumos pe care l-au organizat şi pentru timpul minunat pe care ni l-au dăruit. Da, ne-am îndrăgostit de /la Spirit Scout 9... şi ţie, ne-au plăcut toate activităţile, încât la evaluare cu greu am reuşit să găsim un lucru care nu ne-a plăcut şi abia aşteptăm următorul Spirit Scout!
Gata oricând,
Petra Ioana Trifon, exploratoare, unitatea "Daos".