sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Cercetași noi la drum!


       O dimineață senină, ușor umbrită de arama toamnei, a înrămat pânza pictată de ieșirea cercetașilor din C.L Deva, în număr de 12, în pădurea de la Releu. Pentru majoritatea celor abia inițiați într-ale cercetășiei, această drumeție s-a conturat ca un prim pas în dezvăluirea tainei cercetășești.
Expozițiunea a fost reprezentată de întâlnirea tuturor celor care s-au decis să participe la această ieșire la ora exactă, în fața sediului. Entuziasmați și curioși, am pornit pe tainele firului epic.


       Îndreptându-ne spre cabana Căprioara unde aveam să poposim, am început să ne cunoaștem, împărtășind noilor membri experiențe anterioare. Misterul, însă, nu poate fi pătruns decât prin trăirea propiu-zisă, așadar, cu toții eram dornici să descoperim cât mai multe lucruri în cel mai scurt timp. Am savurat alimentele din rucsac și am împărțit totul și, după o destindere de câteva minute, ne-am continuat drumul pătrunzând în pădure. Străbaterea pădurii a semnificat pentru mulți dintre noi o adevărată lecție de botanică ”predată” de liderul nostru, Iulian. Descoperind, am început să îmbrățișăm din ce în ce mai mult profunzimea naturii. Apoi, am ieșit din pădure și ne-am oprit pentru o bine meritată masa, având nevoie de noi forțe. Dupa această pauză, am început să coborâm dealul, ceea ce a reprezentat o adevărată aventură, ținând cont de împrejurări. În final, am ajuns la civilizație unde ne-am relaxat, furați de farmecul jocurilor ”Steaua” și ”British bulldog”. 
       Aici, noii cercetași au învățat să facă focul, fiecare dintre noi rămânând impresionat de unitatea grupului în care fiecare își cunoștea sarcina. Înainte de a ne întoarce în oraș, am fost supuși unui mic ”test” pentru a analiza informațiile pe care le-am acumulat în timpul ieșirii în urma căruia fiecare am primit câte o amuletă dăruită cu drag și generozitate de doamna Marta, minunate creații ale lucrării mării asupra pietrelor. La sfârșitul zilei, cu o ușoară febră musculară, cu plămânii plini de aerul curat al păduriilor, cu mintea și sufletul pline de poezia toamnei și mirajul prieteniilor legate, ne-am întors acasă visând la următoarea ieșire.
În urma acestei ieșiri, în calitate de novice într-ale cercetășiei, am realizat că dacă voi continua să activez în cadrul cercetașilor voi descoperi ceva nou și fascinant în orice lucru care, în mod normal, pare banal.

A voastră în cercetășie, Bianca Braic, exploratoare

vineri, 9 noiembrie 2012

Pierdut în pădure 2012 - ediţia a doua

            Având în vedere că anul cercetăşesc s-a sfârşit şi a început din nou, a venit vremea să vorbim şi despre cel mai important camp al nostru, care altul decât cel organizat de noi - campul de supravieţuire Pierdut în Pădure 2012, ediţia a doua.
Bineînţeles că, după ce am supravieţuit campului de anul trecut, am spus în toată ţara de campul nostru şi iată că şi anul acesta 30 de cercetaşi s-au arătat a fi gata oricând să "se piardă în pădure" alături de noi, experimentând viaţa simplă, condiţiile de stres fizic şi psihic şi necesitatea comuniunii om-natură. Ca şi anul trecut, ba chiar mai bine, am avut participanţi din toate colţurile ţării, aşa că în campul nostru au fost cercetaşi din C.L Licos Timişoara, din C.L Dimăncescu Bucureşti, din C.L. Alb Bucureşti, din C.L Ecaterina Teodoroiu Tg. Jiu, un explorator din C.L Hunedoara, unul  din C.L Insula Cercetaşilor Bacău şi o exploratoare din C.L. Brăila. Însă, anul acesta, i-am invitat şi pe cercetaşii maghiari din Deva, iar în camp au participat trei dintre ei. Cu atâţia participanţi şi multă muncă ce trebuia făcută, staff-ul, condus de liderul nostru Spătaru Iulian şi format din 5 exploratori şi 3 temerari, s-a pus pe treabă... grea şi, după pregătiri peste pregătiri, şedinte, documente etc, a venit şi mult aşteptata zi de 25 august.
Începând cu ora 4, au tot venit şi tot venit toţi participanţii  la Săcărâmb, în frumosul loc de campare oferit nouă de domnul Narcis Barbu. După şi-au primit toţi tricourile, eşarfele şi ecusoanele, după ce şi-au ridicat corturile şi s-au acomodat cu viitoarea casă pentru câteva nopţi (sau poate doar două), a avut loc şi prima adunare, în care participanţii au avut parte de un bun venit din partea staff-ului şi s-au aflat membrii fiecărei patrule şi şefii de patrulă. Dar ce, dacă era prima zi trebuia să stăm? Pentru un început frumos de tabără, am mers cu toţii sus, către biserica trăznită, unde am văzut unul dintre cele mai frumoase apusuri trăite vreodată.     Bineînţeles că pozele, distracţia şi poveştile au fost nelipsite... dar nu a durat foarte mult până când am coborât la bază, iar şefii de patrulă aveau să îşi intre în rol. Aşa că şefii de patrulă au participat la o altă şedinţă în care li s-a comunicat regulamentul campului şi programul zilelor următoare. Cum să se odihnească participanţii pentru ziua de hike ce urma, când focul era atât de primitor şi cântecele atât de frumoase, iar imnul campului le spunea cât de bine se vor distra? Am mai stat puţin la foc, dar se pare că somnul şi gândul la ziua de mâine i-au răpus pe participanţii noştri. După puţin somn, prima echipă a fost trezită la ora 3 şi jumătate şi s-au apucat să pregătească bagaje... cât pentru 4 zile de supravieţuire, nu? Rând pe rând, echipele au fost trezite şi au plecat din 15 în 15 min, începând cu ora patru şi un sfert dimineaţa, cu kitul de supravieţuire şi harta, spre o nouă aventură pe drumuri lungi şi obositoare.
Prima zi, putem spune cea mai „lungă” zi, a fost ziua în care participanţii au fost solicitaţi din toate punctele de vedere, atât fizic, cât şi psihic. Au parcurs un traseu de aproximativ 35 de km, mergând prin pădure, trecând Cheile Glodului, unii făcând autostopul, alţii nereuşind, şi peste toate acestea rezolvând diferite probe. Plecând spre satul Stăuini într-o orientare cu busola nocturnă, unii au respectat tema campului şi au fost cam.. pierduţi în pădure. În Stăuini, Maia şi Liviu i-au aşteptat pe participanţi cu o probă mai „încurcată” care le aducea puncte. 

În continuare, participanţii au mers până în Balşa, unde o altă probă „dărâmătoare” era pregătită pentru ei de Paul şi de Ana. Aici, participanţii nu primeau doar puncte, ci primeau şi ceva de mâncat: biscuiţi. Din Balşa până în Almaşu Mare a urmat un traseu mai mult obositor decât greu, un traseu care poate a părut interminabil, dar în care unii au reuşit să convingă nişte şoferi să le dea o mână de ajutor. Ajunşi în Almaşu Mare, Gabi şi Luisa le-au pus la încercare cunoştinţele participanţilor despre cercetăşie, iar apoi cu toţii au putut vizita muzeul Achim Emilian, un frumos muzeu ce spune multe poveşti despre poporul român. Drumul până în satul Glod nu a fost dificil, însă mai dificil a fost ca echipele să ajungă la intrarea în cheile Glodului. Unii s-au descurcat foarte bine, alţi mai greu, dar cu toţii au ajuns întregi după acest hike istovitor. Echipele au fost punctate în funcţie de timpul scos în acest hike, iar unele dintre ele au avut şi puţin timp de relaxare. I-am aşteptat pe participanţi să sosească, dar, când am observat că vremea se înrăutăţeşte, că timpul trece repede, iar unele echipe le aşteptau de multă vreme pe cele ce nu terminaseră încă hike-ul, ne-am sfătuit cu Iulian şi am ajuns la concluzia că eu, împreună cu Paul şi Denis, care îi însoţea pe temerari, Ozana şi Mikey, trebuie să parcurgem Cheile Glodului cu aproape toate echipele, iar Maia şi Liviu să vină din urmă împreună cu echipa „întârziată”. Cheile Glodului nu au fost chiar aşa cum ne-am aşteptat, căci, din cauza secetei, nivelul apei era foarte scăzut şi, spre surpriza noastră, apa a fost  foarte adâncă pe o porţiune foarte scurtă de chei. După ce cu toţii am  trecut cu bine de cheile Glodului, am ajuns în satul Ardeu, unde o parte din staff îi aştepta pe participanţi cu o şură numa’ bună de dormit în ea. 
În timp ce staff-ul avea o şedinţă, participanţii au avut puţin timp liber în care să se acomodeze cu „casa pentru o noapte” ( sau două),  să mănânce ( dacă şi-au făcut rost de mâncare, bineînţeles) şi să se şi spele (cu apa din fântână). Apoi a avut loc şi o şedinţă cu şefii de patrulă, pentru evaluarea primei zile din camp şi precizarea traseului din ziua următoare.  Noaptea se anunţa grea pentru participanţi, căci fiecare avea să stea câte două ore la planton, însă, încălziţi de foc şi... de cântece, au reuşit cu toţii să treacă cu brio şi acest test.

Vremea se cam stricase... Dar nu se putea ca marea olimpiadă să nu aibă loc. Aşa că participanţii, dis-de-dimineaţă, şi-au luat rucsacii şi, pe rând, au plecat din 15 în 15 min în primul concurs, către Mănăstirea Buna Vestire de la Cheile Cibului, unde îi aştepta şi prima probă a zilei de 27 august, dar şi nişte măicuţe tare frumoase şi iubitoare cu nişte sandvişuri şi câte un ceai cald. Nu mai ploua chiar aşa de puternic, dar participanţii au ajuns... cam uzi la mănăstire, unde, după ce au vizitat biserica mănăstirii şi s-au mai încălzit într-o sală de oaspeţi, au fost testaţi din punct de vedere spritual: un reprezentat din fiecare echipă a trebuit să spună Crezul, şi, spre bucuria noastră şi a lor (au primit puncte, nu?), aproape toate echipele au trecut de această probă. Dar gata cu căldura, haleala şi relaxarea, suntem în surviving, nu? Tot pe rând, în funcţie de cum au ajuns, participanţii au plecat înapoi spre satul Ardeu, punct din care plecau spre o altă destinaţie. 
Ajunşi înapoi în Ardeu, după aproximativ 15 km de mers, participanţii au luat o pauză, după care au plecat din 10 în 10 min pe Cheile Ardeului, iar apoi spre Cetatea Ardeu. Sus, unde era extraordinar de frumos, o altă probă i-a făcut pe participanţi să dovedească cât de uniţi erau ca echipă. Dar să nu mai tragem de timp cu poveşti, că îi facem pe participanţi să întârzie (doar totul era cronometrat). După ce au coborât de pe cetate, participanţii au putut să îşi mănânce în tihnă mâncarea procurată şi, după chitărit şi voie bună la focul de tabără, s-a lăsat liniştea printre cercetaşii survivori. 




  Staff-ul s-a gândit să îi lase pe participanţi să mai doarmă puţin, căci erau cam obosiţi. Aşa că trezirea s-a dat doar la ora 9, însă cine a fost matinal s-a trezit şi mai devreme. O parte din staff a plecat spre punctele de control şi ceilalţi au rămas să facă curăţenie în curtea şi în şura domnului ce ne-a lăsat să o folosim. Nici această zi nu avea să fie una uşoară, pentru că participanţii aveau de trecut Cheile Madei, apoi, din Mada, să meargă spre Crucea de la locul de campare de anul trecut, şi de acolo să meargă spre Feredee. Începând cu ora 10, participanţii au plecat spre Cheile Madei, din 15 în 15 minute, drumul până la intrarea în chei fiind destul de încâlcit pentru unele echipe care... au intrat de-a binelea în tema campului. Rând pe rând, participanţii au trecut prin frumoasele chei şi, ajunşi la ieşire, au fost ghidaţi pe unde trebuie să meargă. La Cruce, au fost aşteptaţi de Maia şi Paul, care aveau să îi însoţească pe drumul către Feredee. Drumul a fost, se pare, destul de obositor, ceea ce se putea citi şi pe feţele participanţilor, care, ajunşi la Feredee, ştiau că îi aşteaptă o noapte de supravieţuire grea. 
În funcţie de timpul în care au ajuns la Feredee, echipele şi-au ales locurile unde aveau să îşi construiască un adăpost din varietatea de zone deja bine alese de staff în acest scop. Fiecărei echipe i-a fost delegat câte un cercetaş din staff care avea să fie asistentul lor şi care avea să acorde echipelor un sprijin „logistic”, după cum spune regulamentul. Toate echipele trebuiau să îşi construiască un adăpost, să aprindă focul, deci, implicit să facă şi o vatră, altă provocare fiind ca, în permanenţă, doi dintre membrii echipei să fie treji, la planton; bineînţeles, şi spiritul de echipă se puncta. În timp ce fiecare echipă şi-a încropit un adăpost şi un foc, afară s-a lăsat noaptea de-a binelea, iar noi nu voiam să îi lăsăm pe participanţi să adoarmă cumva. Aşa că Iulian, după ce a verificat munca fiecărei echipe, a luat, pe rând, câte un cercetaş din fiecare echipă, şi a făcut cu ei o „mică” plimbare pe la fiecare adăpost, ca să îi lase pe ei să îşi aprecieze unii altora construcţiile. În plus, ca să nu se plictisească pe drum, au început cu toţii să cânte. Cu greu s-a mai dormit în noaptea aceea. Dimineaţa, când a avut loc ultimul control, se pare că toate echipele au reuşit să ducă la bun sfârşit probele pe care „noaptea în adăpost” le-a presupus.

După curăţenia în locurile în care au fost construite adăposturile, echipele au avut puţin timp liber până la plecarea spre bază, ultimul drum din acest camp. Aşa că unii au ales să facă o baie în apa rece a bazinelor naturale de la Feredee, alţii să stea puţin la soare, unii au încins un Jungle Speed cu staff-ul, alţii luau micul dejun (mere, mure, în timp ce o parte din staff calcula punctaje şi făcea clasamente, totuş durând până ce a trebuit să ne strângem cu toţii lucrurile şi să plecăm spre Săcărâmb. Ajunşi la bază, unde ne-a întâmpinat cu drag domnul Narcis, împreună cu nepoţeii săi, printre care se numără şi cu lupişoara noastră Piti, am luat cu toţii o mică pauză de relaxare după aceste zile. Dar staff-ul nu putea sta prea mult pentru că trebuia să pregătească festivitatea de închidere. După ce participanţii s-au odihnit şi şi-au umplut (la propriu) burţile cu proviziile lăsate aici, la rece, au fost chemaţi pentru a lua parte la închiderea campului. A venit şi acest moment, cu  toate că nu prea era aşteptat de nimeni. Premiile erau gata expuse, punctajele calculate, aşa că, după ce i-am ţinut un pic în suspans pe participanţi, am început să acordăm premiile. Patrula care s-a dovedit a fi cea mai bună supravieţuitoare a fost patrula Delta, compusă din Vulcan Theodor din C.L. Deva ca şef de patrulă, Crăciun Roxana din C.L. Ecaterina Teodoroiu Târgu-Jiu, Ştefan Robert din C.L. Licos Timişoara,  Tronciu Andi din C.L. Hunedoara şi Frunza Bogdan din C.L. Deva.
 Dar să nu uităm şi de celelalte patrule: patrula Alfa care s-a plasat pe locul al doilea, patrula Bravo - pe locul al treilea, patrula Eco - pe locul al patrulea, patrula Foxy( patrula temerarilor) – pe locul al cincilea, şi ultima, dar nu cea din urmă, patrula Charlie. Îi felicităm pe toţi pentru tot ceea ce au făcut şi putem spune că sunt cu toţii nişte adevăraţi supravieţuitori. În fiecare patrulă a fost câte un cercetaş care s-a remarcat printre ceilalţi şi lui i s-a oferit un premiu, dar cu toţii s-au descurcat bine. Toţi participanţii au primit un atestat de supravieţuire alături de badge-ul campului. Totodată, pe lângă participanţi, şi membrii staff-ului care s-au implicat cel mai mult au fost premiaţi pentru asta. După un mic discurs al lui Iulian şi al domnului Narcis, festivitatea s-a încheiat şi la fel şi a doua ediţie a campului Pierdut în pădure. Însă distracţia nu s-a terminat aici, ci a continuat la party-ul dat în cinstea supravieţuitorilor. Datorită Maiei, am avut parte şi de o masă copioasă şi delicioasă, iar, după ce ne-am umplut cu toţii burţile, s-a dat start petrecerii. Am jucat Jungle Speed (din nou), am povestit, am râs de cele ce s-au întâmplat, am asistat la o mică demonstraţie cu jonglerii cu frontale şi am dansat pe ritmurile alese de DJ-ul invitat special pentru noi.

Cu toate că petrecerea s-a terminat şi ea la un moment dat, era totuşi ultima noapte de camp, aşa că am stat cu toţii în jurul focului şi am cântat acompaniaţi de Gabi şi chitara ei, dar .. trebuia să se termine şi asta, nu? De dimineaţă, participanţii au început să  plece rând pe rând... şi s-a simţit cu adevărat că tabăra s-a încheiat. Dincolo de provocările mai mult sau mai puţin grele, de nopţile lungi, de efortul fizic şi de stresul psihic, putem spune, cu mâna pe inimă, că o să ne amintim cu drag de acest camp, de entuziasmul şi spiritul de echipă ce ne-au caracterizat de-a lungul a cinci zile, de râsete şi plânsete, de întâmplări amuzante sau, dimpotrivă, solicitante, de probele interesante şi de cântecele neobosite; am învăţat unii de la alţii, am mai crescut puţin şi am trăit o experienţă cercetăşească veritabilă, în care s-au observat valorile frumoase pe care fiecare le creştem, cu grijă, în sufletele noastre de cercetaşi, precum şi abilităţile fizice şi psihice dezvoltate pe care le-am dobândit de-a lungul unor perioade mai scurte sau mai lungi de activitate şi drag de cercetaşi. Tragem nădejde ca la anul să ne întâlnim în număr mai mare şi să premiem noi cercetaşi supravieţuitori, care sunt mai mult decât gata oricând să facă faţă oricăror provocări.
Dorim să mulţumim tuturor celor care ne-au ajutat la realizarea acestui camp, şi anume: domnului Narcis Barbu care ne-a oferit locul de campare şi a avut grijă de lucrurile noastre cât am fost plecaţi, lui Denis Memet care ne-a oferit curtea sa pentru petrecere şi, i-a însoţit pe temerari în unele trasee, lui Mihai Holhoş aka Mikey Hash căruia îi mulţumim pentru promovarea campului, domnului care ne-a lăsat să dormim în şura sa, şi, nu în ultimul rând, le mulţumim participanţilor că au  acceptat invitaţia noastră şi că au avut încredere să se "piardă în pădure".     


Şi, ca să închei ca la carte:

CERCETAŞI! SUPRAVIEŢUIM ORICÂND! ( pentru a doua oară!)
A voastră în cercetăşie, Maria Trifon

miercuri, 24 octombrie 2012

Deva Z.E.N.



Eşarfe colorate, codiţe împletite, gânduri bune, dorinţe, brioşe şi zâmbete sincere, cam aşa s-au prezentat cercetaşii la Deva Z.E.N.(zilele educaţiei nonformale). Două zile în care cercetaşii au dat tot ce aveau mai bun din ei pentru a fi mai "nonformali" ca niciodată. După o zi grea de şcoală, ne-am  întâlnit cu mic cu mare în după-amiaza de 28 septembrie la asamblarea standului informativ O.N.C.R. pentru trecătorii care străbăteau centrul vechi al oraşului şi pentru cei interesaţi de educaţie nonformală. Alături de alte organizaţii non-formale am creat un adevărat centru de interes în Deva unde oameni puteau veni să participe la activităţi împreună cu noi. Se pare că trecătorii au dat dovadă de mult entuziasm şi sperăm că s-au simţit bine alături de noi. Seara a fost una deosebită deoarece s-a încheiat cu un concert de chitară foarte frumos şi cu un minunat spectaol cu foc, demonstraţie făcută cu mult talent şi răbdare de două surori, invitate special, tocmai de la Timişoara. Putem spune că totul a fost minunat, o seară completă, condimentată cu puţin din fiecare emoţie împărtăşită cu fiecare om care ne-a bucurat cu prezenţa.
            
 A doua zi, de  dimineaţă, fresh şi mai bine dispuşi ca niciodată,  ne-am  întâlnit în acelaşi loc, pentru a începe a doua parte a distracţiei promise, pregătindu-ne standul din nou, dar de data aceasta mai bine şi mai frumos. Vremea era de partea noastră, aşa că totul mergea conform planului, activităţile au început, oamenii au venit curioşi, şi, au avut ocazia să se disteze alături de noi pentru încă o zi. Nu putem să nu spunem că toţi au plecat cu un zâmbet larg pe faţă după ce şi-au rupt câteva minute ca să se joace alături de noi. Am dansat, am cântat, ne-am jucat, am împletit codiţe, am desenat, am râs în hohote împreună…. Oamenii au fost foarte încântaţi de activitatea noastră şi s-au simţit bine alături de noi.
   

Vă invităm cu drag şi anul viitor la Deva ZEN !
  
Ai voştri în cercetăşie, temerarii Miana Doicaru  din Unitatea Artemis şi Liviu Cotoi din Unitatea Dracon   



luni, 22 octombrie 2012

Street Delivery


Gata oricând? Desigur, gata să împărțim zâmbete, să fim alături de orașul nostru când are nevoie de noi, mai pregătiți ca niciodată să ne implicăm în activități de promovare a educației non-formale, a cercetășiei și a tot ce înseamnă acestea.
Cu toate că vacanța de vară era pe terminate, noi, centrul local Deva, începând de la cel mai mic la cel mai mare, ne-am pus eșarfele la gât, entuziasmul în suflet și multitudinea de idei pe foaie și am pornit spre centrul orașului pentru a împărți voie bună. Motto-ul nostru? "Cercetașii României- Creăm o lume mai bună!". Și chiar ne-a reușit…


Da, ați auzit bine. Devenii au primit cu brațele deschise această inițiativă și nu au stat prea mult pe gânduri până ni s-au alăturat. Oamenii au regăsit fericirea în lucrurile simple― au învățat cum să monteze cortul de la lupișori, apoi, alături de temerari, au râs și au dansat învățând jocurile propuse de ei; au admirat pozele, steagurile şi cupele expuse de noi, au aflat ce înseamnă educația prin joc, au primit informații despre activitatea noastră, iar, spre seară, când centrul a început să se aglomereze, trecătorii nu au rezistat atelierului de dărâmat conserve și nu au putut să nu se oprească să asculte măcar un cântec interpretat de exploratoarele noastre talentate, Andreea și Irina, care au susținut un mini-spectacol pe cinste. Așadar, centrul a răsunat de voie bună și bucurie și parcă a mai înviat puțin după ce a fost călcat de cei mai veseli lupișori și cei mai frumoși copilași.
Impresiile generale despre Street Delivery pot fi confirmate şi de mândrii noștri exploratori, care pot să își dea cuvântul de cercetaș că evenimentul a fost exact așa cum v-am povestit:


Voie bună, organizare, lucru în echipă, zâmbete sunt doar câteva dintre cuvintele care descriu perfect ziua de Duminică. Am început să "personalizăm" strada, astfel încat, în scurt timp, plimbarea si jocurile au devenit activități obișnuite într-un loc, în mod normal, neobișnuit. Ne-am intrat repede în ritm, prin jocuri, ateliere de montare a cortului și de dărâmat conserve și cântece la chitară, iar trecătorii ni s-au alăturat entuziasmați pentru a ne bucura împreună de o zi cu totul specială.”― Amalia Bohatereț

"Putem spune că am împărţit zâmbete şi o atmosferă plăcută  într-o după-amiază de duminică, încercând să le arătăm trecătorilor bucuria oferită de lucrurile mărunte prin jocuri hazlii, prin ateliere amuzante, printr-un miniconcert folk şi chiar şi prin răspunsurile entuziaste pe care fiecare cercetaş, fie el lupişor, temerar sau explorator, le-au dat oamenilor atunci când aceştia doreau să afle mai multe despre cercetăşie.”Maria Trifon

A voastră în cercetăşie, Rus Andrada Diana, exploratoare

miercuri, 26 septembrie 2012

Lupii, lupii, lupii... în camp naţional!

Campul național de la Lisa a fost o experiență foarte frumoasă pentru cei 9 lupișori de la Deva, fiind primul de acest gen pentru noi. Totul a început în data de 30 iulie când, după un drum care ni se părea că nu se mai termină, am ajuns la Lisa, în județul Brasov, un sat care ne-a relatat pe parcursul șederii noastre acolo o parte din istoria lui.

Deși vremea a vrut să ne pună “bețe în roate” prin ploaia cu care ne-a întâmpinat încă de când am ajuns la locul de campare, bucuria de a ne revedea cu CL Alba, lupișori cu care ne mai întâlniserăm la evenimentele regionale, și dorința de a ne distra și a ne face prieteni noi au fost mult mai puternice și au învins până și vremea mohorâtă. Și pentru că Mowgli ne ceruse ajutorul, a doua zi am plecat prin sat pentru a vedea cum se făcea înainte focul prin aceste locuri - poate poate reușim să îl alungăm pe Shere Khan.


Bucuria și emoția din sufletele lupișorilor au obligat până și vremea să se îndrepte, soarele călăuzindu-ne pe tot parcursul plimbării noastre prin sat. Am aflat că aici s-a născut scriitorul Octavian Paler, iar “La Vâltori” am văzut cum se făceau demult păturile și covoarele. După ce ne-am jucat câteva jocuri cercetășești cu copiii din sat și ne-am îndulcit cu miere, ne-am întors în camp pentru a-i putea transmite lui Mowgli prin codul Morse informațiile acumulate. 
Dorința de a-l ajuta pe Mowgli ne-a făcut să ne 
testăm abilitățile fizice printr-o serie de jocuri, prin 
care am înțeles că dacă lucrăm în echipă putem câștiga, lucru care ne-a determinat ca pe tot parcursul campului să căutăm sprijinul haiticului pentru a ne ușura munca și să știți că nu am avut sarcini ușoare: ne-am făcut de mâncare, cea mai bună salată orientală și cele mai gustoase pâinici, am decorat farfurii, ne-am pus mintea la contribuție pentru a inventa o rețetă pentru un desert, am arătat că știm noduri și că suntem gata oricând pentru orice, inclusiv pentru un hike prin junglă, unde Shere Khan a încercat sa ne sperie, având chiar curajul să intre în corturile celor mai dezordonați dintre noi. 

Din păcate toate lucrurile frumoase se termină repede. La fel s-a întâmplat și cu campul acesta, de unde am plecat obosiți în urma atâtor activități plăcute, dar ne-am întors acasă mulțumiți că am reușit să îl ajutăm pe Mowgli și bucuroși că am reușit să cunoaștem haiticuri din toată țara și ne-am făcut atâția prieteni noi. 

Raţ Alexandra, lider lupişori

duminică, 23 septembrie 2012

Parâng...o aventură la înălţime


Un alt camp în care cercetaşii vor lucra împreunăşii se vor distra, campul din Parâng... Înca îmi aduc aminte atunci când… ia staţi puţin, hai să începem cu începutul.
Totul începe în gara la ora 4, nu, nu ora 16:00, ci ora 4, un pic cam ciudat să mergi la ora asta în gară, dar cercetaşii sunt gata oricând!
După ceva timp de căscat şi râs în gară, ajunge şi trenul, la intrarea în tren întâmpinându-ne cineva, şi anume un miros "extraordinar" care ne-a mai dezmortit puţin. Odată ce am lăsat bagajele jos din spate, a inceput un drum plin de râsete şi jocuri. Ajunşi la poalele Parângului, am luat telescaunul şi-am pornit-o... în sus.
Sus era o privelişte extraordinară. După ce am lăsat bagajele la cabană, am mers la cules de afine, deşi fulgera lângă noi. A urmat o fugă prin ploaie, după care ne-am întors la cabană. Au urmat un duş bun, nişte activităţi şi jocuri şi, apoi, ne-am băgat în pat.
A doua zi a fost hike-ul înspre vârful Cârja, însă, înainte de a ajunge acolo, am trecut prin locuri extraordinare şi am făcut şi câteva pauze de afine. Ne-am oprit şi la lacul Mija, un lac glaciar foarte frumos, unde trei dintre temerari au fost gata să îşi depună promisiunea, iar după promisiune au lansat, pe lac, câte o bărcuţă, în care se afla dorinţa cea mai mare a fiecăruia. După acest moment spiritual, am pornit la drum din nou, spre vârful Cârja. După câteva minute de mers, am ajuns la ultima porţiune de urcat înspre Cârja, aşa că ne-am tras răsuflarea şi am pornit. Când am ajuns, se putea simţi o bucurie sufletească imensă, pentru că
un moment frumos al drumeţiei este când ajungi în vârf. Din vârf am putut observa toate locurile din jurul nostru. Nu ne-am putut abţine să nu facem mai multe fotografii, dar, mai apoi, a trebuit să plecăm, pentru că spre noi se îndrepta o ceaţă foarte densă, aşa că ne-am ridicat şi am luat-o la vale spre adăpost. Tocmai când credeam că nu vom ajunge la timp la adăpost, ceaţa a început să se retragă, aşa că ne-am continuat drumul, însă nu la fel de grăbiţi. Totuşi, nu am scăpat de vremea rea, pentru că, după un timp, a început ploaia, aşa că am luat-o spre cabană cu un pas mai alert. După ce am ajuns la cabană, ne-am pus la coadă la duş, iar, după ce fiecare a avut parte de momentul lui de "igienă", a început noaptea alba, cu cântece cercetăşeşti.
Ei bine, ştiţi cum e, fiecare camp are şi un sfârşit, aşa că, după ce ne-am trezit şi ne-am spălat pe faţă şi pe dinţi, ne-am făcut bagajele şi ne-am îndreptat spre gară, însă nu cu telescaunul, ci pe pârtia de schi...la pas.
După ce am ajuns la gară şi ne-am urcat în tren, fiecare schimbat în bine, ca după fiecare camp, am făcut evaluarea campului şi-am discutat despre cât de mult îţ aşteptăm pe următorul. Vorbind, glumind, nici nu ne-am dat seama şi am ajuns înapoi în Deva. Pe geam puteam vedea cum părinţii ne aşteptau, zâmbind, aşa că,  după un salut cercetăşesc, ne-am îndreptat fiecare către casele noastre, aşteptând nerăbdători următorul camp.

Al vostru în cercetăşie, Mihai Udubaşa, temerar, Unitatea "Dracon"

luni, 17 septembrie 2012

Elemente...cercetăşeşti


        A doua ediţie a campului Elemente II a adus laolaltă cercetaşi din toată zona de vest a ţării, mai mulţi şi mai entuziaşti de la un an la altul. Noi, cei din Deva, am mers în număr de 16, avându-l ca lider însoţitor pe Horaţiu Năznean.
Încă din gară am fost cuprinşi de nerăbdarea specifică fiecărui început de camp, întrebându-ne cum va fi, cu cine ne vom nimeri în patrulă, ce element vom reprezenta. Un lucru ştiam sigur: ne vom distra, înţelegând, în acelaşi timp, importanţa celor patru elemente primordiale: apa, aerul, focul şi pământul. Trenul ce ne-a dus la Radna s-a însufleţit pentru câteva ore de râsetele noastre, ale cercetaşilor plecaţi într-o nouă aventură.
După ce ne-am odihnit alte câteva ore, aşteptând toţi participanţii, am avut parte de un marş nocturn până la cetatea Şoimoş. Abia aşteptam să ne ascundem în sacii de dormit şi să ne cruţăm picioarele de atâta urcat. În schimb, imediat după festivitatea de deschidere, ne-am împărţit în patru patrule şi am plecat în căutarea lemnelor pentru foc. Cei care au strâns cele mai multe, au avut dreptul de a-şi alege locul de campare. De aici încolo, totul a depins de cât de bine ştii să îţi montezi cortul.
A doua zi a început cu o înviorare în forţă, care ne-a pregătit pentru prima provocare: găsirea elementului şi câştigarea protectorului. Odată stabilite elementele, a început o serie de jocuri pe echipe, care să testeze atenţia, încrederea şi echilibrul. Mai târziu, după o pauză în care ne-am personalizat subcampurile, fiecare echipă şi-a pictat totemele, păstrând tema elementului pe care l-a reprezentat. Seara, au început provocările, cu scopul de a câştiga cât mai multe toteme. Ziua s-a încheiat în ritmuri de folk, la un ceai de la Tea Room, în jurul focului.
Cea de-a treia zi s-a dovedit a fi una plină de adrenalină, pentru că, după obişnuita încălzire, am plecat spre un loc special amenajat, unde am coborât în rapel de pe o stâncă de aproximativ 25 m. Când ne-am întors la cetate, au început competiţiile de volei între echipe, un traseu de viteză şi agilitate, probleme de matematică şi logică şi jocul "Moara". Pentru orice reuşită, fiecare echipă a primit un număr de nasturi ce reprezentau punctele adunate. După lăsarea întunericului, s-a dat startul la Fiesta. Ce înseamnă asta? Alte confruntări între echipe: "Haka Dance" şi "Master Chef". Ultima noapte a fost cu adevărat specială, senină şi plină de stele (căzătoare) şi de cântece la chitară în jurul focului de tabără.
În cea din urmă dimineaţă am fost lăsaţi să ne odihnim mai mult, pentru a putea juca finalele la volei. Apoi, ne-a mai rămas doar să facem ordine, să lăsăm locul curat în urma noastră şi să aflăm elementul câştigător, în cadrul festivităţii de închidere. La această ediţie, Apa s-a impus pentru că a lucrat ca o adevărată echipă unită. Din această patrulă au făcut parte patru cercetaşi deveni, dintre care unul (Horaţiu) a fost liderul.
Aşteptăm cu acelaşi entuziasm şi nerăbdare Elemente III, pentru a ne reîntâlni prietenii pe care i-am cunoscut aici şi pentru a rezolva noi provocări neaşteptate.
Amalia Bohatereţ, explorator



Schimb cultural... cu cercetaşii belgieni


“Les scouts bougent avec le monde”:  “Cercetașii  se mișcă împreună cu lumea”.  Acesta este motto-ul cercetașilor belgieni din Liège, oameni minunați, sociabili, veseli, deschiși, inventivi și...gata oricând!
            Au venit în România, în iulie, ca să ajute comunitatea din Băița, fără a ține cont de distanța mare pe care au trebuit să o stăbată sau de condițiile în care se vor desfășura timp de zece zile. Directorul școlii din Băița le-a oferit cazare în şcoală, unde au dormit, tipic cercetășește, pe izopren, în sacul de dormit. Am mers și noi să îi ajutăm, în schimburi, srăduindu-ne să îi facem să se simtă cât mai bine la noi în țară.
             Activități au fost multe, fiecare fiind specială în felul ei. Am făcut drumeții prin pădure, jocuri pe echipe (volei, cărți şi tot felul de competiții organizate de ei), am învățat unii de la alții, am lucrat împreună la vopsirea gardului școlii, am sortat lemne, am cântat, am dansat, am făcut treasure hunting-uri cu tematici amuzante, activități nocturne şi sub razele soarelui. Ne-am testat şi calităţile în domeniul culinar, gătind în fiecare zi ceva nou. Tot pe plan gastronomic, cercetaşii belgieni au gustat (şi apreciat) mâncărurile tradiţionale romăneşti şi pălinca, pregătite special pentru ei de mama lui Alex ..., care  ne-a ajutat forte mult.
            Într-una dintre zile, au vizitat Muzeul Aurului din Brad şi Peştera Urşilor şi au rămas surprinşi de mărimea, complexitatea şi istoria celei din urmă, precum şi de frigul din interior, cu toate că au fost avertizaţi în această privinţă.
La despărţire (din păcate, a venit şi acest moment), am făcut schimb de eşarfe şi ne-am făcut cadouri simbolice care să ne amintească unii de alţii şi le-am cerut adresele de facebook, pentru a ţine legătura în continuare.
            Una peste alta, nu a contat nici  arșița de peste zi (cu care ei nu sunt obișnuiți), nici frigul ce se lăsa noaptea. Singurul lucru important este că am lucrat şi ne-am distrat împreună, schimbând experienţe cercetăşeşti.
                                                                                                                      Amalia Bohatereţ, explorator 
P.S.: Articolul nu respectă ordinea cronologică a jurnalului nostru "de bord" din cauză că ne-am luat cu tot soiul de activităţi, campuri şi planuri şi acum am dat peste amintirile acestea, imortalizate frumos de exploratoarea noastră ce promite să ajungă un jurnalist desăvârşit... şi le-am publicat cât de repede am putut!:)





duminică, 16 septembrie 2012

Provocarea Zamolxe...încă o cupă câştigată cu succes!


        Şi în acest camp, centrul local Deva a fost prezent, reprezentat de 9 temerari, 8 exploratori și draga noastră lideră însoțitoare, Timar Ozana. Cu entuziasm şi curiozitate, am așteptat nerăbdători în gara din Cluj autobuzul ce urma să ne ducă în locul de campare, și anume Măguri Răcătău, iar așteptarea noastră a fost îndulcită de un joc de Jungle Speed și întâlnirea cu alți cercetași dragi din alte centre locale.
Ajunși în sfârșit la locul de campare, ne-am instalat, ne-am pregătit strigătele de patrulă și ne-am îndreptat spre locul unde avea să aibă loc festivitatea de deschidere.  Așteptările nu ne-au fost înșelate, căci festivitatea a fost una pe care nu o vom uita, cu nelipsitele jonglerii cu foc, scenete și hohote de râs.
După un somn odihnitor, a urmat hike-ul de 2 zile prin împrejurimile satului Măguri Răcătău. Totul a mers bine la început pentru ambele patrule devene, am avut parte de cățărări, ghicitori și vatre de foc cu auto-alimentare, însă, după aceea, neatenția noastră și faptul că staff-ul era supraaglomerat cu alte patrule ne-a făcut să deviem de la traseu și să ajungem în locul unde trebuia să dormim cu vreo 5 ore mai târziu. A doua zi de hike a decurs mult mai bine, iar organizatorii ne-au uimit cu alte probe interesante, originale, ce necesitau o mare doză de curaj și echilibru. Motivați de faptul că vom putea face un duș bun după atâta drum, ne îndreptam voioși spre locul de campare, însă ce să vezi, deoarece era déjà  seară, dușurile nu mai aveau apă. Dar nu ne-am lăsat întristați de asta, ci ne-am destins la foc cu cântece de chitară și voie bună, urmate de un somn bine-meritat.
Ziua a patra a fost una dintre cele mai frumoase zile, deoarece am fost surprinși cu un atelier foarte original și relaxant de hamace, în care jumătate de zi ne-am lăsați duși de val, dar cu andrenalină la maxim, în uriașele hamace din pădure. În a doua parte a zilei am fost provocați să contruim cele mai rezistente adăposturi la vânt și ploaie si aș putea spune că ne-am descurcat admirabil după ce organizatorii le-au testat rezistența sărind pe ele și turnând bidoane de 5 litri peste ele.
Ziua a cincea a fost de asemenea interesantă, incluzând un traseu cu indicii prin pădure, în care trebuia să alergi de colo-colo, încercuind indicii cu carioci colorate. Iar în a doua parte a zilei, provocarea a fost să contruim niște catapulte ce să arunce o sticlă de 2 litri 7 metri în față, probă la care toate echipele au reușit să obțină rezultate satisfăcătoare.
Și a venit și ultima zi, ziua olimpiadelor, în care am sărit în saci cu boluri de făină în cap, am făcut noduri, am tras de sfoară până am ajuns în mocirlă și am supraviețuit pânzei de păianjen. Seara însă, ne-a așteptat festivitatea de încheiere a campului, premierea și prezentarea scenetelor. Fără prea multă inspiraţie de moment, centrul nostru local a interpretat bine-cunoscuta scenetă “Amu e timpu?”, însă, în mod suprinzător, tututor le-a plăcut. Surpriza cea mare a sosit la festivitatea de premiere, când am aflat că centrul local Deva a câștigat locul I, premiul cel mare, cupa Provocarea Zamolxe, însoțită de un cort. După multe țopăieli, bucurie şi felicitări din toate părțile, ne-am așezat în jurul giganticului foc de tabără ce a fost organizat, și, privindu-l, am ascultat melancolici acorduri de chitară, gândindu-ne că în dimineața următoare va trebui să ne întoarcem din nou acasă, în paturile noastre comode, însă cu multe amintiri , experiențe și prieteni noi.
P.S. Steagul furat a fost recuperat.
Gata oricând!
Azamfirei Luisa Maria, exploratoare
P.S.: Poze în curând!

Lupii, lupii, lupii... la vânătoare de cunoştinţe!

La-nceput de lună iulie, ca să ne antrenăm pentru Campul Naţional de Lupişori, noi, lupişorii deveni, alături de îndrumătorul centrului local, Iulian Spătaru, de ajutorul de lider Petra Trifon şi de o echipă gata oricând de ajutor şi zâmbit de temerari, am luat-o la pas cercetăşesc spre Căprioara, unde urma ca cei mai mulţi dintre noi să facem faţă unei provocări importante foarte pentru noi: prima noapte "la cort". După ce ne-am luat rămas-bun de la părinţi, care ne-au dus cu maşina până la mină, cu rucsacii de tură-n spate şi o doză imensă de energie şi voie-bună, am "mărşăluit" lupişoreşte până la platoul numit de înaintaşii noştri, exploratorii deveni, La Belvedere. Am admirat Deva dintr-o perspectivă diferită de cea cu care suntem obişnuiţi, aceea a Cetăţii, şi-am ascultat povestea campului şi misiunea pe care o aveam de îndeplinit: să-l speriem pe Shere Khan, dobândind cât mai multe cunoştinţe ca să putem face faţă unui eventual atac din partea lui şi a noilor săi aliaţi: maimuţele. Aşa că am pornit voiniceşte spre locul de campare, vizitând şi grota, alături de Iulian. Mai cu hohote de râs, mai cu împiedicări, mai cu o julitură, mai cu un zâmbet, am ajuns, după ce-am urcat o pantă ce părea că nu are sfârşit, la locul de campare, unde temerarii ridicaseră corturile.

Fericiţi nevoie mare, ne-am organizat iute, grupându-ne în corturi, întinzându-ne izoprenele şi sacii de dormit, schimbându-ne hainele ude de la atâta drum şi mâncând primul prânz în natură şi ultimul pregătit de acasă. După ce ne-am refăcut forţele, odihnindu-ne la umbra copacilor, ne-am energizat jucând Mowgli şi Shere Khan şi am învăţat, unii de la alţii, un joc nou şi interesant nevoie mare, cu lupul, oaia-mamă şi mieii coloraţi. A urmat un curs, dacă-l putem numi aşa (mai degrabă i-am spune o încercare) de a învăţa să ridicăm, la rândul nostru, un cort. Doar că beţele nu se prea potriveau şi, înre timp, a ajuns şi lidera noastră în camp, Akela Alex, aşa că, după ce am înţeles principiul de întindere a prelatei, de aranjare a beţelor, de unire a cortului propriu-zis cu prelata, am "abandonat", bucurându-ne de îmbrăţişări şi o tură de ţopăit. Au urmat, în ordine, un concurs de strâns lemne pentru focul ce urma să ne vegheze somnul, o tură de Baba Cloanţa şi culorile, o Mazinga energizantă, ora de construcţii, unde am învăţat să folosim nodurile deja învăţate la construirea unui trepied şi am deprins noi noduri şi legături, o lecţie importantă despre folosirea busolei: am învăţat, mai întâi de toate, cum să ţinem busola în mână, ce înseamnă toate gradaţiile ei şi, mai apoi, am trecut la lucruri mai serioase: folosirea şi ghidarea după un azimut, ba chiar şi orientare în teren şi chiar şi un concurs de aprins focul.

La sfârşitul zilei, îmbrăcaţi bine, căci în pădure e mai răcoare decât acasă, le-am ajutat pe lidere să pregătească bananele şi ciocolata pentru micul-dejun, învelindu-le în staniol. După ce s-a înserat de-a binelea, ne-am pregătit farfuriile şi am luat cina: cartofi în jar, urmaţi de mămăliguţă la ceaun, cu brânză şi cârnăciori. Ghftuiţi bine, am cântat, ne-am stabilit plantoanele şi, lăsând primele două lupişoare, împreună cu liderii şi temerarii, să ne apere de vulpi sau pisici sălbatice, ne-am învelit bine în sacii de dormit şi-am păşit pe tărâmul viselor.
Dimineaţa următoare a început cu o înviorare ce ne-a trezit de-a binelea, cu un mic-dejun gătit la foc: pâiniţe cu gem şi banane în ciocolată, cu un ceai fierbinte de tot şi cu bucuria unei reuşite: deşi, poate, ne-a fost frică, deşi am mai aţipit la planton, deşi am dormit într-un loc cu care nu eram obişnuiţi deloc, am făcut faţă cu brio primei noastre nopţi în cort. Însă n-am început Marele Joc atât de repede, fiindcă a trebuit, întâi de toate, să ne strângem lucrurile, să ne facem singuri rucsacii şi să lăsăm corturile goale, pentru ca temerarii să le poată strânge. Odată terminată şi treaba aceasta, plini de energie şi gata de joacă, am alergat voioşi la Marele Joc. Împărţiţi pe echipe, am alergat, împreună cu câte un coleg, cu doar trei picioare, ne-am jucat de Şarpele, vânându-ne eşarfele, am avut şi o ştafetă cu mingea-ntre picioare şi am fost chiar şi butuci... Ne-am mai şi accidentat, ne-am mai hârjonit, dar totul s-a terminat cu bine. Bagajele fiind strânse şi ora de plecare apropiindu-se, am făcut evaluarea campului, am ascultat Scrisoarea lui Mowgli, în care ne felicita pentru că, văzând Shere Khan câte lucruri am învăţat, a renunţat la ideea de a ne ataca şi de a-l răpi pe Mowgli, am povestit cu temerarii şi le-am mulţumit pentru ajutorul dat, am primit promisiunea unor diplome şi, după ce am făcut şi Marele Urlet, ne-am luat rămas-bun de la pădurea ce ne-a ocrotit pentru aproape două zile şi-am revenit în Deva călduroasă şi înţesată de părinţi grijulii.
Mai mult decât ne-am distrat, am învăţat: să facem noduri, să ridicăm un cort, să folosim o busolă, să ne descurcăm fără mâncarea de-acasă, să împărţim, să ne ajutăm, să fim prieteni cu natura şi cu toţi lupişorii haiticului, să ne respectăm unii pe ceilalţi, să "supravieţuim" şi fără părinţi, să avem încredere în Dumnezeu, în liderii noştri şi unii în ceilalţi, să ne învingem fricile, să cooperăm şi să ne bucurăm cercetăşeşte. Putem spune cu mâna pe inimă sau, mai bine, salutând cercetăşeşte, că abia aşteptăm următoarea ieşire lupişorească!
Vânătoare bună!
A voastră în cercetăşie, Petra Ioana Trifon, ajutor de lider, unitatea de lupişori "Kogaion"

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Poiana Ruscăi...o aventură pe cinste


Cercetaşii din Deva, temerari şi exploratori, au avut parte de un camp în munţii Poiana Ruscă, la sfârşitul lunii iunie, între 22 şi 24 iunie.
Am plătit un autocar să ne ducă până la Ruşchiţa şi, de cum am coborât din autobuz, a început să plouă, dar încă nu ne explicăm cum de, după un minut, acea ploaie puternică şi acei nori gri au dispărut (după cum se va putea vedea în poza de grup -atunci când o vom posta- făcută acolo , unde toţi stăm cu pelerina de ploaie pe noi, iar afară soarele ocupă cerul). Am plecat la drum şi o bună bucată de timp  încă am stat cu pelerinele de ploaie pe noi. După 2 ore de mers pe un  drum aproximativ drept , am ajuns la un indicator care arăta către Vârful Padeş (1382 m). Vârful Padeş este cel mai înalt al munţilor Poiana Ruscă. De acolo, cine voia rămânea jos cu rucsacii, iar ceilalţi puteau să vină până pe Vârful Padeş. Ajunşi pe Vârful Padeş, am făcut o poză de grup şi ne-am întors  jos, la cei care au rămas cu rucsacii. Am mâncat şi am luat-o pe un drum de o înclinaţie de aproximativ 30-35 de grade, cu rucsaci grei de 7 până la 12 kg în spate. Am tot mers aşa până când s-a întunecat. Când s-a înnoptat, am aflat, spre „fericirea” noastră, că mai avem destul de mult de mers, deoarece nu puteam rămâne în zona aceea, fiindcă acolo erau mulţi porci mistreţi, urşi sau chiar lupi şi nu am fi vrut să avem probleme cu dânşii pe timpul nopţii, mai ales că nu era nici semnal pentru a suna poliţia sau ceva de genul, iar să duci un rănit în braţe prin acele locuri nu ar fi fost prea plăcut. Pe la ora 22:30, ajunsesem deasupra unei pante înclinate destul de bine, pe care mai curgea şi un pârâu, pietrele erau alunecoase, apa rece (ştim asta deoarece cam toţi am căzut măcar o dată), noroiul era de asemenea alunecos, era şi întuneric, aveam şi rucsaci grei în spate şi, de parcă nu era de ajuns, eu nici nu aveam frontală, deşi afară de-abia vedeai ceva. După ce am coborât panta, am ajuns la un domn cu un tractor, care a fost de acord să ia ruscacii fetelor şi câţiva oameni până sus, la locul de campare. Tractorul a mers rapid pe acea pantă înclinată destul de tare, dar pentru noi parcă panta nu se mai termina, iar cei care aveam şi rucsaci în spate ne chinuiam rău (Horaţiu, un lider de-al nostru, ducea 2 rucsaci grei de 10 kg, deci în total 20 de kg). După ce am urcat acea pantă (pe care o credeam încheiată), am observat, prin întunericul nopţii, că mai aveam de mers ceva de-a lungul unui deal. La un moment dat nu îi mai găseam pe cei care merseseră în faţă cu tractorul pentru a pune corturile, deci, dacă nu îi găseam pe ei, nu mai găseam locul de campare. După ce am urcat acea panta chinuitoare, a mai trebuit vreo jumătate de oră să îi căutăm prin beznă pe cei doi oameni care aveau corturile. Într-un final, i-am gasit, după ce, ca să ajungem la ei, a trebuit să mergem prin cei mai spinoşi arbuşti pe care i-am văzut. Toţi eram plin de julituri pe picioare. Toţi s-au pus jos, în timp ce Cotoi, eu, Horaţiu, Adi Căsălean şi un domn care venise cu noi puneam corturile. După ce am stabilit plantoanele, ne-am dus la culcare (spre fericirea mea, nu avusesem parte de planton în acea noapte).
Dimineaţa următoare, noi, temerarii, am mers până pe un vârf aproape de noi, urcuşul fiind relativ uşor şi chiar plăcut. Sus am făcut nişte poze şi ne-am întors în camp. Pe la ora 10, am plecat cu rucsacii şi corturile în spate spre Vadu Dobrii, am mers cam 3 ore până la un drum pe care am mai mers vreo2 ore. Acest drum parcă nu se mai termina şi, după ce s-a terminat, am aflat că nu am ajuns în Vadu Dobrii, ci în Gura Bordului. Dar am avut noroc, căci acolo un domn a fost de acord să ne ducă până la Cinciş. Ajunşi acolo, am pus corturile, am facut baie în lac şi, mai apoi, am avut timp liber. A doua zi, câţiva părinţi au venit şi ne-au dus acasă.
P.S.: Mai multe poze... când le redescoperim prin calculatoare.

Al vostru în cercetăşie, Năznean Tiberiu, temerar, Unitatea "Dracon"

1 mai fără mici şi bere


Cercetaşii din centrul local Deva au mai organizat o ieşire, ca de 1 mai, la Nandru. Am plecat cu maşinile părinţilor, care ne-au dus cam încă 2 km de la complexul turistic Nandru în sus. Mai departe, ne-am dat jos din maşini şi am luat-o la pas. Drumul părea a fi lin, dar s-a dovedit a fi exact contrariul. La prima pauză, am mâncat şi împărţit cu toţii, terminând prânzul cu un ceai rece cu lămâie. Apoi am plecat hotărâţi, cu forţele reîntregite, traversând dealuri şi deplasându-ne încet , deoarece Iulian a greşit drumul şi ne-a dus pe un drum de 2 ori mai complicat decat cel iniţial. Dar, chiar şi aşa, explorând puţin mai amplu decât era planificat şi obosind, de asemenea, mai mult, distracţia şi satisfacţia cercetăşiei nu dipăruseră încă. Mai amuzant a fost când auzisem că nici măcar nu mai mergem spre releu (unde trebuia să mergem), deoarece gresişerăm drumul şi ajunseserăm în Veţel. Aici ne-am sunat părinţii, fraţii şi surorile pentru a-i întreba când este cel mai apropiat tren/autobuz, deoarece mersul pe jos nu era cel mai recomandat, fiindcă ar fi trebuit să mergem pe DN. Am aflat unde e gara şi am pornit cu paşi repezi spre ea. Acolo am mai stat vreo 2 ore până să vina următorul tren. Am făcut o poză de grup şi ne-am îmbarcat în tren, unde nu am stat prea mult, fiindcă am ajuns imediat in Deva.

Al vostru în cercetăşie, Năznean Tiberiu, temerar, unitatea "Dracon"

luni, 9 iulie 2012

Cupa Izvoarelor 2012

Cercetaşii deveni, 11 temerari şi 4 exploratori, împreună cu 2 lideri însoţitori, s-au îndreptat cu paşi repezi către campul Cupa Izvoarelor din jud. Râmnicu-Vâlcea. În schimb, datorită căldurii de afară, trenurile şi autobuzele care ne-au dus într-acolo nu erau atât de nerăbdătoare să ajungă, ceea ce a făcut ca drumul nostru, atât cel de dus, cât şi cel de întors, să fie o adevarată peripeţie. Văzându-ne ajunşi într-un final la locul de campare, ne-am lasat bagajele şi ne-am îndreptat către careul pentru festivitatea de deschidere, care începuse înainte de sosirea noastră. Ne-am făcut apariţia cu prea-cunoscutul strigăt:” Deva strigă mai tare, mai tare, mai tare, Deva strigă mai tare, mai tare decât toţi!”. Domnul Nicu Almaşi, şeful de camp, ne-a urat bun venit şi astfel s-a dat startul competiţiei. Instalându-ne corturile şi îmbrăţişând toţi prietenii cercetaşi pe care îi reîntâlniserăm, s-a făcut seara, iar cei din staff ne-au dat stingerea, ştiind că ziua următoare ne aştepta cu multe provocări.
Dimineaţa următoare am plecat în Hike, adică o drumeţie de 10 ore pentru exploratori şi 5 ore pentru temerari, cu hartă şi busolă, prin împrejurimile Costeştiului. Am vizitat masivul Buila-Vânturariţa şi zona de piemont din apropierea Sf. Mânăstiri Hurezi şi Bistriţa. Pe parcursul drumului, am trecut prin 11 puncte de control. Acestea ne-au asigurat că suntem pe drumul cel bun, iar, pentru a ne continua traseul, ne-am demonstrat abilităţile cercetăşeşti în funcţie de tematica punctului de control. La primul punct ne-au fost controlaţi rucsacii de tură pentru a vedea dacă avem la noi lucruri precum busolă, fluier, pelerine de ploaie, apă şi alte obiecte necesare hike-ului. Am învăţat şi despre primul-ajutor, am tras şi cu arcul şi multe alte activităţi interesante. Hike-ul nu a fost uşor, în schimb ne-am bucurat de toate frumuseţile naturii pe care le-am văzut. În acea seară, staff-ul nu a fost nevoit să ne anunţe ora stingerii, căci oboseala şi-a spus cuvântul. Următoarea zi am participat la atelierepe pe care organizatorii le-au pregătit pentru noi. Iată câteva exemple: Public speaking, supravieţuire, tiroliană, jocuri cercetăşeşti, radio, dar şi la nelipsitul concurs de orientare. În acea seară a avut loc fiesta: un foc de tabără imens, în jurul căruia am cântat şi am schimbat impresii despre zilele trecute. 
Dimineaţa următoare a avut loc festivitatea de premiere. Temerarii au luat locul II la concursul de orientare, au primit medalii, diplomă şi tricouri, iar, spre mirarea noastră, când s-au decernat premiile pentru clasamentul general, locul doi a fost ocupat de C.L.Deva. Ne-am bucurat de cupa primită, am fost felicitaţi şi am făcut poze. O oră mai târziu ne luam la revedere de la prietenii cercetaşi, atât de la cei vechi, cât şi de la cei noi. În ciuda faptului că drumul spre casă a fost mai greu decât ne aşteptam, zâmbetele şi entuziasmul cercetaşilor deveni nu au dispărut. 
Seara ajunseserăm deja acasă, dar nu pur şi simplu, ci cu o experienţă minunată în spate, cu nerăbdare pentru următorul camp, cu mulţi prieteni noi şi, nu în ultimul rând, fără steagul centrului local, care a fost furat de “ştim noi cine”. Şi ne întrebăm: “Putem noi ca oameni?...”
Timar Maria Ozana, lider exploratori

Festivalul Luminii 2012

O banală seară de 19 mai. Un centru vechi nu foarte circulat, tipicele nunţi de sâmbătă după-amiaza, ceva zvonuri despre un concert electoral în parcarea Realului, câţiva soldaţi daci defilând spre muzeu pentru a sărbători Noaptea Albă a Muzeelor şi... aproape o sută de cercetaşi foindu-se, alergând, împărţind materiale, întinzând cearşafuri, ridicând standuri, colorând pancarte, strigând unii la ceilalţi pentru a distribui sarcinile, dansând, furând câte o brioşă de la standul de "Dărâmă şi tu!" sau făcând pachete de gulguţe, pământ şi lumânări pentru a eficientiza procesul de aşezare a gulguţelor pe caldarâmului celui mai frumos bulevard din oraş. În doar o oră de când s-a dat startul la activitate, lângă Primărie a apărut un stand cu ceai gratis, în faţa Biroului de evidenţă a populaţiei se prefigurau un punct de informaţie, un stand unde se putea deprinde tehnica "împachetării" de gulguţe, un panou cu gânduri pune şi un cearşaf cu urme de mâini. Mai încolo, pe stradă, se puteau ghici un atelier de caricaturi, unul de jonglerii, o masă plină cu acuarele şi creioane pentru face-painting, câţiva jongleuri-prieteni cercetaşi craioveni, un atelier de "Dărâmă şi tu!" conserve pentru a primi o brioşă şi lanţuri interminabile de gulguţe, întinse pe marginea bordurilor sau de-a lungul clădirilor. După încă o jumătate de oră, expoziţia foto de lângă Statuia Lui Traian flutura în vânt, 


bannerul ce invita oamenii la Treasure Hunt ridicat, casetofonul şi, de fapt, întregul sistem de sonorizare pentru atelierul de dans şi concertul folk testat şi pancarte imense ce chemau copii la joacă sprijinite de gulguţele uriaşe din Piaţa Unirii. La o privire mai generală, întreaga piaţă şi, în prelungirea ei, bulevardul, erau înţesate de gulguţe aşezate în diverse forme, mese pline cu materiale, bannere cu nume de ateliere şi cu design-uri cât mai atractive, copii cu eşarfe şi eşarfe cu copii (lupişorii parcă sunt purtaţi de eşarfa galbenă, nu purtători de însemne cercetăşeşti), aparate foto şi lume ce se înghesuia în faţa hărţii ca să vadă ce putea experimenta în acea seară. 
La ora nouă, Ozana şi Marta, adică coordonatoarea festivalului şi şefa de centru local, au aprins prima gulguţă. În nici un sfert de ceas, întregul centru vechi era luminat. Lumea începea să se înghesuie la ateliere, nu mai aveai loc să arunci un ac, trebuia să fii cu ochii-n patru la atelierele unde materialele erau epuizabile şi înlocuibile, însă... însă nu prea puteai. După atâta muncă, un zâmbet larg ţi se întindea pe buze, la vederea unei străzi pline ochi cu oameni, de la cei mai mici copii, care întindeau mâna după brioşe din cărucioare, la cei mai bătrâni bunici, bucuroşi să-şi vadă oraşul animat de atâta entuziasm şi voie-bună. Aşa că, cercetaş fiind, luai un pahar de ceai fierbinte şi te plimbai printre ateliere, oprindu-te să încurajezi fiecare responsabil de activitate sau să te joci...
Nici nu ne-am dat seama când au trecut două ore. Cert e că atelierele forfoteau de participanţi şi era imposibil să încerci să primeşti o îmbrăţişare gratuită sau să ţi se aplice o urmă de creion pe faţă. Deşi cu
toţii am fi vrut să prelungim festivalul, să ne bucurăm şi mai mult de fiecare atelier, să gustăm din fericirea ce plutea, liberă, prin aer, trebuia să-nceapă şi concertul folk, odată şi-o dată, concert care era urmat, teoretic, de lansarea de lampioane şi de jongleriile cu foc. Doar că, după primele trei melodii, vremea s-a decis să ne lase baltă la propriu, aşa că a început o ploaie nebună, care a gonit imediat trecătorii. Însă cercetaşii au rămas pe poziţii, cântând până şi ultimul participant la festival s-a îndurat să plece. Uzi leoarcă, am strâns ultimele urme de materiale, am dus toate băncile şi mesele înapoi la Inspectoratul Şcolar Judeţean şi am stins toate gulguţele. În nici o jumătate de oră, pe centrul vechi nu se putea ghici vreo urmă a unui Festival al Luminii. Dar în sufletele noastre, acum animate de bucuria lucrurilor mărunte, lumina acelei seri scânteia cu putere.
Suntem mândri de munca noastră. Mândri fiindcă am reuşit să cooperăm cu cercetaşii maghiari, mândri fiindcă am muncit cot la cot lupişori, temerari, exploratori şi lideri pentru a obţine o seară mai mult decât frumoasă, mândri fiindcă le-am oferit devenilor o evadare scurtă din cotidian, mândri că am împărtăşit frumuseţea cercetăşiei cu un oraş întreg. Mai mult nu prea putem spune... lăsăm pozele să vorbească. Şi, poate, posteritatea.:)
Petra Ioana Trifon, explorator, Unitatea "Daos"