This is Deva! Scouting Deva!

UP 14, cavalerii cetăţii prieteniei

2012-01-11T15:41:00.007+02:00

A-nceput anul nou, aşa că vă urăm tuturor cât mai multe campuri cu poveşti frumoase, cât mai mulţi prieteni din toate colţurile ţării, cât mai multă sănătate şi putere să vă bucuraţi de fiecare activitate-a voastră şi cât mai mult curaj de a lăsa lumea mai bună decât aţi găsit-o. Noi am rămas datori cu povestea unui festival în care am cunoscut cu adevărat, din nou, spiritul adevăratei cercetăşii: Unitatea şi Prietenia.
Abia ajunşi în Alba Iulia, după o zi lungă de şcoală şi-o călătorie cu trenul presărată cu şedinţe foto şi multe glume, am fost întâmpinaţi de prietenii noştri craioveni şi conduşi la sala de sport a Colegiului Naţional "Horia, Cloşca şi Crişan", pe care-o cunoşteam atât de bine. Am ajuns printre primii, după ce la ediţia de anul trecut am părăsit ultimii incinta liceului făuritor de amintiri dragi, aşa că ne-am bucurat nespus să ne regăsim casa de la-nceput de decembrie, alături de prieteni din toate colţurile ţării. După ce ne-am înregistrat şi instalat, am stat ca pe ace, aşteptând să se umple sala de participanţi şi să plecăm la festivitatea de deschidere. Într-un final, ne-am îndreptat către şanţurile cetăţii, unde ne aşteptau două videoproiectoare menite să ne-arate cât de entuziasmaţi eram cu toţii la sfârşitul ediţiei din 2010 a festivalului, când abia aşteptam următorul UP, o scenă, pe care au urcat, în ordine mai mult sau mai puţin exactă, un prinţ şi-o prinţesă medievală, un lider care a animat toată populaţia de exploratori, trupa de teatru Skepsis, ce ne-a făcut să râdem cu lacrimi, trupa Plus Noi, ce ne-a (în)cântat şi, evident, Yeti, adică Andrei Avram, şeful centrului local Alba Iulia, care-a declarat ediţia a paisprezecea a Festivalului Naţional "Unitate şi Prietenie" deschisă. Voioşi nevoie mare, ne-am întors la sala de sport, să prelungim poveştile până dimineaţă şi să ne pregătim să sărbătorim 1 Decembrie la Alba Iulia.

De ziua naţională a României, ne-am trezit devreme şi-am plecat în explorarea cetăţii împodobită de sărbătoare. Am asistat şi la depunerea de coroane, am luat parte şi la un fragment de Liturghie în Catedrala Reîntregirii Neamului, am văzut spectacolul-scenetă cu Mihai Viteazu şi, evident, ne-am bucurat enorm să urmărim parada, celebra paradă de 1 Decembrie de la Alba Iulia. Seara am sărit, am dansat şi-am cântat alături de cei de la Zdob şi Zdub şi de Holograf şi apoi ne-am petrecut timpul rămas până la ora de stingere în UPub, locul cu ceai, cafea şi multe jocuri. Ce-am ales să ne jucăm? Evident, Jungle Speed, că doar nu eram obosiţi. Noaptea ce-a urmat a fost senzaţională, în condiţiile în care am nimerit în cel mai răcoros loc din toată sala, aşa că ne-am strâns cu toţii în jurul liderului nostru drag, Iulian, şi-am râs până când a trebuit cu adevărat să încetăm, că altfel aveam de-a face cu organizatorii.

Ziua următoare ne-am început-o cu melodii frumoase, menite să ne binedispună şi să ne umple de energie, pentru că trebuia să plecăm în Marele Turnir, alături de colegi de patrulă nou-nouţi. În prima parte a competiţiei, trebuia să trecem prin cât mai multe puncte de control, ca să acumulăm mine de aur, lemn sau fier, ce urmau să fie convertite în cărţi de duel: vrăjitori, arcaşi şi cavaleri. În a doua parte a zilei ne-am duelat cu celelalte patrule, în încercarea de a câştiga cât mai multe bătălii. Ca să se păstreze tradiţia, am primit şi un set de fotografii ale unor clădiri sau statui albaiuliene, pe care dacă le fotografiam la rândul nostru, primeam puncte bonus. Turnirul s-a terminat cu bine,

cu noi prieteni şi cu energia consumată, aşa că a trebuit să ne refacem rezervele de mâncare cât mai iute, să fim proaspeţi şi cu chef de viaţă la Târgul Centrelor Locale. Târgul s-a dovedit a fi tare frumos. Locaţia a fost alta faţă de ediţia trecută şi a fost una destul de friguroasă (un cort oarecum încălzit, oferit de primărie pentru astfel de evenimente), însă noi tot ne-am simţit bine. Ne-am plimbat la standurile tuturor centrelor locale, am participat la tombole, am mâncat pe gratis, am primit şi noi vizite şi aprecieri, am prezentat campul de supravieţuire "Pierdut în pădure" şi-am avut chiar şi câţiva cercetaşi pre-înscrişi, ne-am jucat alături de sute de alţi oameni şi am făcut o grămadă de poze, să ne-amintim mereu de aceste momente cercetăşeşti autentice. Distracţia a continuat în UPub, din nou, la o altă sesiune de Jungle Speed, completată de chitări şi cântece frumoase şi la o repetiţie a flashmob-ului ce urma să-l facem sâmbătă seara. Întorşi la sală, le-am făcut o surpriză minunată Gabrielei şi lui Alex, a căror zi de naştere era, cântându-le la mulţi ani alături de toţi participanţii şi aruncându-i în sus în mijlocul sălii de sport, ceea ce cu siguranţă va fi de neuitat pentru ei.

Ultima zi de activităţi propriu-zise la UP însemna ziua atelierelor. Entuziaşti nevoie mare, ne-am risipit care pe unde avea atelier, unii în excursie la Salina Turda sau la Câlnic, alţii la cursuri de prim-ajutor, unii la jonglat, ceilalţi la improvizaţie, fiecare la locul lui. În pauza dintre cele două sesiuni de ateliere, ne-am împărtăşit unii altora experienţele matinale, am înfulecat de zor pizza sau ce-am apucat şi ne-am jucat, evident, Jungle Speed. În tura a doua de ateliere, fiecare a avut parte, din nou, de distracţie, alături de alţi oameni frumoşi, învăţând alte lucruri interesante. Înainte de festivitatea de închidere a campului, am făcut flashmob-ul pe melodia Low a lui Flo Rida şi a ieşit neaşteptat de bine, după care am aruncat bomboanele cumpărate de Gabi şi Alex de la tribune, ca să ştie toată sala că avem doi sărbătoriţi. Festivitatea de încheiere a festivalului a fost înduioşătoare, am putea spune, privind din spatele lacrimilor de fericire ce le-am vărsat cu toţii când compozitoarea imnului festivalului a urcat pe "scenă" şi, alături de 300 de cercetaşi, a interpretat cântecul ce defineşte probabil, cel mai bine cercetăşia; dar aceeaşi festivitate a fost şi una ce ne-a determinat să fim mândri de noi, fiindcă patrula Sargeţia a câştigat locul III la UP 14; şi tot festivitatea de încheiere a fost plină de energie, datorită jocurilor ce ne-au pus în mişcare sângele şi a concertului susţinut de trupa Lapsus, din care fac parte mai mulţi cercetaşi albaiulieni, ce ne-a făcut să cântăm şi să dansăm, bucuroşi că am luat parte la un aşa eveniment fantastic. Noaptea s-a prelungit cu ultima sesiune de Jungle Speed în UPub şi cu multă chităreală, cât să ne-ajungă până la următorul camp.

Să vedem cum se goleşte sala de prieteni a fost extrem de dureros, unii dintre noi au ajuns chiar să plângă, dar într-un final ne-am adunat lucrurile, ne-am primit premiile şi diplomele, ne-am luat rămas-bun de la toţi cei dragi nouă şi ne-am urcat în trenul ce ne ducea acasă. Cu toţi aveam sufletele preapline de tot ce-am trăit la UP, agendele telefonice încărcate cu noi numere de telefon şi memoria ocupată cu amintiri frumoase, ale unor zile de cercetăşie pură, în care am învăţat să fim mai buni, mai toleranţi, mai prietenoşi. Acum, ducem dorul UP-ului, dar aşteptăm cu nerăbdare următorul camp, în care să creştem mai mult ca oameni şi să ne revedem cu prietenii noştri dragi din depărtări.

A voastră în cercetăşie, Petra Ioana Trifon, explorator.

Please don't stop the music

2011-12-27T22:26:00.008+02:00

Înainte să fim invitaţi frumos de către arădeni să îi vizităm, am participat la o ieşire la binecunoscuta Piatra Coziei, unde au fost şi câţiva temerari proaspăt-veniţi şi unde cu toţii ne-am distrat şi am evadat puţin din rutina şcolii. După ce ne-am antrenat cu această ieşire, în după-amiaza de 11.11.2011, ne-am urcat în tren echipaţi şi am plecat. Drum buun! După două ore şi ceva de mers cu trenul, am ajuns în Arad, un oraş frumos, cu o gară care mie îmi seamănă cu castelele englezeşti vechi. Ne-am îmbarcat în maşinile liderilor arădeni şi am plecat către Lunca Mureşului, nu departe de Arad, la 10-15 km, unde am stat în sediul Parcului Natural Lunca Mureşului. Odată ajunşi acolo, unii dintre noi şi-au revăzut prietenii făcuţi astă-vară, în Padiş, iar ceilalţi au făcut cunoştinţă cu temerarii arădeni. Ne-am lăsat rucsacii plini de mâncare jos, ne-am instalat în camere şi am aşteptat să vedem în ce patrule suntem repartizaţi. Au fost cinci patrule, numerotate, bineînţeles, de la 1 la 5. Abia aşteptam să ne împrietenim cu noi colegii de patrulă! Încă nu am apucat să spun cum se numea campul. Deşi la festivitatea de deschidere ni s-a spus că tema acestui camp va fi muzica, el se numea Insula. Pentru noi, probabil, a fost, însă, Insula Muzicală.:)

În prima zi a campului, ni s-a făcut o scurtă prezentare a temei, ne-am jucat jocuri interesante, am învăţat jocuri noi şi am avut parte de prima provocare. Fiecărei patrule, în secret, i-a fost prezentat un clip al unei trupe muzicale, dar fără sonor, şi fiecare avea de reprodus dansul din acel clip. A fost foarte amuzant, ne-am costumat cu ce am apucat, ne-am adus aminte frânturi ale dansului, unii mai ştiau melodiile şiiii a fost foarte tare. Patrula mea a avut de reprodus dansul din Lazy Song- Bruno Mars, şi a fost tare amuzant. Ne-am distrat şi am petrecut la maxim, şi, după aceste momente „artistice”, am avut timp liber până la stingere, timp în care am dansat , cântat sau am băut un ceai cald la tearoom. Numai că trebuie să mai şi dormim, aşa că ne-am făcut ordine în camere, ne-am făcut copii cuminţi şi ne-am pus la somn( după ce am mai povestit puţin).

A doua zi... Ziua atelierelor, pot spune, pentru că a fost o zi plină şi frumoasă. Pe patrule, am participat la o serie de ateliere, care au fost captivante. Atelierele, într-o ordine aleatorie, au fost: construirea instrumentelor, creaţie, dans, ora de ştiri şi momentul spiritual cu Erika. La Construirea Instrumentelor am aflat că instrumentele muzicale se pot realiza din materiale foarte diverse, aşa că fiecare patrulă şi-a inventat propriile chitări sau tobe, după care ne-am ales un ritm potrivit melodiei Andrii Popa şi, acompaniaţi la chitară şi pian, am creat noi sunete şi o nouă melodie. Apoi, la atelierul de Creaţie, am devenit staruri rock, rap, folk sau latino, după propriile gusturi. Fiecare patrulă a devenit o trupă şi, timp de o oră, şi-a ales stilul, şi-a creat muzica, versurile, dansul, vestimentaţia, dar a luat şi atitudinea de vedetă. Între aceste ateliere şi celelalte rămase, am ieşit afară cu toţii şi ne-am jucat o mulţime de jocuri amuzante, cu spirit de echipă sau fără, foarte distractive şi pline de veselie. După momentul de recreere şi după prânz, ne-am reîntors la ateliere şi următorul pe listă a fost Dansul, la care, îndrumaţi de doi lideri, am învăţat o coregrafie genială. A fost un atelier minunat, şi în care ne-am distrat. Dar care mai sunt ştirile? Le aflăm de la echipa de redacţie de la Ora de ştiri scout, unde am fost reporteri, prezentatori meteo sau prezentatori de emisiuni şi ne-am distrat la maxim în timpul filmărilor. La Momentul spiritual cu Erika, ne-am mai relaxat puţin şi am vizionat câteva filmuleţe foarte frumoase şi am împărtăşit idei şi păreri. Am aflat despre playing for change şi multe alte lucruri pe care nu le cunoşteam.

Într-un final, s-a terminat şi sesiunea de ateliere, dar nu şi seara. Când s-a lăsat de-a binelea întunericul, a început marele show. Show-ul a constat în interpretarea melodiei Andrii Popa pe ritmuri noi şi cu instrumente inovatoare, apoi au urmat trupele ca la un adevărat concert şi care mai de care s-a prezentat într-un mod unic. La sfârşit, fiecare patrulă a fost premiată pentru una dintre calităţile ei, care s-a remarcat predominant de-a lungul campului. Ups, era să uit: în timpul zilei, fiecare participant al taberei, a trebuit să întocmească un lucru creativ şi original care să arate ce înseamnă muzica pentru el, şi unii mai creativi, alţii mai spirituali, am întocmit cu toţii un obiect din materiale găsite în împrejurimile clădirii şi cu toţii ne-am exprimat sentimentele referitoare la muzică. Programul pe acea zi a fost încheiat din nou cu mini-party-ul şi cu tearoom, dar şi cu o minunată impresie despre o zi şi mai minunată.

Înainte să plecăm acasă, am mai povestit, ne-am bătut cu frunze şi ne-am jucat în părculeţul din jurul clădirii şi, pe la amiază, cu câteva ore înainte ca noi să mergem la gară, am făcut şi flashmobul, bazat pe coregrafia învăţată la atelierul de dans, şi a ieşit fantastic. Dar, pentru că timpul trecea, am ajuns şi la festivitatea de încheiere a taberei Insula, unde ni s-au înmânat diplomele de participare şi unde ne-am luat la revedere, cu speranţa că ne vom vedea cât mai curând.

Şi ne-am urcat în tren, şi am plecat spre Deva, fără să uităm că am fost pe INSULĂ şi ne-am distrat de minune, am cunoscut oameni prietenoşi şi cu care ţinem legătura şi ce să mai zic... PLEASE DON’T STOP THE MUSIC!

Yours in scouting, Maria Trifon

Deschiderea Anului Cercetăşesc pentru exploratori

2011-12-16T23:57:00.003+02:00

Se pare că cineva s-a gândit şi la adolescenţii rebeli care au nevoie de un moment de linişte, aşa că Ozana a organizat o seară de deschidere a anului cercetăşesc şi pentru exploratori. Totul a debutat cu completarea unor fişe de evaluare referitoare la anul ce-a trecut, la proiectele şi activităţile pe care le-am desfăşurat, la prieteniile pe care le-am legat şi la cât de mult ne-am maturizat. Totul a continuat cu un joc extrem de drăguţ, în care ne-am desenat unul altuia portretul şi-apoi am trecut calităţi şi defecte la fiecare explorator pe desen, pentru a ne da seama cum suntem văzuţi de cei din jurul nostru. Seara a continuat cu puţină educaţie sexuală elementară, nu de alta, dar am ajuns cu toţii la o vârstă la care trebuie să cunoaştem aceste lucruri. Totul s-a terminat cu un joc extrem de interesant, Albatros, prin care Ozana şi Andrei au evidenţiat stereotipurile existente în societate, prejudecăţile privitoare la diferenţele dintre femei şi bărbaţi, faptul că femeile încă sunt considerate ca fiind sexul slab, precum şi alte probleme de actualitate, cu care am putut să venim în contact printr-o manieră neobişnuită, interesantăm şi care a prins la public...:) Gânduri pentru anul cercetăşesc ce-a început? Voiam cu toţii la UP! Şi-am ajuns şi-acolo, dar povestea aceasta o vom spune mai târziu. Până atunci, scuze de întârziere (DAC-ul a avut loc la sfârşitul lui octombrie), dar tezele, testele şi toate celelalte proiecte ne-au cam răpit din timpul pe care-l dedicăm scrisului şi amintirilor pe care le însemnăm în acest jurnal. Promitem, pe viitor, promptitudine. Şi vă urăm noapte bună!

Deschiderea Anului Cercetăşesc pentru temerari

2011-11-03T16:09:00.004+02:00

În duminica de 23.10.2011, ne-am adunat la Kiddo, sediul nostru, aşteptându-ne liderul. Şi am aşteptat şi am aşteptat, şi nimic. Dar, deodată, am primit un telefon cu instrucţiuni precise şi, lămuriţi sau nu, ne-am pus pe treabă şi am început să căutăm dezlegarea noului mister.

Am găsit primul indiciu destul de uşor, şi după o poză de grup,am început să mergem să căutăm celelalte indicii. Bineînţeles că trebuia să fim foarte atenţi, dar atenţia noastră s-a îndreptat spre alte cele, ca şi căutatul printre pietre sau prin grilajele şi cutiile poştale ale caselor de pe stradă. Ceea ce e mai ciudat, e că am găsit al treilea indiciu şi pe-al doilea nu. Pune/te din nou pe treabă, şi bravo lui Tibi că el nu se sfieşte şi caută peste tot, astfel găsind şi al doilea indiciu. Înte timp, ni se părea că cineva ne urmăreşte, şi simţurile noastre nu se înşelau, că doar au trecut cu brio prin jocurile lui Kimm.Şi uite aşa, l-am capturat pe urmăritor, care era defapt un paparazzi explorator care doar ne făcea poze, pe care, însă, l-am luat ostatic.

Apoi, am găsit şi al patrulea indiciu, bine ascuns într-o deschizătură a unui stâlp. Şi a început să plouă cu săgeţi. Am început să ne ghidăm după săgeţi şi după semnele „S” de la scout. Între timp, am realizat şi ceva foarte important: că indiciile aveau toate legătură cu precedentul an cercetăşesc al nostru, cu toate campurile, ieşirile şi activităţile la care am luat parte ca şi temerari ai C.L Deva.

Tot ghidându-ne după săgeţi am ajuns la o intersecţie, unde nu mai găseam indiciul. Săgeata o vedeam mare şi lată, dar indiciul era invizibil. L-am căutat peste tot (unii au vrut să caute în gunoi, ştiu ei care), şi ca prin magie, l-am găsit sub bocancul unuia dintre noi. Abia mai târziu am aflat că defapt l-a luat vântul din loc, de aceea nu l-am găsit.Acest indiciu ne spunea să mergem să-l întâmpinăm pe Decebal călare şi apoi spre cetatea lui să pornim. Zis şi făcut, şi imediat am ajuns la Decebal şi la indiciul următor pe care „Decebal” şi l-a pus chiar sub nasul lui. Stai, opreşte-te, scrie. Dar ce să mai, Decebal ne aştepta la el în curtea cetatăţii şi nu-l puteam lăsa să aştepte. Am fugit repede până în grădinile din faţa curţii şi am găsit o eşarfă şi un indiciu care ne ducea mai uşor în curtea regească. După ce ne-am făcut o poză cu Valeria şi am mers prin tunel, am găsit calea bună. Şi am mers aşa, şi am ajuns la curtea cetăţii, unde ne-am întâlnit cu liderii noştri şi unde am jucat veseli câteva jocuri cercetăşeşti ca şi Steaua, Şarpele şi un Tralalalero. Apoi, am fugit repede spre cetate, mai exact spre vestitul han din cetate, unde ne aşteptau liderii şi un ceai cald.

Dar, când am ajuns, porţile erau ferecate şi noi trebuia să le descuiem. Pentru a le descuia trebuia să trecem o mică probă, ce implica cultura generală: trebuia să scoatem Măreaţa Cheie dintr-un vas cu apă, fără să ne udăm şi să folosim o lumânare, chibrite şi un pahar. Vă las pe voi să dezlegaţi misterul. Noi am reuşit, am deschis porţile hanului, şi ne-am îndeplinit misiunea. Odată ajunşi în han, am aflat defapt că, acum, noi am luat parte la Deschiderea Anului Cercetăşesc, realizând ce an frumos am avut până acum, la câte activităţi şi acţiuni cercetăşeşti am luat parte şi la cât de multe vom mai participa, depănând amintiri la un ceai cald.

La cât mai mulţi ani în cercetăşie!

A voastră în cercetăşie Maria Trifon şi temerarii din C.L Deva, unităţile Dracon şi Licos.

Deschiderea Anului Cercetăşesc pentru lupişori

2011-10-22T20:58:00.004+03:00

Sâmbăta aceasta, adică în 22 octombrie 2011, ne-am adunat, ca un haitic unit şi vesel ce suntem, să sărbătorim începutul unui nou an cercetăşesc. Deşi am fost puţini, fiindcă doar cinci pui de lup s-au arătat destul de curajoşi încât să înfrunte ploaia măruntă de octombrie şi vremea rece, ne-am distrat pe cinste şi am avut parte cu adevărat de o vânătoare bună. Pentru început, am primit un indiciu ce ne spunea că a sosit vremea să dovedim haitei că suntem nişte lupişori energici şi cutezători şi că, deşi nu trebuie să avem încredere în şerpi, există un Şarpe mai special, şi anume Kaa, de care nu trebuie să ne fie frică, pentru că el ne poate ajuta să ne controlăm emoţiile şi să creştem frumos, ca nişte lupişori ce ştiu să îşi iubească aproapele. Aşa că ne-am îndreptat spre statuia strămoşului nostru Decebal, ce străjuia intrarea în junglă, unde am învăţat cum să ne menţinem echilibrul, având încredere unii în alţii şi unde am aflat cum ne văd ceilalţi, printr-un joc de cunoaştere. Apoi, aproape am zburat către vulturul Chill, vechiul nostru prieten jucăuş, care nu a dezminţit regula şi ne-a pregătit două jocuri energizante şi cu adevărat amuzante, Ursul şi tăietorii de lemne, unde trebuia să îngheţăm în poziţia în care ne prindea mormăitul ursului, şi să încercăm să nu râdem atunci când acesta se strâmba la noi şi "Şoferii grijulii", joc în care am condus cu atenţie şi am reuşit să nu ne tamponăm unii de ceilalţi. De la Chill, viteji şi tot mai voioşi, am ajuns la pantera Bagheera, unde am alergat iute şi degrabă la proba de ştafetă, după care ne-am dovedit iscusinţa în a face noduri la concursul de împletit. După ce am arătat tuturor că suntem ageri şi abili, ne-am întâlnit cu elefănţelul Hathi, alături am învăţat încă un fragment al Legii Junglei, cel în care se specifică întregului haitic că puii de lup ce pot să stea pe propriile lor picioare trebuie prezentaţi haitei, având voie să zburde liberi până la prima lor vânătoare. Tot alături de Hathi, am conceput o scenetă în care să ilustrăm această lege şi ne-am descoperit talentele de actori. Întâlnirea cu ursul Baloo ne-a pus să gândim şi să ne amintim ce am învăţat la întâlnirile haiticului, fiindcă a trebuit să răspundem mai multor întrebări legate de Legea Cercetaşului şi a Junglei din care facem parte. Ca să îşi arate aprecierea faţă de noi, Baloo ne-a răsplătit cu bomboane. La sfârşit, am urcat la stânca Marelui Sfat, unde ne aştepta Akela. Am strigat împreună de a răsunat Jungla, cei mai noi în haiticul nostru şi-au primit eşarfele, iar cei mai vechi-mai multe pagini pentru carneţelele de lupişori. Am plecat către sediu, cântând şi râzând. La sediu, din cauza unor incidente... tehnice, nu am putut decât să cântăm Imnul lupişorilor, să mai spunem o poveste-două şi să ne convingem că suntem un haitic unit, plin de energie, curajos şi, cel mai important, nişte cercetaşi "curaţi la trup, curaţi la suflet". Suntem mândri că am răspuns "gata oricând!" încercărilor la care Akela ne-a supus şi, prin jocul nostru captivant, ne-am împrietenit cu personajele noastre favorite şi am demonstrat că suntem cutezători, harnici şi isteţi! Vă dorim tuturor un an nou cercetăşesc plin de-activităţi rodnice, înfrumuseţat de prietenii strânse şi binecuvântat numai cu vânători bune!

Ai voştri în cercetăşie, lupişorii din unitatea "Kogaion", Centrul Local Deva.

P.S.: Ne-am uitat aparatele foto acasă, aşa că nu avem cu ce să dovedim că azi am lăsat lumea puţin mai bună decât am găsit-o. Dar suntem convinşi că voi credeţi un cuvânt de cercetaş.

Târgul ONG sau cum să ne petrecem sâmbăta cercetăşeşte

2011-10-20T23:37:00.004+03:00

Sâmbăta trecută, adică în 15 octombrie, am luat şi noi parte la Târgul Organizaţiilor Non-Guvernamentale din judeţul Hunedoara, care a avut loc în Deva, în faţa Casei de Cultură. Alături de Consiliul Judeţean al Elevilor, Asociaţia AntiParkinson România sau Liga Studenţilor, ne-am amenajat standul cu eşarfe, badgeuri, materiale de promovare, ghiduri pentru lideri, fotografii din activităţile la care am luat parte de-a lungul anilor, gulguţe şi, evident, zâmbete şi ne-am pus pe treabă. Am ales să nu stăm pur şi simplu în faţa standului, ci să le arătăm oamenilor ce fac cercetaşii. Aşa că, de la lupişor la explorator, toată lumea s-a jucat, a cântat şi a umplut centrul Devei cu râsete, voie-bună şi energie. Am cunoscut tineri dornici de aventură, gata să se joace alături de noi, părinţi entuziasmaţi şi deveni care apreciază munca celorlalţi. Am văzut alţi tineri la fel de motivaţi ca şi noi să lase lumea mai bună decât au găsit-o, acţionând în comunitate în felul lor. La sfârşitul zilei, am realizat că dacă toţi oamenii cu iniţiativă se adună, se sfătuiesc şi pun la cale un plan de bătaie, putem face cu adevărat o schimbare în lumea în care trăim. Suntem sau nu gata oricând?

Let's do it, Săcărâmb!,

2011-10-13T16:45:00.004+03:00

"Ce faceţi voi acolo, la cercetaşi? Strângeţi gunoiul?" Oare de ce ni se pune mereu întrebarea aceasta? Pentru că campaniile de ecologizare la care luăm parte sau, dimpotrivă, cele pe care le organizăm noi au un impact major asupra comunităţii în care trăim. Plantarea de puieţi, precum fac cei din campania Copacul Meu, strânsul gunoaielor, prin diverse campanii iniţiate de diverse ONG-uri, exemplul pe care îl oferim colegilor şi prietenilor prin faptul că noi reciclăm, toate construiesc, cărămidă cu cărămidă, o structură ecologică a unei lumi ce se vrea mai tolerantă, mai paşnică, mai bună. Un prilej de a ne implica din nou trup şi suflet în viaţa comunităţii a fost campania Let's do it, Romania!, ziua de curăţenie generală a României. Am simţit, fiecare, că am lăsat Pământul puţin mai curat şi aerul ceva mai respirabil, de data aceasta, pentru locuitorii din Săcărâmb. De ce la Săcărâmb? Pentru că este un loc frumos, tare drag nouă şi care merită salvat. Cum am prins noi drag de această localitate pierdută-ntre plaiuri frumoase? Păi, după ce ne-am împrietenit cu Denis, a cărui casă-pensiune a găzduit stagiul nostru de formare în mai, am continuat să cooperăm în activităţi precum campul "Pierdut în pădure", care s-a desfăşurat tot în apropierea Săcărâmbului . Apoi, alături de Denis, am participat la câteva seri de discuţie pe marginea problemelor legate de Roşia Montană şi de exploatările miniere asemănătoare celei propuse de Gold Corporation, exploatări care vor implica zone aflate în proximitatea Devei, precum Certej sau chiar Săcărâmb. Dacă nu toţi au fost gata să semneze petiţia împotriva exploatării de la Roşia Montană, cu siguranţă toată lumea a răspuns afirmativ provocării de a-l ajuta pe Denis la o sesiune de ecologizare pre-Let's do it, Romania! Aşa că în 17 septembrie ne-am început dimineaţa cu o cafea menită să ne energizeze pentru că multe gunoaie aveau să fie strânse în acea zi.

Săcărâmbul este un sat situat la 25 de km de Deva, într-un soi de căldare formată între mai multe dealuri. Drumul şerpuieşte ameţitor şi probabil acesta este unul dintre motivele pentru care primăria nu i-a asigurat nici în zi de azi o maşină de colectat gunoiul. Consecinţa? Mormane de gunoi cât vezi cu ochii, fiindcă oamenii nici nu se mai sinchisesc să arunce resturile menajere la comun. Ce-am făcut noi ca să remediem situaţia? Păi... 10 oameni au adunat într-o singură zi 100 de saci de gunoi, iar când spun gunoi mă refer la o varietate incredibilă de resturi găsite de-a lungul diverselor pante. Adică... am combinat utilul cu plăcutul şi am avut parte şi de mici sesiuni de hike, la cât de abrupte erau unele locuri în care sătenii îşi depozitaseră sacii cu resturi de cine ştie când. Când soarele a apus şi peste Săcărâmbul mai curat, datorită nouă, ne-am privit mândri şi ne-am zâmbit încrezători în forţele proprii, prin care putem cu adevărat lăsa lumea mai bună decât am găsit-o!

RoJam: Fă următorul pas!

2011-09-16T15:42:00.004+03:00

Să-i spun experienţa cercetăşească definitorie pentru fiecare dintre noi? S-o numesc un amestec exploziv de aventură, implicare socială, tehnici de supravieţuire, lecţii de ecologie, prietenii strânse şi adrenalină dătătoare de bucurii? Să o strig aşa cum ne striga şi ea, jamboreea, şi s-o rog să ne mai cheme să facem următorul pas? Nu ştiu sincer cu ce să-ncep. Probabil cu istorisirea succintă a celor mai frumoase zece zile din vieţile noastre de cercetaşi ageri şi plini de voie-bună, de la lupişorii curioşi, temerarii harnici şi exploratorii rebeli, la liderii ce respirau zâmbete ca să se menţină în formă.

11 august. Ziua-n care-am sosit în camp, cu mic, cu mare, am făcut cunoştinţă cu preşedinta Organizaţiei Naţionale "Cercetaşii României", şi anume Bianca Neşiu-Bedreag, ne-am primit identităţile de participanţi la RoJam 2011, adică ecusoanele, eşarfele de camp şi carneţelele de cercetaşi iubitori de jamboree, ne-am sufocat în îmbrăţişări şi am pierdut şirul revederilor frumoase petrecute pe drumul de la poarta de intrare-n camp până la poarta de intrare în subcampul Bucovina. Ziua-n care am cunoscut 100 de oameni noi, uniţi cu toţii de gândul că suntem primii exploratori care pleacă în marele hike, ziua-n care am luat parte la festivitatea de deschidere a RoJam 2011, ce ne-a surprins cu concerte care de care mai impresionante, de la Trupa Om la Bere Gratis, cu focuri de artificii jucăuşe şi spectaculoase în acelaşi timp, cu jocuri energizante jucate de 1200 de oameni în acelaşi timp, cu oameni frumoşi, cu inimi de cercetaşi, dialogând cu noi de pe scenă şi cu un sunet impunător al cornului ce anunţa deschiderea oficială a jamboreei. Ziua în care ne-am transformat corturile în case pentru ceea ce părea a fi o eternitate în miniatură, care a trecut ca o secundă.

12-13 august. Zilele-n care am fost în hike şi am explorat amplu traseul marcat cu albastru. Zilele în care ne-am drămuit mâncarea cu atenţie sporită la cantităţile ce reveneau fiecăruia, zilele în care am înotat prin mlaştini şi ne-am delectat cu cantităţi impresionante de afine şi zmeură, zilele în care am solidarizat cu exploratorii mureşeni, braşoveni şi orădeni la focurile anemice din faţa adăposturilor, zilele în care am cutreierat munţii în lung şi-n lat, dar nu am ajuns pe Cindrel. Zilele în care ne-am bucurat din plin de duşul pe care l-am aşteptat îndelungat, zilele în care am cântat din răsputeri melodiile lui Mircea Vintilă, la concertul din seara în care am revenit în camp, ca să învingem oboseala, zilele în care am legat prietenii strânse, ce nu se vor desface prea curând: doar ardelenii ştiu cum să se înţeleagă.

14 august. Târgul Educaţiei Non-Formale. Cu alte cuvinte şi o abundenţă de explicaţii, multe standuri ale diverselor organizaţii non-guvernamentale, care aveau legătură sau nu cu cercetaşii, o varietate impresionantă de ateliere dintre care puteai alege, de la comunicaţii radio la teatru forum şi o provocare serioasă pentru fiecare dintre noi: să experimentăm cât mai mult ca să învăţăm cât mai bine. Spre seară, am conceput un moment artistic reprezentativ pentru subcampul nostru, Bucovina, în care sceneta cu "E timpu'? Să ne-ntoarcem toţi pe partea cealaltă şi să dormim" se îmbina perfect cu cântecul popular interpretat de doi artişti brăileni nou-descoperiţi, moment pe care l-am prezentat după ce câţiva epxloratori sau lideri curajoşi de felul lor ne-au [în]cântat de pe scena RoJam.

15 august. Olimpiada cercetăşească sau Jocurile lui Zamolxe. De asemenea, Adormirea Maicii Domnului, sărbătorită cu o slujbă catolică, fiindcă Liturghia ortodoxă se oficiase duminică. După slujba de dimineaţă, ne-am încolonat şi ne-am pus pe aşteptat staff-ul. După multe jocuri menite să facă timpul să treacă mai uşor, ne-am împărţit în sfârşit pe zonele de joc şi-am început să răspundem şirului de provocări ce ne aştepta, gata să ne distreze o zi întreagă. De la clasica Gaşca la Submarinul jucat cu ochii închişi şi cu torpilele umane lansate fără direcţie, de la vechiul Samurai la inovatorul sistem de amortizare a căderii unui ou, de la tipicul joc cu cuvintele scrise pe spate la antrenanta aruncare cu bocancul, ne-am jucat serioşi, am râs, păstrându-ne însă ţinuta de cercetaşi aflaţi în competiţie şi am experimentat 11 provocări din cele 14 propuse. Înainte de ora de stingere, Radu Stinghe, coordonatorul Rojam, a comunicat clasamentul la olimpiadă pentru patrulele în care media de vârstă a participanţilor era sub 12 ani şi am aflat, cu stupoare, încântare şi entuziasm, că patrula Vulturoşii, formată din Maria Trifon, Liviu Cotoi, Radu Moţoc şi Tiberiu Năznean, temerarii noştri curajoşi şi energici, au obţinut locul II şi au primit cu toţii medalii de argint, rezultat pentru care îi felicităm şi prin intermediul jurnalului de camp, ca mândria de a fi cercetaş devean să dăinuie-n continuare în sufletele lor şi-ale noastre.

16 august. Calfe. Împărţiţi în trei cete, care mai de care mai entuziaste, cercetaşii deveni au pus umărul la treabă pentru a face cu adevărat o schimbare în comunitatea locală. Astfel, temerarii au învăţat meşteşugul pictării icoanelor pe sticlă de la un bătrân pictor local, patrula de exploratori Pantera Roz a curăţat de buruieni şi bolovani locul pe care urma să fie amenajat un loc de joacă pentru copii, iar cealaltă patrulă de explo, Hakuna Matata, a văruit şi a vopsit gardul Muzeului Etnografic din Galeş, a făcut curat în interiorul clădirii şi a ajutat la recondiţionarea obiectelor expuse. Mândri nevoie mare de munca depusă şi plini din cap până-n picioare de var, vopsea, noroi şi praf, ne-am bucurat de cina delicioasă servită de noua firmă de catering, în timp ce lupişorii îşi trăiau din plin ultima seară în RoJam, participând la festivitatea de închidere a jamboreei pentru ei şi liderii lor însoţitori.

17 august. Explorarea vechiului Sibiu şi a Cetăţii de la Cisnădioara. S-au format atâtea patrule mixte cu exploratorii şi temerarii bucovineni câte meşteşuguri existau în vechile bresle din Hermannstadt şi, cu numele de patrulă şi strigătul concepute cu entuziasm, am pornit în descoperirea frumosului oraş cu zâmbetele cercetăşeşti la purtător. Am organizat un joc general în Piaţa Mare, ne-am îndrăgostit de Sibiul văzut din Turnul Sfatului şi-am aflat legende inedite despre Podul Minciunilor, am desenat Biserica Evanghelică văzută de pe treptele cele mai înalte ale Pasajului Scărilor, am rezolvat un rebus în Muzeul de Istorie Naturală, am compus poezii şi am căutat icoane în naosul Catedralei Mitropolitane, am urcat cele 192 de trepte ale turnului Bisericii Evanghelice şi-am inventat o caracterizare a unui monstru-statuie, prieten al breslaşilor sibieni. Odată prânzul luat şi plimbarea lungă prin Muzeul Astra, în căutarea unor gospodării bucovinene, făcută, am plecat la Cisnădioara, unde, în cetate, mai bine-zis, în biserica fortificată, am ascultat cuminţi o ultimă legendă, ne-am prezentat numele şi strigătele de patrule şi-am făcut multe poze de grup. Întorşi în subcamp, plini de voie-bună, am devorat lubeniţele primite de la părinţi şi ne-am jucat şi ne-am răsjucat prin subcamp.

18 august. Glocals. Think GLObally, act LOCALly. Adică o serie de ateliere dezvoltate pe ariile economică, ecologică şi socială, unde aveai posibilitatea să înveţi strategii antreprenoriale printr-un joc inovator şi captivant, să descoperi că poţi recicla uleiul sau becurile şi să amenajezi un colţ de relaxare cu un tavan realizat din becuri pictate de participanţii RoJam, să-ţi descoperi talentele de public speaker, să construieşti un vulcan care să explodeze sau să prepari cerneală invizibilă, să-ţi creezi o brăţară integral din lână sau să topeşti ceara şi s-o aranjezi în diverse forme; cu alte cuvinte, o multitudine de posibilităţi ca să afli lucruri noi despre lumea din jur şi despre modalităţile prin care poţi să o laşi mai bună decât ai găsit-o. De asemenea, ziua în care am înpământenit tradiţia subcampului Bucovina: bătaia cu apă urmată de Gaşca, Peter şi Wendy sau Ţară, ţară, vrem ostaş!

19 august. Back to Basics. Ziua-n care ne-am simţit extrem de mândrii de noi înşine, fiindcă nu am mai avut nevoie să mergem să-nvăţăm cum să aprindem focul sau cum se construieşte un adăpost, fiindcă ştiam toate acestea dinainte, graţie lui Iulian, liderului nostru drag. Aşa că ne-am jucat cu legătura în X şi cu nodul plat francez, construind un pod, ne-am distrat cu legătura japoneză şi cu munca în echipă deveană desăvârşită, ridicând o catapultă, am exersat Prusik-ul şi jumătatea de Prusik, realizând un hamac numai bun pentru relaxare, ba chiar am învăţat, atenţi şi cuminţi, cum să construim un ceas solar şi cum să estimăm distanţe şi înălţimi, fără a avea asupra noastră riglă, echer sau orice alt instrument geometric sau de măsurat. Seara, ne-am arătat din toată inima şi cu voci superbe talentele de artişi neînţeleşi de nimeni la seara de karaoke, o seară memorabil de amuzantă... sau amuzant de memorabilă?

20 august. Ultima zi de camp. Aventura cercetăşească, adică exerciţii de cartare cu Epure de la Timişoara, soldate cu desenarea unei hărţi, urmate, pentru unii, de celebra şi deja consacrata tiroliană, iar pentru alţii de Tehnici Speo-Alpine, o provocare nouă şi de care ne-am îndrăgostit instant. Am fost şi la escaladă la panou, alături de draga noastră Laura, am scos şi cel mai bun timp [13 minute] dintre toate patrulele de explo la concursul de orientare cu busola, ba chiar am trecut cu toţii marea provocare a cursei cu obstacole. Ne-am primit cu braţele deschise surprizele de sfârşit de jamboree, adică pe Ozana şi Ruxi, care ne-au vizitat cu mult drag, ne-am bucurat de ultima sesiune de bătaie cu apă şi jocuri de subcamp, apoi ne-am pregătit pentru ceremonia oficială de închidere a jamboreei. Am afirmat cu putere, pentru ultima oară, din toţi rărunchii, că "Bucovina strigă mai tare decât toţi!", ne-am cântat strofa din Andrii Popa adaptată subcampului nostru şi-am prezentat un ultim moment artistic, după care am urmărit, emoţionaţi, serialul RoJam, cap-coadă, am ascultat câteva discursuri ale celor mai remarcabili public-speakeri descoperiţi la atelierul de la Glocals, am aplaudat melodiile frumos interpretate ale lui Sabin Mureşan, ba chiar am avut momentul de tăcere de la RoJam, în care trebuia să ascultăm atenţie, cu urechile ciulite, ca nişte oiţe evoluate, de jamboree, şi să identificăm sunetul campului nostru, după care, cu ochii cât cepele şi cu sufletele cuprinse de o bucurie extatică, am privit spectacolul de jonglerii cu foc oferit de Crissu, Laura şi Nazi şi, după ce fiecare centru local a primit steagul proaspăt coborât de pe catarg, precum şi busolele şi diplomele pentru fiecare participant, ne-am bucurat ca nişte copii de focul de artificii, precum şi de focurile de tabără, animate de cântece entuziaste şi prietenii frumoase, ce-au transformat noaptea-n zi.

21 august. Ziua-n care ne-am luat rămas-bun de la cea mai frumoasă experienţă a vacanţelor noastre de pân-acum şi de la toţi oamenii care au construit, zâmbet cu zâmbet şi joc cu joc o jamboree minunată pentru fiecare dintre noi. Ziua-n care am plecat către casele noastre, convinşi fiind că acasă l-am uitat undeva la Sălişte, alături de toţi prietenii făcuţi acolo, de toate poveştile spuse la ceas de foc de tabără şi de fiecare activitate în care ne-am implicat cu entuziasmul nostru caracteristic. Ne e dor tuturor de duşurile reci, pe acorduri de melodii framţuzeşti, de înviorările prea bruşte şi prea voioase pentru ora şapte dimineaţa, de ştrudelele cu măr de la micul-dejun şi diversele combinaţii de sandvişuri de la prânz, de izoprenul şi sacul de dormit care asigurau cel mai confortabil pat din câte-au existat în istoria lumii, ne e dor de câte-un Peter şi Wendy în miezul zilei sau de-un somn de prânz legănat de acorduri de chitară, ne e dor să ne strecurăm afară din subcamp noaptea, deşi nu eram de planton, ca să mai prelungim puţin focul de tabără în alte zone ale ţării, ne e dor de privirile binevoitoare pe care le-ntâlneai la tot pasul şi de sentimentul că facem parte cu adevărat dintr-o mare familie, capabilă, împreună, să lase lumea puţin mai bună decât a găsit-o. Concluzia RoJam? Că suntem gata [oricând] să facem următorul pas!

P.S.: Mai multe poze... când le primim şi noi.:)

A voastră în cercetăşie, Petra Ioana Trifon, şef de unitate, unitatea "Decebal".

Sulina Fun Hunting 2011

2011-08-24T13:35:00.008+03:00

De la un eveniment pe Facebook la care dai attending la un camp în care pleci cu adevărat, distanţa nu e mare. E nevoie doar de un lider binevoitor, de un explorator dornic să caute bilete de tren şi de un chef nebun de a fugi de-acasă. Aşa că în 14 iulie, plini de voie-bună, nu ne-am supărat prea tare atunci când am aflat că trenul nostru are întârziere 20 de minute. Ne-am menţinut zâmbetele şi atunci când am realizat că pierdem legătura din Medgidia şi am găsit rapid soluţia: mergem până în Constanţa şi de acolo la Tulcea cu autobuzul, luăm vaporul spre Sulina şi gataaa. Dar de unde atâta fericire? Am luat prea târziu autobuzul, am ratat vaporul, noroc cu Ozana care a găsit o bărcuţă gata să ne ducă la Sulina şi, într-un final, iată-ne pe canal, băgându-ne la propriu picioarele în Dunăre, entuziasmaţi nevoie mare şi plini de chef de camp. După o călătorie interminabilă [de şase ore şi jumătate], plictisiţi de peisaj şi nerăbdători să ajungem odată la ceremonia de deschidere a campului, am debarcat la Restaurantul Marea Neagră, loc ce ulterior ne-a devenit tare drag. Odată ce ne-am văzut ajunşi pe uscat, aproape am sărutat pământul, încercând în acelaşi timp să alergăm către

locul de campare. Am ajuns la concluzia că nu mai ajungem pe plajă pentru deschiderea campului,

aşa că ne-am mobilizat, am cosit puţintel ca să avem unde să ne punem corturile şi în jumătate de oră eram schimbaţi, spălaţi parţial la robineto-duşul campului şi gata să asediem un restaurant sau orice alt loc cu mâncare. Am aflat că în Sulina sunt două restaurante, că există Irish Pub şi vreo două terase, că ora de stingere e undeva la trei noaptea, după care totul devine pustiu, că ţânţarii au program fix de atac, de la 9 la 12 seara, iar broaştele mişună în voie prin oraş, dar noi eram tot entuziasmaţi să cunoaştem lumea, să îmbrăţişăm marea şi să ne bucurăm de camp. Însă combinat cu oboseală, foame şi un drum de 24 de ore, până şi optimismul ardelenilor mai cedează, aşa că ne-am lăsat pradă sacilor de dormit până dimineaţa

următoare.

Prima întâlnire cu marea a fost memorabilă. Un lanţ de deveni albi ca brânza aruncându-se învalurile de care le fusese atât de dor, urmaţi de

alţi cincizeci de cercetaşi voinici şi dornici de bălăceală: cam asta vedea plaja din Sulina în dimineaţa zilei de 16 iulie. Ce-am mai făcut în afară de băi lungi în mare, concursuri de scufundări mai mult sau mai puţin intenţionate

şi leneviri interminabile sub soarele Deltei? Păi am avut atelier de prim-ajutor şi atelier de dezbateri, ne-am jucat Gaşca, Peter şi Wendy şi o grămadă de alte jocuri şi, când noaptea şi ţânţarii s-au lăsat peste noi, am plecat spre Wide Game, un joc nocturn cu vampiri, sceptre, brăţări fosforescente, bătăi crunte şi multe pişcături de ţânţari. Într-un final, o parte dintre noi am ajuns înapoi la corturi, învingători la joc şi învinşi în bătălia cu ţânţarii, gata de un somn sănătos, iar alţii s-au îndreptat spre plajă, pentru a gusta puţin din nopţile albe "a la Sulina".

Zilele s-au scurs cu repeziciune. Marea era mereu acolo, mediu propice pentru distracţie, British Bulldog sau Lapte gros, terasele probabil au făcut o grămadă de bani în urma cercetaşilor însetaţi şi, mai ales, înfometaţi, se împărţiseră participanţii în patrule cu nume de corăbii, am avut de îndeplinit un quiz prin Sulina, cu provocări de tipul "sărutaţi un peşte" sau "ajutaţi un localnic în gospodărie" sau "aflaţi trei nume tipice de lipoveni" saaaaau, şi mai bine, "găsiţi ceva mort", a trebuit să schimbăm un cui pe ceva mai valoros, iar gama de produse primite se întinde undeva între flori de crin şi vaselină, am avut de construit o plută şi cea mai mare provocare a fost, de departe, hike-ul. Punctele de control au fost extrem de interesante: de la a realiza o operă de artă din gunoaie la a găsi trei eugenii într-o cameră aflată în paragină, de la a cânta un cântecel cu literele în cuvinte puse invers la a căuta eşarfe într-un cimitir, de la a identifica numărul de crime, data la care au fost comise şi ce făceau victimele înainte de a muri într-un hotel părăsit şi extrem de înfricoşător la a trece cu ochii închişi şi cu un bidon de apă găurit în mâini printr-o reţea de sfori şi sforicele, întregul hike ne-a pompat multă adrenalină în vene, ne-a făcut să râdem până ne-au durut burţile, să urlăm de frică şi să ne bucurăm la maxim de fiecare clipă trăită cercetăşeşte.

Ce ne-a mai plăcut nouă la Sulina? Concursul de plute între patrule, ultima baie într-o mare cu valuri imense, petrecerea din ultima noapte de pe plajă, unde până şi dj-ul purta eşarfă de camp, cântecele târzii de pe ponton şi băile la lumina lunii, promisiunea depusă la răsărit de soare, serile lungi petrecute în Irish şi lenevitul pe terasa-acoperiş alături de noii noştri prieteni, atmosfera senină şi lipsită de griji ce plutea în camp şi... cred că ne-a plăcut chiar şi drumul de întoarcere, plin de peripeţii cum a fost el. Bărcuţei noastre i se stricase motorul, am luat alte ambarcaţiuni până în Tulcea, am pierdut din nou legătura din Medgidia, noroc că rezolvaserăm în prealabil cu un autobuz şi, într-un final, am ajuns cu bine în Constanţa, în trenul care ne ducea acasă. De la Bucureşti până la Craiova am avut companie plăcută, apoi am dormit până când ne-am trezit în paturile de acasă, fără să realizăm când ne-am dat jos din tren, când ne-am luat rămas-bun şi când s-a terminat campul.

Deşi nu putem spune că organizarea ne-a plăcut în mod special sau că am fost încântaţi de duşuri, recunoaştem că activităţile au fost puţine, da' bune, că oamenii pe care i-am cunoscut sunt tare faini şi că suntem mândri că trofeul a ajuns la noi. Aşa că... suntem gata oricând să batem un nou drum către mare, doar că vom avea mai multă grijă la alesul trenurilor.:)

A voastră în cercetăşie,

Petra Ioana Trifon, exploratoare, unitatea "Daos".

Pierdut în pădure 2011 - prima ediţie a campului de supravieţuire

2011-07-30T20:12:00.005+03:00

Supravieţuire? Când auzi cuvântul acesta, parcă şi începi să te gândeşti la Bear Grylls, la cât de rezistent trebuie să fii ca să faci faţă privării de somn şi lipsei de mâncare, la câtă iscusinţă ai nevoie ca să te descurci când ai impresia că eşti pierdut în pădure şi, totodată, parcă ţi se pare imposibil că tu o să fii cel care supravieţuieşte. Îţi dăm totală dreptate, aşa gândeam şi noi înainte să începem modulul de cursuri de supravieţuire ţinut de liderul nostru, Iulian.
Dar acum, că l-am absolvit, am fi tentaţi să susţinem că a fost floare la ureche, când ştim foarte bine că să supravieţuieşti nu e deloc uşor.

După un an întreg de pregătiri reprezentate de cursuri teoretice ţinute la sediu şi de ieşiri care mai de care mai solicitante şi pline de provocări, am hotărât că putem lua parte la testul final de supravieţuire. Am invitat şi alte centre locale, iar cele care ne-au confirmat participarea au fost C.L. Licos Timişoara, C.L. Oradea şi un clujean brav. Odată aleasă locaţia, propuse mai multe programe, făcute ecusoanele, cumpărate premiile şi stabilite echipele, a sosit şi mult-aşteptatul 5 iulie. Am plecat la Săcărâmb şi, după lupte seculare cu noroaiele imense şi bagajele prea multe [deh, fiecare avea rezerve de mâncare], am ajuns la locul de campare. Odată corturile ridicate şi cina luată în repezeală, am avut parte de prima adunare, cea în care fiecare participant a aflat în ce echipă se află, în care s-au împărţit ecusoanele şi s-a stabilit ordinea în care se pleacă în hike. Deşi ar fi trebuit să ne odihnim, având în vedere că prima patrulă pleca la ora două şi jumătate,

nu puteam să plecăm de lângă focul de tabără sau să încetăm să mai cântăm. Pe la două, toată lumea a intrat în febra pregătirilor bagajelor, apoi, într-un final, s-a dat undă verde la... supravieţuire. Mai greu cu orientarea nocturnă, peripeţii care mai de care mai demne de povestit, rătăciri fabuloase, autostopuri de ultim moment, sate în care nu trebuia să ajungem, dar am ajuns, schimbări de rute, întârzieri ce au rezultat în aşteptări îndelungi, cheile Ardeului menite să ne îngheţe sângele în vine, 7000 şi ceva de cercetaşi ce se legănau pe un fir de tiroliană, un drum de întoarcere care a stors toată puterea din oasele noastre, o pauză binemeritată în Mada, în vreme ce jumătate dintre noi se luptau cu apele învolburate din Cheile Madei şi, într-un final, drumul spre locul de campare, un hike lung, greu, obositor, dar dus la capăt cu voie-bună şi chef de somn. După aproximativ 14 ore de mers încontinuu, ajunşi la locul de campare, am trântit toţi rucsacii în cort şi ne-am folosit de toate resursele existente ca să ne gătim o cină consistentă, după care, pe rând, am alternat plantonul cu somnul.

A doua zi dimineaţă, cu forţele refăcute, am plecat, cercetaşi bravi, către Feredee. După vreo trei ore de mers, am ajuns în raiul pe pământ pentru noi, marii supravieţuitori. Bazinele cu apă termală ne aşteptau, pline de mătasea-broaştei şi de tăuni, merele ne îmbiau din pomi, iar mâncarea... să tot fie. Cu burţile pline şi relativ curaţi, am tras cu toţii un pui de somn, până când a venit Iulian şi ne-a trimis, pe patrule, înapoi în camp. Când credeam şi noi că ne-am întors

cu toţii sănătoşi, am observat că printre temerari starea de sănătate nu era prea bună, aşa că ne-am mobilizat să îi tratăm şi, după ce problema a fost rezolvată, am plecat să rezistăm o noapte în pădure. Fiecare patrulă avea asupra ei doi saci de dormit şi două izoprene, plus kiturile de supravieţuire ale fiecărui participant şi apă. Ne-am construit adăposturi care mai de care mai frumoase, ne-am făcut vetre amenajate cu multă grijă, am stat de planton, am mâncat doar ciocolată, am văzut şi celelalte adăposturi şi le-am evaluat cu atenţie, am căzut rupţi de oboseală, dar ne-am trezit şi am supravieţuit până la capăt.

În ultima zi de camp, cea mai "bună" la orientare dintre toţi, adică eu, m-am pierdut în pădure, ca să respect tema campului, dar am ajuns cu bine înapoi, pentru a împărţi premii, diplome, atestate şi voie-bună. Ca echipă câştigătoare a fost cea a lui Bobo din Timişoara, adică Luisa, Gabi şi Peşti, iar din celelalte echipe Iulian a ales un om care i s-a părut mai descurcăreţ şi i-a oferit un premiu. După veşnicele poze de grup şi strigăte de luptă cercetăşeşti, am strâns totul şi am plecat spre casă, mirosind a supravieţuitori, mândri de noi înşine şi dornici de un somn cât mai lung şi cât mai bun. În orice caz, am răspuns mai tare ca niciodată că suntem Gata oricând!, am ajuns cu toţii la concluzia că suntem pregătiţi să ne descurcăm în orice situaţie, i-am mulţumit lui Iulian pentru răbdarea pe care a avut-o cu noi şi pentru toate cunoştinţele dobândite de la el şi, fericiţi că suntem cei mai faini exploratori, am găsit puterea să mai cântăm, să ne mai promitem revederi şi să declarăm sus şi tare că abia aşteptăm următorul camp.

Cercetaşi? Supravieţuim oricând!

A voastră în cercetăşie, Petra Ioana Trifon, exploratoare, unitatea "Daos".

Iniţiere în spirit - Cioclovina

2011-07-02T21:30:00.003+03:00

În dimineaţa zilei de vineri, 24 iunie, am pornit la drum spre Cioclovina. Drumul a fost destul de încurcat, deoarece nu ştiam exact unde se află cabana la care urma să stăm în următoarele zile. În sfârşit am ajuns la cabană, unde ne-am întâlnit cu negustorul şi cu frumoasa hangiţă, care ne-au introdus în cadrul simbolic. Am pregătit masa, am mâncat, apoi am pornit într-o scurtă drumeţie la Vârful Ţâfla, după care am avut parte de o bătaie cu apă pe cinste. Ziua s-a scurs repede şi a venit seara. Fiind ziua de naştere a liderului nostru, Iulian, am sărbătorit.
A doua zi, ne-am trezit, am luat micul dejun şi am plecat spre Peştera Udă. Ploaia şi vremea destul de urâtă au făcut ieşirea şi mai aventuroasă. Ajunşi înapoi la cabană, toţi uzi, am făcut câteva jocuri, am mâncat şi apoi au urmat atelierele de prim ajutor, de ţesut şi de bucătărie. Nu putea să lipsească un nightgame cu poliţişti, hoţi şi vameşi, unde toţi ne-am distrat foarte bine, după care un joc de mimă ; de asemenea, câţiva dintre noi şi-au depus promisiunea, acesta fiind cel mai emoţionant moment.

A venit şi ultima zi, am luat micul dejun, apoi am plecat pe un traseu tematic prin pădure. Am mâncat o mulţime de afine şi frăguţe, am învăţat multe specii de copaci şi animale şi am văzut arbori seculari. Întorcându-ne la cabană, rucsacii erau pregătiţi de plecare. Am mai jucat un singur joc: STEAUA!!!!, după care a urmat festivitatea de premiere, unde fiecare dintre noi a primit câte o diplomă personalizată. A venit timpul de plecare ; cu greu ne-am luat rămas - bun de la acel loc minunat, după care toţi am pornit spre casă.
Le mulţumim staff-ului şi şefei de camp, Maia, pentru că au făcut acest camp atât de frumos :D
A voastră în cercetăşie,
Ana Diniş, patrula « Floare de colţ », unitatea Dracon, C.L. Deva

La cireşe sau la Piatra Coziei

2011-06-29T21:42:00.010+03:00

Pentru că am auzit multe despre surviving-ul „Pierdut în pădure” care era organizat de centrul nostru local, liderul nostru ne-a propus şi nouă, temerarilor, să participăm. Dar numărul de temerari nu era nelimitat. La acest camp trebuiau să participe doar cei cu aptitudini fizice deosebite şi cei tari din punct de vedere psihic, aşa că, cu ajutorul acestei ieşiri de vară, se alegeau cei patru participanţi. Liviu şi Raluca dovediseră de mai mult timp de ce sunt în stare, aşa că ei era deja bineveniţi. Aşa că alegerile se limitau la doi temerari.
Astfel, în data de 20. 06. 2011, ne-am întâlnit lupişori, temerari şi câţiva exploratori la sediu, unde se alegeau echipele. Scopul acestei ieşiri era să mergem până la Piatra Coziei şi să ajungem printre primii. Trebuia să ajungem la poarta de la mină, la releu şi, într-un final, la Piatra Coziei. Ne-am echipat de acasă cu o pelerină de ploaie, nelipsita busolă şi ceva mâncare. Echipele s-au făcut şi arătau cam aşa: Petra cu Alex Popa mergeau cu lupişorii, Maia cu Alex mergeau cu Ana, Raluca şi Flavia, Yoyo cu Adi mergeau cu Tibi şi Miana, Paul şi Alexandra mergeau cu mine şi cu Alexandra, iar ultimii, dar nu cei din urmă erau Ana-Maria, Amalia şi Gabi cu Liviu şi Elena. Am plecat în această ordine la interval de zece minute. Drum bun!

Eu şi cu echipa în care eram am ajuns după un

drum familiar nouă până la poarta de la mină, unde ne-am întalnit cu echipa care a plecat înaintea noastră. Ne-am făcut poze unii altora (trebuia să facem câte o poză când ajungeam la cele 2 repere) şi ne-am despărţit. Apoi am pleca

t pe un drum ciudat, dar care ne-a oferit atâtea beneficii. Deşi era un urcuş în apropierea unei prăpastii mari, natura ne-a oferit numai bunătăţi. Am descoperit frăguţe dulci şi gustoase. Deşi trebuia să ne grăbim, am reuşit să ne ospătăm cu aceste delicii, luându-le din mers. Am realizat că drumul ales era o scurtătură şi am ajuns destul de repede la releu, unde, după sesiunea foto, am mâncat şi, plini de energie (de la frăguţe), am plecat. Am ajuns lângă un om care tăia lemne şi i-am cerut sfatul, iar acesta numai indicaţii bune nu ne-a dat. Dar Alexandra Marcu ştia pe unde trebuia să o luăm aşa că, după un coborâş şi un alt urcuş (tot sus, jos, sus, jos), am ieşit la un

drum. Am văzut o stână şi credeam că sunt ceva oameni care să ne dea apă, dar ne-am înşelat. Ne-am continuat drumul şi am intrat într-un interminabil câmp. Cred că acel câmp nu fusese cosit de un car de ani. Mergeam cum mergeam (nu mai dădeam atenţie căpuşelor sau spinilor) şi, deşi iarba parcă ne înghiţea, am reuşit să ajungem într-un loc cu mai puţină vegetaţie, care era un urcuş vertical. Am trecut pe lângă un cireş magnific, unde speram să ne oprim la întoarcere. După ce am urcat pe panta verticală, mai cu greu, am ajuns într-o pădure şi, ca să scurtăm drumul, nu am mers pe cărare, ci am tăiat-o.

Cât mai avem? Imediat ajungem...Cât mai avem? Imediat ajungem. Acest imediat care parcă ne cam minţea, s-a dovedit a fi onest şi în scurt timp

am dat de bolovanii mastodonţi de la Piatra Coziei. Ne-am căţărat pe ei şi am ajuns în vârf, unde, spre uimirea noastră, eram prima echipă de temerari care a ajuns. Doar lupişorii mai erau acolo cu Iulian. Ne-am scos ultimele resturi de mâncare şi ne-am odihnit în speranţa că vor ajunge şi ceilalţi.

Glume, biscuiţi de câine, poveşti, şi iată că a ajuns şi echipa Maiei, echipa Bumtzi! Bumtzi!. Deşi a trecut ceva timp de aşteptare, am fost fericiţi să îi vedem acolo. I-am mai aşteptat şi pe ceilalţi, care parcă nu mai ajungeau. Ne tot sunau şi cereau indicaţii şi ajutor şi când am văzut că nu mai ajungeau, am decis să plecăm de pe Piatră. Ne-am întâlnit cu ei pe drum

prin pădure şi erau încărcaţi de flori, cântau, erau veseli şi am aflat că s-au distrat foarte bine. Iulian le-a spus să meargă până sus şi noi am coborât urmând triunghiurile galbene şi am ajuns la magnificul cireş. Zici că eram în Amintiri din copilărie ale lui Ion Creangă aşa cocoţaţi prin cireş, cu braţele pline de cireşe coapte, dulci şi moi. Ne-am continuat drumul ca să nu fim chiar aşa mâncăcioşi şi am intrat în sat, unde am dat, pe marginea drumului, peste vişine, dude şi alte cireşe, toate bune şi frumoase.

După o altă tură de frăguţe, am ajuns la lac, unde doar explo aveau voie să intre în apă la înotat, iar babulanii de lupişori doar cu picioarele. Nu ştiu

cum se face, că unul dintre ei a alunecat şi s-a udat tot. Râsete şi farse nereuşite, glume muuulte şi mărunte, am stat pe marginea lacului şi, după bălăceală, ne-am continuat drumul spre casă, explorând amplu. Din păcate (fericire), am ieşit pe un câmp care parcă ne aştepta plin de frăguţe, care ne-au fost interzise de explo sub pretextul că sunt căpuşe, iar ei s-au bucurat din plin de ele. Am făcut un studiu amănunţit asupra plantelor pe care lângă am trecut şi am trecut testul de cunoştinţe. Odată ajunşi în sat, ne-am întâlnit cu chiulangiii, care au cerut apă de la nişte oameni din sat şi noi le-am terminat-o pentru că nu mai aveam strop de apă. Ne-am continuat drumul cu râsete, cântece, un ţiki-ţaka-ţiki-ţok mai scurt, poveşti şi scoatere de căpuşe. Şi la lac a mai avut loc o intervenţie de-asta medicală şi Iulian mi-a scos mie şi Flaviei câte o căpuşă, dar fratele Flaviei avea 8 căpuşe, toate scoase în drum spre casă de liderul nostru drag!! După ce ne-am holbat ca la circ, am continuat drumul, vrând să intrăm şi la Moş Opincă, un restaurant unde să ne mai odihnim şi să bem o limonadă. Cu chiote şi strigăte am ajuns la Moş Opincă, unde am aşteptat un pic după limonadă şi ne-am adunat economiile să plătim sau ne-am împrumutat. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat pentru că eu a trebuit să plec, dar pot să vă spun că au fost aleşi participanţii la surviving, şi anume: Liviu, Raluca, Ana şi Elena, aşa cum vă pot spune că ieşirea la cireşe a fost una minunată. Le dorim mult succes temerarilor care participă la surviving şi să reprezinte cu brio unitatea „Dracon”!

A voastră în cercetăşie,
Maria Trifon, temerar, patrula Floare de Colţ

CerceStart, un început frumos de vară

2011-06-29T21:23:00.009+03:00

Eşarfe, promisiuni, foc, mămăligă, corturi, vulpi, chitărit şi cântece, lanterne, saci de dormit, bocanci, căpuşe, izoprene, sfoară, busole, fluiere, jocuri, înviorarea, construcţii, zâmbete, fericire... într-un cuvânt, CerceStart.

Şi aşa, în data de 28.05.2011, la ora 8.00 ne-am adunat cu mic cu mare în faţa sediului. După aşteptări, poveşti, poze şi înmulţirea lupişorilor, am fost repartizaţi cu câte un explorator şi am plecat. Apoi ne-am oprit lângă un izvor ca să ne umplem sticlele (goale deja), dar hei! Izvorul nu avea apă. După acest popas, am continuat să mergem până la platou, sau cum am mai auzit, „Belvedere” . Am comemorat amintiri, multe amintiri, şi le-am împărtăşit şi celor noi. Apoi ne-am tot dus, ne-am tot dus, pe căi îndepărtate, încercând să nu ne rostogolim pe acele pante de frunze. Eram adevăraţi alpinişti, ce mai, profesionişti! După aceste „ valuri de frunze, am ajuns la măreaţa grotă. “ Frontale, lanterne, ceva ? “ Hmm.. După câteva statistici nu aveam toţi, dar era O.K. Ajungând în grotă, care cum putea, Iulian ne-a făcut turul grotei, Ema fiind paznicul care avea grijă să nu cădem în hău. Toţi ne îngrămădeam să vedem grota.

Popas, un pic de relaxare, destindere, toate până când am ajuns pe Marele Urcuş. Acolo era distracţia(sau tristeţea). Marele Urcuş era o pantă, aproape verticală, acoperită de noroi, frunze ude şi urmele eroice ale bocancilor noştri. Am dat de greu! Ne-am adunat toate puterile, cu câte-un Of! sau Au!, şi am reuşit într-un final să învingem panta în această luptă. Dar hei! Mai e ceva. A urmat apoi (spre fericirea noastră) traseul urzicilor. Totuşi, nu ne-am plâns şi am mers cu fruntea sus. Însetaţi, ne-am oprit la un izvor cu apă, unde ne-am îngrămădit la apă. Ne-am mai odihnit un pic, dar ne-am ridicat şi am pornit mândri spre Căprioara. Drumul, era ca întotdeauna, plin de râsete, voie bună, cântece, câte un ţiki-ţaka-ţiki-ţok „Cât mai avem? 40 de minute.” Trece o oră...” Cât mai avem? 40 de minute.” Dar aceste 40 de minute au trecut aşa de repede şi într-un mod plăcut, încât nu ne-am dat seama că am şi ajuns în locul de campare. După o scurtă pauză şi o privire amplă a locului unde ne aflam, ne-am pus pe trebă şi ne-am apucat de împărţit şi de ridicat corturi. Lupişorii ajutaţi de exlploratori, şi temerarii singuri, au reuşit să-şi ridice casa de o noapte. Primele au fost fetele din patrula Floare de Colţ, urmate de ceilalţi. Cu toţii ne-am descurcat şi, după ce ne-am făcut ordine în corturi, am mâncat sandvişurile de acasă şi ne-am umplut stomăcelele, am sărbătorit şi ziua Irinei printr-un delicios tort – salam de biscuiţi, s-a auzit impunător şi răsunător primul fluier care anunţa că CerceStart a început.
După acest prim fluier, ne-am separat temerarii de lupişorii şi am intrat în atmosfera cercetăşească. Pe drum, Maia şi Irina ne-au vorbit despre un nou tărâm, în care trebuia să păşim. Pentru a păşi în acest tărâm trebuia să găsim poarta, dar pentru a o găsi trebuia să fim atenţi în jurul nostru, multe lucruri aveau să se întâmple. Şi lupişorii au avut parte de fantezie şi de o lume de poveste la fel ca şi în Cartea Junglei, şi ne-au pregătit o surpriză. Prima activitate pe care am desfăşurat-o în acest camp, a fost construirea de trepieduri. Pentru a ne arăta care sunt paşii în construirea unui trepied, Tedi şi Ema s-au înarmat cu un topor şi sfoară şi au început demonstraţia. După câteva minute de muncă intesă, au reuşit să construiască un trepied. Pentru a face munca mai uşoară pentru că hei! când sunt doi( ori 4) puterea creşte!, am fost împărţiţi în două echipe, lupişorii fiind separat de noi. Ne-am ales lemnele pentru picioarele trepiedului, dădeam toporul din mână în mână, sfoara tot aşa circula, şi am început. În echipa mea, totul a decurs bine, am fost economi şi părea că vom fi primii. Am terminat. Ieee! Dar să nu ne bucurăm prea repede. L-am chemat pe Tedi să confirme că munca noastră nu a fost în zadar, dar mai bine nu făceam asta. Tedi a vrut să verifice rezistenţa trepiedului, iar când a apăsat mai tare cu mâna, POC! s-a rupt un lemn. Am căutat altul mai bun, dar nu ne-am gândit să verificăm şi celelalte lemne. Şi tot aşa am schimbat lemnele trepiedului de 3 ori, am refăcut nodurile, dar ce contează e că am dus treaba la bun sfârşit şi încă ceva: am fost primii. După această palpitantă misiune, Tedi ne-a făcut instructajul în orientarea cu busola. Nu toţi ştiam ce e o busolă sau un azimut, aşa că am şi început lecţia de zi. După ce am aflat tot ce se putea afla despre azimut şi orientarea cu busola, am trecut la practică. Toţi ne-am orientat cu busola, deşi nu am reuşit la perfecţie, dar din greşeli se învaţă.
Am terminat cu şcolitul şi am trecut din nou la acţiune. S-a organizat un concurs de strâns lemne, unde patrula câştigătoare era cea care aduna cele mai multe lemne. Acolo era distracţia! La început mai sfioşi, adunam doar lemnele subţiri şi apatice, dar am prins curaj şi de la nişte aşchiuţe am trecut direct la copaci. Veneam cu câte doi – trei copaci, îi târam după noi, iar patrula în care sunt eu, „Floare de Colţ”, a adunat cele mai multe lemne, şi am fost câştigătoare la acest concurs. La următorea activitate, a trebuit să aprindem focul, uşor de zis, dar greu de făcut. Ne-am înarmat cu amnare, chibrite etc şi am început munca. Cu toţii am reuşit să aprindem focul, dar fruntaşii au fost lupişorii, care au aprins focul în cel mai scurt interval de timp. Bravo! În tot acest timp, temerari au avut de îndeplinit o sarcină, şi anume: confecţionarea unei hărţii a drumului parcurs. Nu a fost uşor pentru că toţi trebuia să facem aceeaşi hartă. Am desenat şi am colorat, ne-am mai şi certat, alături de creioane cerate, markere şi liner-ul magnific al lui Cotoi. Dar am creat o hartă minunată. Între timp, Iulian şi-a instalat hamacul, aşa că noi am făcut coadă ca la pâine caldă pentru a putea sta şi noi în hamac. Unii lupişori au trecut la extreme şi au început să se rotească în el ca şi în caracatiţele rotitoare. Dar hai să nu ni se facă rău, pentru că la bucătărie se pregăteşte masa. Bucătăria era o luminoasă încăpere constituită din două izoprene. Se gătea cu spor şi drag. Unii muncesc, alţii se joacă. Cei care nu erau bucătari au participat la un atelier de jocuri unde s-au jucat atâtea şi atâtea.Veselie, distracţie, voie bună, fericire, tabără... A fost nevoie de o intervenţie la izvor pentru că rămăsesem fără apă. După ce exploratorii au îndeplinit această sarcină, ne-am pus în jurul focului(temerari şi lupişori) ca să mâncăm delicatese a la cercetaşi: salată cu cartofi copţi, pâiniţă proaspătă făcută pe băţ la foc şi nalbe, şi deliciosul desert: banane în ciocolată cu scorţişoară. Am făcut un festin şi ne-am ospătat ca la carte. Şi, dintre copaci, din întunericul nopţii, se zăresc luminii care aduc exploratorii printre noi cu tot cu chitările lor.

Toţi în jurul focului, am început să

cântăm şi să intrăm în atmosfera nopţilor de vară, cu o chitară şi un cântec. Lupişorii ne-au înveselit cu imnul lor frumos, cântat cu însufleţire. Şi am tot cântat... Dar să ne oprim din visare şi să ne întoarcem la program. A trecut deja ora de culcare şi plantoanele nu erau făcute. În cinci minute am reuşit să ne decidem care cum vom sta, ne-am dus la culcare, şi am lăsat lupişorii să ne vegheze alături de Ema, Iulian şi Luisa cu Oana. În următorul planton eram eu cu Raluca, al

ături de Irina, Iulian şi Ema, care vroia să doarmă

sub cerul liber. Stăteam liniştiţi, mai patrulam din când în când să vedem dacă totul e în regulă. La un moment dat, a tunat cu putere, şi apoi a început să plouă. Repede, repejor am mers în corturi să ne luăm pelerinele de ploaie şi să le dăm şi celor care nu aveau. În timp ce patrulam, am văzut nişte lumini suspecte. Prima dată am crezut că sunt lumini de la o lanternă, dar studiind mai bine, am realizat că era o vulpe. O VULPE! Am fugit repede la foc şi i-am anunţat şi pe ceilalţi. Am încercat să nu îi trezim pe cei care dormeau ca să nu se panicheze. Ne-am tot gândit şi ne-am tot gândit unde putea fi mâncarea care a ademenit vulpea. Apoi, un fulger ne-a luminat cu soluţia problemei. Toată mâncarea ce a rămas era în cortul lupişorilor. Ce să mai! Ne-am pus în gând să epuizăm bateriile lanternelor şi frontalelor cu scopul de a veghea foarte atent. Între timp au trecut şi doi exploratori pe la noi, care îşi făceau liniştiţi plantonul când au văzut vulpi (deci erau mai multe). Ca înarmarea să fie completă, Ema şi-a luat şi toporul, ca să fim mai siguri. Şi de aici a început o întreagă poveste...

Toată lumea ( din plantonul nostru) a început să spună că a văzut ochii vulpii, să mergem în direcţia aia. Ne-am speriat, am şi exagerat, dar după terminarea plantonului nostru tot nu am reuşit să prindem vulpea. Totuşi, cortul lupişorilor era păzit ca la securitate. Următorul planton era format din Iulia şi Ana, însoţite de Maia. Însă eu cu Raluca am mai rămas să îi ajutăm pe ceilalţi. Ne-am pus la un ceai pe ploaie, la focul ce încă ardea. Ca şi adevăraţi vânători, aşteptam vulpea la locul faptei. Ruptă de somn, după aceste plantoane, m-am culcat. Tot ce pot să vă mai spun despre păţania cu vulpea este că am mai auzit strigăte ca şi Uite-o! Prinde-o! Las-o să plece! ...

Dimineaţă, ne-am trezit şi înainte să ne apucăm de mâncat,

Iulian ne-a pregătit o înviorare militărească. Apoi am mâncat o delicioasă mămăligă cu cârnăciori făcută de Iulian. Ca la mama acasă! Ne-am strâns lucrurile din cort, l-am golit şi respectând programul am trecut la cea mai frumoasă parte a campului( după părerea mea), TreasureHunt. Pe rând, am plecat toate patrulele cu primul indiciu care ne spunea că trebuie să găsim un păianjen mare. L-am găsit fără prea multe eforturi, dar partea grea era trecerea prin pânza lui. După strategii şi strategii, am reuşit să trecem toţi. Apoi, păianjenul a fost binevoitor şi ne-a dat un alt indiciu prin care trebuia să găsim liderul nou venit. Simplu! L-am găsit pe Paul şi acesta, care s-a bucurat că am ajuns aici, ne-a dat un nou indiciu şi un azimut de urmat. Spre drumul către noile instrucţiuni, ne-am jucat un joc ca altă etapă a acestei competiţii. Ajunşi în labirintul pădurii, unul din fiecare patrulă trebuia să îi orienteze pe ceilalţi pe un scurt traseu, însă coechipierii lui erau legaţi la ochi. După ce ne-am mai şi încurcat, am făcut faţă acestei provocări. Dar apoi a trebuit să găsim al patrulea indiciu, după care unii au şi săpat. L-am găsit şi a trebuit să mergem spre umanul târnăcop, unde a trebuit să construim o scară. Pentru noi, fetele care am ajuns ultimele, nu a fost uşor, pentru că nu prea mai erau lemne bune, dar am reuşit şi Târnăcopul, adică Tedi, ne-a dat ultimul indiciu al acestei frumoase activităţi. Acest ultim indicu ne spunea că trebuie să păşim pe un alt tărâm unde vom găsi eşarfele pierdute, şi unde poate că vom găsi comoara.

Am mers pe acel nou tărâm, şi am găsit mult doritele eşarfe. Dar unii dintre noi au descoperit o comoară mult mai preţioasă. Am fost fericită că şi eu eram una dintre ei, alături de draga mea Raluca, Liviu, Cristi şi Radu. Noi, cei cinci, am descoperit cea mai mare comoară care i se poate descoperi unui cercetaş, şi anume: promisiunea. Cu zâmbetul pe buze şi cu naşele mele dragi, mi-am depus promisiunea, urmată de ceilalţi. După acest moment frumos, am plecat din acel aşa zis tărâm, şi am mers către locul de campare al exploratorilor plini de veselie. După neaşteptata vizită, am mers la noi, unde ne-am strâns corturile, am acoperit vatra, am făcut curăţenie şi la sfârşit, adunându-ne ultimele forţe, lupişori, temerari şi exploratori am strigat cu putere:
CERCETAAŞI! GATA ORICÂND!
A voastră în cercetăşie,
Maria Trifon

Stagiu de formare în lumea lui Denis

2011-06-29T16:25:00.004+03:00

Am auzit atâtea despre o casă de vis, iar acum am avut ocazia să o şi vedem. În data de 13 mai, cercetaşii deveni, împreună cu cei hunedoreni, timişoreni şi chiar şi din Oradea, şi-au dat întalnire în lumea lui Denis.

O casă mai mult decât superbă ne-a captat atenţia încă de la sosire. Ne-am făcut comozi şi am aşteptat venirea celor înţelepţi. Formatorii noştrii, Adrian Şuhanea şi Mihaela Ciobanu, au venit precum huhurezii, târziu în noapte. În orele ce au urmat, am intrat în atmosfera stagiului de formare cu bine – cunoscutele „ Aşteptări” şi „Temeri”, urmate de jocuri de cunoaştere, însă cea mai interesantă parte a serii a fost jocul cu ajutorul căruia am învăţat Statutul şi Regulamentul ONCR. Era nevoie de două echipe, astfel primii şapte cercetaşi care s-au oferit voluntari aveau să formeze Consiliul Director, iar restul cercetaşilor erau reprezentanţii centrelor locale. Patru centre locale au hotărât să schimbe culoarea cămăşii cercetăşeşti în roz bombon cu dunguliţe galbene, iar Consiliul Director trebuia să remedieze această situaţie conform Statutului şi Regulamentului Organizaţiei. S-au făcut pregătirile necesare unei Adunări Generale şi apoi ne-am întâlnit cu toţii pentru a dezbate situaţia extraordinară descoperită. Rezultatul Adunării? Cele 4 centre locale au fost nevoite să promoveze culoarea originală a cămăşii, renunţând astfel la culoarea propusă de ei şi au primit şi o sancţiune prin care nu puteau participa la activităţi organizate la nivel naţional timp de şase luni. La sfârşitul Adunării Generale a sosit şi Moş Ene...

Iată-ne treziţi în a doua zi, pe care am început-o cu jocuri precum Fai un pa! pentru a ne înviora. După prima masă a zilei, am învăţat despre Metoda Scout şi Legea Cercetaşului, apoi ne-am împărţit în două grupuri. Unul avea să înveţe Pedagogia Scout, iar celălalt Managementul Proiectelor. În această formulă am lucrat până la sfârşitul stagiului. Au fost multe lucruri de învăţat într-o perioadă atât de scurtă, însă ne bucurăm cu toţii că am luat parte la aşa ceva. Unii au tras cu urechea şi la ce învăţau cei din cealaltă grupă, alţii au scris proiecte ce aveau să fie aplicate cât de curând, iar la sfârşitul fiecărei şedinţe, ne întâlneam cu toţii la o gustare bine meritată, la o drumeţie prin pădurile Săcărâmbului, la o bârfă, jocuri sau, de ce nu, la Eurovision.

Într-o astfel de atmosferă ne-am petrecut un weekend la Săcărâmb. Am îmbinat utilul cu plăcutul, ariile de dezvoltare respectiv etapele unui proiect cu jocuri de care ne-am bucurat atât noi, cât şi cei pe care i-am învăţat să le joace. Am avut parte şi de două plimbări prin împrejurimi şi de un foc de tabără. Mulţumim lui Adi şi Mihaelei pentru tot ce ne-au învăţat; Soniei, lui Denis şi fetiţei lor minunate, Iris, că ne-au găzduit, şi lui Iulian pentru că a făcut posibilă realizarea acestui stagiu.

A voastră cercetaşă,

Timar Maria Ozana, şef de unitate la Unitatea „Daos”, C.L. Deva

Istoria unei bucurii sau cum ne-am petrecut Festivalul Luminii

2011-06-13T17:26:00.006+03:00

Aş putea povesti cât de multă muncă a fost în spatele evenimentului, câte liste cu participanţi, împărţiri de responsabilităţi, echipe de lucru, întâlniri ale staff-ului, mailuri târzii către coordonatori, mii de minute vorbite în câteva săptămâni, explicaţii date proprietarilor de cafenele ca să ne lase să punem gulguţe de promovare, certuri din cauza nervilor prea întinşi, emoţii date de întârzierea sponsorizărilor, rugăciuni să ţină vremea cu noi, alergături la Metro, cumpărături pe ultima sută de metri, bani stricaţi în Ceapa Roşie pe prea multe Pepsi-uri ca să ne ţină ochii deschişi la întâlnirile coordonatorilor, clacări psihice, sortări şi numărări de gulguţe sau benzi de scotch stricate au fost. Aş putea să evaluez totul din punct de vedere economic sau numeric: 5500 de lumânări, 100 de afişe, vreo 6000 de gulguţe, 200 de pahare de plastic, tot atâtea linguriţe, 400 de plicuri de zahăr, 20 de cutii de ceai şi lista poate continua. Dar o să relatez povestea Festivalului Luminii în sentimentele şi emoţiile pe care le-a aşezat, tumultuos, în inimle noastre, ale organizatorilor, precum şi în zâmbetele pictate sau împletite, poate chiar cântate, de pe chipurile participanţilor...

Întâi şi întâi, în după-amiaza zilei de 7 mai, după ce toate cumpărăturile fuseseră făcute şi ultimele detalii stabilite, atunci când centrul local Hunedoara, alături de temerarii arădeni şi cei doi timişoreni gata să ne ajute au ajuns la Ceapa Roşie, exploratorii deveni au dat startul întâlnirii de lucru. Am împărţit materialele pentru fiecare atelier, am verificat afişele, prezenţa la festival, am stabilit locaţiile exacte ale atelierelor, permanenţa sau variabilitatea lor, am pus la punct pentru ultima dată responsabilităţile fiecăruia şi, înarmaţi cu gulguţe, lumânări, pământ cumpărat în mare grabă, multă bună-dispoziţie şi infinit mai multă energie, am fluierat hotărât a început de festival. Am cărat bănci şi scaune de la Colegiul Naţional „Decebal” pentru a aşeza atelierele, am ridicat, cu chiu, cu vai, cortul celor de la punctul de informare şi am început să aşternem gulguţe pe tot centrul vechi. Lupişori, temerari, exploratori şi lideri, cot la cot, au pus gulguţe, au presărat pământ şi pietriş pentru siguranţă, au desenat flori de crin, semne de pace, cerculeţe şi inimioare din cutiuţele origami pentru lumânări şi au aşteptat cu sufletul la gură ora 21.00. Strânşi în faţa Statuiei lui Traian, am privit cu bucurie crescândă cum Marta, şefa noastră de centru local, a aprins prima gulguţă, cum liderii au împărţit lumină coordonatorilor şi ei au început să aprindă mai departe, strigând tare de tot că suntem GATA ORICÂND! atunci când liderii urlau din răsputeri CERCETAAAŞI!... În câteva minute, tot centrul vechi al Devei era luminat de miile de gulguţe în care aşezasem, fiecare, cel puţin o dorinţă către Cer. Lumea începuse să se înghesuie la ateliere, care pe unde credea că e mai frumos. La punctul de infomare se înscriau viitori temerari sau se scriau dorinţe pentru mai târziu şi mai bine, în imediata vecinătate, la Tea Room, era o coadă asemănătoare celei de la covrigăria Gigi, pentru că ceaiul nostru gratis era delicios, mai sus, pe treptele ce duc la statuie, Speedy chema copiii la atelierele de împletit brăţări sau codiţe, iar Irina, Maia şi Iulia jonglau de mama focului cu poiurile lor frumoase, în faţa expoziţiei foto ingenioase: poze prinse cu cârlige de rufe pe sfori suspendate între copaci. Mergând spre „Decebal”, te întâlneai cu un cerc imens de copii care se jucau, ţipau şi râdeau – era atelierul de jocuri. Tot plimbându-te, puteai primi o îmbrăţişare de la cercetaşii responsabili cu campania de Free Hugs. În faţa Teatrului de Artă, se desenau caricaturi pe bandă rulantă, pentru că cercetaşa hunedoreancă avea o mână de aur. În faţa colegiului meu drag, copii de toate vârstele se înghesuiau la Face painting sau pictau gulguţele făcute de ei înşişi... Mă plimbam între ateliere, cu o fericire neîncăpătoare în suflet, alături de ceilalţi coordonatori, mulţumind cercetăşiei, cercetaşilor, prieteniei pentru o asemenea minune ce creştea în ochii noştri. Pe la 22.30 am început să cântăm, adunaţi cu toţii în faţa Statuiei lui Traian. Un cerc mare de oameni în jurul nostru, cântând cu noi, bucurându-ne împreună. Răsunau Andrii Popa, Opreşte-mă la tine, 18 ani, Save tonight, Visul, Pat de flori şi alte cântece frumoase, numai bune de cântat la ceas târziu. Când şi ultimul acord de chitară s-a stins, am mai strigat odată, cu toată puterea, CERCETAŞI! GATA ORICÂND! şi am trecut la adunat gulguţe.

În jumătate de oră, toată Piaţa Unirii şi întregul centru vechi era curat, băncile şi scaunele returnate şcolii, de parcă nici nu avusese loc vreun festival al luminii. Dar el trecuse repede şi frumos, umplându-ne sufletele de bucuria lucrurilor mărunte, aşa cum ne promisese. Am văzut oameni incredibil de zâmbitori, calmi, luminoşi, şi simplul gând că datorită muncii tale sunt aşa te înălţa până-n bolta înstelată sau chiar mai sus... Festivalul Luminii a fost o emoţie puternică, aducătoare de fericire, ca o îmbrăţişare strânsă sau un vers scris pentru noi, pentru cercetăşie... Mulţumim Primăriei şi Consiliului Local Deva pentru că, fără autoritatea locală, festivalul nu ar fi putut avea loc, mulţumim celor de la Zile şi Nopţi, precum şi tuturor ziarelor online sau nu, site-urilor precum http://debutant.ro/ şi bloggerilor cu inimă mare pentru promovare, susţinere, articole şi fotografii: am contribuit împreună la crearea unei seri cu bucurie, unei seri culturale, unui eveniment ieşit din tiparele obişnuitului, pus gratuit la dispoziţia devenilor. Mulţumim cercetaşilor hunedoreni, arădeni şi timişorenii, alături de care am împărtăşit oamenilor fragmente din bucuria de a fi cercetaş. Abia aşteptăm ediţia următoare, care sperăm să fie şi mai frumoasă, şi mai plină de lumină, şi mai aducătoare de zâmbete!

Temerarii şi lupişorii învaţă!

2011-05-22T16:34:00.001+03:00

“Ştiţi câte ceva despre cetatea Devei şi parcul acesta în care ne aflăm?” Hmmm... „ Nu prea!”. Cam aşa începea orientarea noastră turistică din data de 21 aprilie, Joia Mare. Ne-am strâns noi, temerarii şi lupişorii, la Kiddo, unde ne-a întâmpinat Marta şi ni s-a alăturat şi Iulian. De acolo, am pornit spre parc cu micul rucsăcel, câteva eşarfe şi muuulte poveşti.
Am poposit într-un loc în apropiere de scările ce duc către impunătoarea Cetate a Devei. Marta a început să ne povestească câte ceva despre Parcul Cetăţii şi împrejurimi. Cu câteva mici completări ale noastre, am descoperit lucruri interesante şi neştiute de noi până acum despre Parcul în care ne ducem veacul în timpul liber, despre oraşul în care locuim şi despre istoria Cetăţii Devei. Şi, ca să se înveselească atmosfera, Marta ne-a făcut o demonstraţie a mersul călăreţilor dacici care treceau pe aici acum mult timp, după cum urmează : Vin Călăreţii! Trap-Trap-Trap! Merg la dreapta, apoi la stânga! Sar peste obstacole! Merg din nou la dreapta! Sar peste o apă şi cad!! Bâlbâdâc!. S-au stârnit multe râsete, dar şi noi am făcut pe călăreţii, la distracţia noastră alăturându-se Maia, Irina şi Ruxi. Apoi am învăţat să ne orientăm cu ajutorul busolei şi nu numai. Am învăţat cum să ne orientăm în natură dupa cursul apelor sau pur şi simplu să mergem în jos, către câmpie. Marta se grăbea, aşa că am fost lăsaţi în grija fetelor, care s-au pregătit pentru această orientare. Aşa că ne-am distrat pe cinste, jucându-ne muuuulte jocuri cercetăşeşti. Prima data am jucat Gaşca, un joc în care eram împărţiţi pe echipe şi repartizaţi pe numere. O eşarfă era amplasată la egală distanţă faţă de cele 2 echipe şi când se striga un număr, acel copil al cărui număr era strigat fugea şi trebuia să ia eşarfa fără ca adversarul să îl atingă. Chestie de tehnică! Dar cât de mult a luat să înţelegem ce aveam de făcut. Apoi am jucat Capture the flag. În cazul nostru, flag-ul era eşarfa prinsă de braţele celor doi luptători. Cei doi cercetaşi trebuiau să captureze eşarfa de pe umărul adversarului, cu cealaltă mână, într-o adevărată luptă. Primii războinici au fost Iulia şi Liviu, care s-au luptat cu înverşunare pentru eşarfa mult dorita. Următorii au fost cei doi kamikaze din ieşirea din martie, fraţii Trifon, adică eu cu fratele meu Ioan, luptându-ne ca între fraţi. Singurii care au mai avut curajul să intre în bătălie, au fost Raluca cu Alex, un lupişor. Dar ce contează a fost că ne-am distrat. Apoi am jucat Şliup!, un joc foarte tare, în care cineva venea la tine[ în cazul nostru, Maia] şi zicea Şliup!, şi te lua de păr , de nas, de unde vroia ea şi aşa trebuia să te ţină până când cel ţinut făcea acelaşi lucru altuia, şi tot aşa până când am ajuns să formăm un covrig uman.
Până la urmă am plecat cu toţii veseli şi cu râsete cercetăşeşti spre o îngheţată bună-bună, urmând ca apoi să mergem acasă , dar nu înainte să ne urăm Sărbători Fericite!. În final, totul s-a încheiat frumos, fără nicio rănire şi cu multă veselie.

Gata oricând!
Maria Trifon, temerară, patrula Floare de Colţ, Unitatea Dracon

Oare cum îi la orientare?

2011-05-22T15:43:00.006+03:00

Vei găsi răspunsul aici..:)
În data de 18 aprilie 2011, la Săcărâmb, am organizat un "mic" hike. Până acolo am ajuns cu maşinile părinţilor, după care "the boss", adică Iulian, ne-a împărţit în 2 patrule pentru a vedea dacă ne putem orienta după hartă şi busolă de la Săcărâmb la Codru, un sătuţ aflat la aproximativ o ora şi jumătate depărtare . Pentru organizarea acestui hike a existat şi un Staff, care era format din exploratori: Ana, Teddi, Andrei şi Ema, care au avut datoria de a găsi o hartă bună şi de a-i coordona la orientare pe ceilalţi cercetaşi. Prima patrulă a pornit la drum imediat ce am ajuns în Săcărâmb, iar cea de-a doua a plecat la un interval de 10-15 minute. Liderul nostru a plecat după noi cu maşina, pentru a se asigura că nu ajungem ‘prea’ repede şi pentru a vedea cine sunt câştigătorii hike-ului. După
calculele sale, în care a evaluat şi posibilitatea apariţiei unor explorări ample, a ajuns la concluzia că ar trebui să ajungem cam într-o oră, dar noi am făcut, în final, vreo 3-4 ore pe drum.
Prima patrulă s-a încurcat şi, în loc să pornească spre Codru, a luat-o pe un drum greşit şi a ajuns aproape de Vărmaga. Noroc că Irina şi-a adus aminte de drumul spre Vărmaga, aşa că ne-am întors la timp, mergând pe drumul cel bun. În trei ore [timp dublu faţă de cel estimat de Iulian] noi, prima echipă, am ajuns, teferi şi nevătămaţi, la Codru. În schimb, nu aveam nicio ştire de la cei din patrula a doua, aşa că, alături de sătenii amabili, ne-am jucat o partidă de volei, până când şi a doua patrulă a ajuns. Am realizat că nu prea le avem cu orientarea şi mai e destulă treabă de făcut, dar, mândri de isprăvile noastre, ne-am odihnit puţin şi am luat un prânz copios, după care am plecat cu toţii la releul de televiziune de la Bobâlna, unde urma să şi dormim. Pentru a ajunge la releu a trebuit să trecem o vale-ntreagă, dar noi, fiind cercetaşi, am ştiut cum să ne ocupăm timpul încât să nu obosim, dar să nici nu ne plictisim. Am cântat tot felul de cântece şi am spus multe bancuri, iar în pauze ne încărcam bateriile şi porneam mai departe.
Am ajuns la releu exact la apusul soarelui, vremea perfectă pentru nişte poze. Gazdele au fost foarte primitoare, iar condiţiile minunate, având în vedere că noi e imaginam o singură cameră cu un pat imens şi, când colo, erau paturi destule pentru fiecare. După ce am despachetat, am mers să căutăm lemne pentru foc şi pentru construcţii. Toate treburile administrative odată terminate, ne-am pus la masă, înfometaţi, şi am luat cina. Pe urmă am plecat afară, unde am făcut focul şi am învăţat câteva noduri esenţiale pt construcţiile de camp. Totodată, am organizat un moment spiritual-surpriză, în care Cozac şi-a depus promisiunea, foarte emoţionată de ce îi pregătisem.
A doua zi dimineaţa, după nesomn şi multă chităreală, am făcut înviorarea la ora 8.10, am luat micul dejun şi am trecut la realizarea construcţiilor de camp. Prima echipă, care era formată din cercetaşi mai vechi, a trebuit să facă un adăpost într-o apă, iar cealaltă un adăpost simplu. Ambele patrule au lucrat bine şi s-au ajutat una pe cealaltă. După ce am terminat cu construcţiile, ne-am jucat o Steaua şi o Gaşca, apoi am împachetat totul şi ne-am îndreptat spre bazinele de la Feredeie. În ciuda ţânţarilor enervanţi de pe drum, ne-am păstrat optimismul şi speranţa că vom găsi apă curată. Odată ajunşi la Feredeie, am găsit imediat un bazin cu mai puţină mătasea-broaştei şi ne-am aruncat cu toţii în apă. Cine ar fi crezut că vom face baie în aprilie, darămite să mai organizăm şi jocuri acvatice sau concursuri de sărituri ? După ce ne-am răcorit bine, au sosit părinţii după noi şi am pornit spre casă, amintindu-ne de experienţele acumulate în acest hike.
Maia Mureşan, exploratoare, unitatea Daos.

Festivalul Luminii 2011

2011-05-04T22:06:00.002+03:00

Anul trecut, în 13 martie, Parcul Corvin din Hunedoara era luminat de 2200 de gulguţe şi priviri pline de bucurie cercetăşească. Centrele locale Deva şi Hunedoara se uniseră pentru prima oară ca să îi inveţe pe oameni să iubească din nou lucrurile mărunte. Am împărţit semne de carte, ceai, turtă dulce, cântece şi multă voie–bună şi am reuşit să aducem un zâmbet în sufletul fiecărui participant.
Anul acesta, în 7 mai , cercetaşii deveni şi hunedoreni se întâlnesc din nou, de data asta la Deva, în Piaţa Unirii şi pe Bulevardul 1 Decembrie , unde, ajutaţi de Primăria Deva şi de Zile şi nopţi, vor organiza încă un Festival al Luminii. Motivaţi, plini de energie şi dornici să dăruim tuturor din bucuria noastră, vom aranja cele peste 5000 de gulguţe şi, la ora 21.00 , vom da startul unei seri pline de provocări sufleteşti şi zâmbete calde. Veţi avea ocazia să învăţaţi să dansaţi, să jonglaţi, să faceţi brăţări sau gulguţe. Veţi putea să aflaţi tot ceea ce vreţi să ştiţi despre cercetăşie la punctul de informare, unde vă aşteaptă, de asemenea,un panou unde veţi putea lăsa un gând frumos pentru noi şi un cercetaş de polistiren, gata să vă împrumute uniforma lui pentru o fotografie. Veţi avea posibilitatea să vă pictaţi pe faţă, să vă împletiţi codiţe, să vă jucaţi cu patosjocuri antrenante sau chiar să primiţi o caricatură. Vă aşteaptă expoziţia foto cu lucrările frumoase ale tinerelor talente cercetăşeşti şi, la sfârşitul serii, pentru ca şi partea melomană a sufletelor voastre să se bucure, un mini–concert de muzică folk suţinut de cercetaşii muzicieni. Ceaiul, îmbrăţişările şi voia–bună sunt garantate şi... gratuite. Aşa că vă aşteptăm cu mult drag şi multe gulguţe în Piaţa Unirii, în data de 7 mai, la ora 21.00, pentru două ore în care să uitaţi de grijile cotidiene şi să vă bucuraţi de frumuseţea lucrurilor mărunte!

P.S.: Festivalul Luminii este un eveniment-sincron, organizat de Organizaţia Naţională "Cercetaşii României" în mai multe locaţii din ţară. Pentru mai multe detalii, accesaţi http://www.festivalul-luminii.ro/.

P.P.S.: Sperăm că nu se va amâna Festivalul din cauza vremii, aşa că ne rugăm să revină primăvara şi seara de 7 mai să fie frumoasă, caldă şi luminoasă.:)

P.P.P.S.: Dacă sunteţi deveni şi vreţi să fiţi voluntari la festival, ajutându-ne pentru o seară la organizarea evenimentului, contactaţi-o Maia la maia.iulia2006@yahoo.com.

Poveste de primăvară

2011-04-19T11:50:00.013+03:00

Bună dimineaţa, cititor drag! Şi bună primăvara! Ştiu că nu am mai scris de mult timp despre aventurile noastre cercetăşeşti, dar am avut multe de făcut şi, aproape la fiecare sfârşit de săptămână, ne-am întâlnit să petrecem timpul cercetăşeşte. La sfârşitul lunii februarie, am organizat o orientare pentru temerarii noştri dragi, i-am plimbat prin Deva, i-am învăţat să se descurce singuri, trecând prin multe puncte de control interesante, să lucreze în echipă, să fie atenţi la tot ce se întâmplă în jurul lor şi să privească altfel oraşul în care locuiesc de atâta vreme - ca pe un loc plin de lucruri noi şi nedescoperite încă, cu oameni frumoşi, de la care ai mereu de ascultat o poveste-lecţie de viaţă. Am continuat cu o ieşire pentru temerari şi lupişori [după promovarea din Ziua Cercetaşului, am format o patrulă de lupişori şi am înfiinţat unitatea de temerari "Dracon", cu trei patrule], apoi noi, exloratorii, am sărbătorit Ora Pământului la sediu, cu o pizza şi o cântare la chitară, iar la sfârşitul lunii martie am fost la Arad, la Spirit Scout 9... şi ţie, unde am simţit din nou cât de frumos e să fii cercetaş. Astăzi, vreo 16 exploratori au plecat la Săcărâmb, într-un hike de două zile, iar joi, temerarii vor avea parte de un curs de orientare turistică în parc. Dar deja m-am întins cu vorba, aşa că, cititor drag, te las în compania unei temerare entuziaste şi a unei exploratoare deja veterană pe acest blog, ca să afli mai detaliat povestea unor ieşiri cercetăşeşti pline de provocări şi luminate de trăiri cum numai pe la noi mai poţi găsi. Lectură plăcută!

Primul pas spre a fi un cercetaş

Primul pas spre a fi un cercetaş pentru noi a fost o ieşire, cam buclucaşă. Pelerine de ploaie, amnar, Ştiu toţi unde e sediul?, întrebări, emoţii, nerăbdare , curiozitatea de a simţi pentru prima dată cercetăşia în suflet. Cu toate acestea, înghesuite bine şi puse la loc uscat în rucsac, am plecat în pas alert spre prim

a noastră ieşire de temerari şi lupişori în data de 20 martie. Ne-am adunat cu mic cu mare la sediu, unde ne-au aşteptat Iulian şi cei mari. Am fost repartizaţi pe patrule şi ne-au fost daţi câte doi îndrumători din rândul exploratorilor. Râsete, râsete şi chicoteli, câte o glumă, unii nu ştiau traseul(cei mari), dar până la urmă liderul nostru a strigat : “ Colţii Albi !" Nerăbdători şi plini de entuziasm au plecat cei mici şi, după 5 minute : "Şoimii Albi", apoi „Floare de Colţ” şi ultimii, dar nu cei din urmă, „Ochi de vultur”. Astfel am plecat cu toţii spre marea şi prima încercare din viaţa de cercetaş. Ieşirea consta în ajungerea la popasul denumit de exploratori ‚, Belvedere’’, loc în care n

e vom opri spre a încerca să facem primul nostru foc. Zis şi făcut!

La urcare am ales să parcurgem drumul mai greu, deci la întoarcere cel mai uşor. Drumul ales s-a dovedit a fi plin de noroi, peisaje de primăvară în care domnea încă iarna, cu ceaţă, multe poze, câini care lătrau de la fiecare poartă pe lângă care treceam şi răniri. Din păcate, Iulia, din patrula noastră „Floare de Colţ”, a făcut o entorsă la picior şi a trebuit să o ajutăm, drumul devenind anevoios pentru ea. “Floare de Colţ” a ajuns ultima la Belvedere, unde ceilalţi încercau deja să facă focul. Ajutaţi

fiecare de cei doi exploratori, am reuşit cu toţii să facem focul, iar apoi ne-am odihnit şi am mâncat la căldura lui. Dar nu am ajuns încă la punctul culminant. Punctul culminant al acestei naraţiuni frumoase cu focuri cercetăşeşti este, bineînţeles, CUIUL. Când a trebuit să stingem focurile, eu, ca un adevărat luptător kamikaze, am încercat să sting focul făcut de patrula mea şi ŞMAF! Mi-am înfipt piciorul într-un cui ars. Toată lumea s-a adunat în jurul meu şi privea cum Iulian îmi scotea cuiul păgubaş. După ce m-a dezinfectat şi după indicaţii precise de a merge să îmi fac un antitetanos, cei mari au fost însărcinaţi să confecţioneze 2 tărgi pentru rănitele de noi: eu şi Iulia. Însă

probabil că exploratorii au uitat ce au învăţat la cursurile de prim-ajutor, aşa că Iulian i-a pedepsit să ne ducă în braţe. Aşa că, exploratorilor, HAVE FUN!

Nu după mult timp, un lupişor (fratele meu, celălalt luptă

tor kamikaze) şi-a pierdut şi telefonul prin pădure. Sunaţi-

l! Sunaţi-l ! Să îi găsim telefonul! După toate aceste întâmplări,

drumul a continuat în râsete şi în renumitul “Ţiki-Ţaka-Ţiki-Ţok”.

Mai şchiopătând, mai câte un Au!, mai câte o glumă, râsete, veselie şi, peste toate, împlinirea unui mare vis, acela de a deveni cercetaş.Am ajuns la sediu, unde ne-am spus cu toţii părerile referitoare la ieşire, ce ne-a plăcut şi ce nu, şi am aflat că în acest hike câştigătorii au fost Şoimii albi ,primii care au făcut focul. Noi, patrula „Floare de colţ”, am primit titulatura de „gazda răniţilor”. Însă ceea ce contează este că totul s-a terminat cu bine, iar această ieşire a fost pentru noi, temerari şi lupişori, primul pas spre a fi un cercetaş.

P.S. : Îi mulţumim lui Iulian şi exploratorilor care ne-au ajutat să ne realizăm visul.

Gata oricând,

Maria Trifon, temerar , patrula „Floare de colţ”, unitatea „ Dracon”.

Spirit Scout 9... şi ţie

"Camp la Arad, aproape de casă, destul de ieftin, vremea va fi bună... mergem sau nu? Da, normal că mergem!" Aşa a început totul. Termene de înscriere, termene de predare a banilor, toate au trecut incredibil de repede şi iată-ne ajunşi în gară, din nou, cu rucsacii dornici să se lăfăie

în tren şi sufletele pline de entuziasm, în ultima zi a lunii martie. La fel de repede a trecut şi drumul până la Arad, deşi eram mai mult de 40 de cercetaşi deveni şi hunedoreni într-un vagon unde căldura era sufocantă şi locurile, bineînţeles, ocupate de alţii. Mai un cântec la chitară, mai o poveste de la Cioclovina şi aşa am ajuns. Organizaţi doi câte doi, la pas cercetăşesc, înconjuraţi de lideri arădeni, am fost conduşi la Liceul "Vasile Goldiş", unde urma să ne stabilim casa nomadă pentru un weekend. Lăsat bagaje, băut apă, îmbrăţişat lumea şi, imediat, plecat la plimbare prin Arad [care plimbare s-a transformat în două ore de hlizit la magazine în mall şi mâncat cât cuprinde]. După ce ne-am întors la sală, am îmbrăţişat din nou lumea proaspăt-sosită, adică timişorenii dragi nouă, ne-am aşezat culcuşurile în sala de gimnastică şi am trecut la adunarea generală din sala de conferinţe, apoi la o mimă, în aşteptarea celor de la Drăgăşani şi a orădenilor şi, bineînţeles, înainte de decshiderea oficială a campului. După ce toată lumea a ajuns, am fost legaţi la ochi, plimbaţi prin curte îndeajuns de mult încât să ne pierdem orice capacitate de a ne orienta în spaţiu, apoi ne-a fost permis să ne dăm jos eşarfele de la ochi şi... Surpriză! Gulguţe, lumânărele, jongleriile cu foc ale Laurei şi Cristinei Ciobanu, discursurile impresionante ale liderilor din Arad şi campul Spirit Scout 9... şi ţie! a fost oficial deschis. Am primit cartele cu atelierele la care urma să participăm,

am mai stat la o poveste nocturnă, apoi am încercat să adormim, pe acorduri de chitară şi şoapte de genul "Mai vreau zacuscă!" la două noaptea.

De 1 aprilie nu prea am fost păcăliţi decât de timp, care trecea mult mai repede decât am fi vrut noi. Trezirea la şapte dimineaţa, înviorare alertă, menită să scoată şi ultima urmă de somn din oasele noastre, mic-dejun luat pe fugă, veşnica coadă la baie, haine de scandal şi aşa, înarmaţi cu multă bună-dispoziţie, am plecat spre Pădurea Ceala, de la Lunca Mureşului, unde aveau să se desfăşoare toate atelierele noastre. La centrul de comandă [C.C.], fiecare era trimis la câte un copac pe care era lipită o foaie cu numărul şi numele atelierului şi, de acolo, trupa condusă de lideri pleca la locaţia din pădure unde se desfăşura activitatea. Fiecare atelier a avut ceva unic, captivant, aşa că nu aş putea face un clasament al celor mai frumoase ateliere. Astfel, la Run, Scout, Run!, am avut parte de mult alergat, de plimbări lungi, transformate în întreceri, cu bicicletele, am terminat un scurt traseu cu obstacole, am construit un adăpost în 10 minute, am fost rătăciţi intenţionat în pădure ca să găsim drumul înapoi, cu alte cuvinte, am fost mereu pe fugă, în grabă, nu am avut deloc timp să ne plângem sau să ne supărăm, râsetele fiind la ordinea zilei. La Team Bulding, echipa a trebuit să se cunoască, deşi se ştiau probabil dinainte cu toţii, prin diverse acaparante şi solicitante pentru echilibrul fiecăruia: o sfoară între doi copaci, pe care trebuia să te caţeri cu ajutorul echipei şi apoi să o traversezi cu mâinile şi picioarele prinse de ea, patru piloni pe care trebuia să stai într-un singur picior, un pod de sfori mişcător pe care trebuia să-l treci, o coardă întinsă între doi copaci pe care trebuia să calci cu mare atenţie, fără să cazi, bineînţeles şi, la sfârşit, un perete înalt pe care trebuia să se caţere întreaga echipă, mai mult sau mai puţin ajutată, precum alte şi alte invenţii spontane. La Orientare, existau două echipe, fiecare cu un traseu separat, precum şi o posibilitate foarte mare de a nu termina atelierul, dar o echipă formată din deveni a fost prima care a reuşit să traverseze toate punctele de control şi să ţină bine azimuturile. La Artiscout, trebuia să creăm o poveste bazată pe cuvintele "sete", "asfalt", "zbor", "mare" şi încă un ul, cred, poveste pe care s-o redăm prin cadre fotografice, decoruri realizate din plastilină, desene şi multă imaginaţie. La Extrem, bineînţeles că am avut un perete de escaladat şi, apoi, multă tiroliană, combinată cu o doză impresionantă de adrenalină şi

strigăte de fericire. La Step Up to SS9, am învăţat o coregrafie foarte frumoasă şi... provocatoare pentru Low a lui Flo-Rida, coregrafie presărată cu momente în care toată lumea râdea, fără să mai ştie de ce. La Can you do it?, am avut parte de puţină militărie, adică am alergat, sărit, târât pe burtă, mers ca piticii, pentru ca, în final, să tragem cu arma de Airsoft. La Sincer, mint, puteai să descoperi ce tip de temperament ai şi să înveţi să citeşti ceea e gândesc oamenii după felul în care răspund la aumite întrebări. Şi, într-un final, la Cucereşte!, aveai parte de multe lupte: cu făină, cu izoprene etc, de tras cu arcul, precum şi alte provocări tare faine, menite să dezvolte latura războinico-amuzantă a fiecăruia dintre cercetaşi. Vineri au fost cinci sesiuni de ateliere, următoarele două sesiuni ţinându-se sâmbătă dimineaţa [da, aţi ghicit, fiecare cercetaş participa la şapte ateliere din nouă]. După cele multe ore petrecute în Pădurea Ceala, ne-am întors la liceu, doritori de un duş revigorant şi, mai ales, curăţitor şi de o cină copioasă. Duşul l-am primit după ore de aşteptat la rând, dar cina am luat-o în tihnă, întinşi pe sacii de dormit. Când s-a mai înserat, ne-am dus cu toţii la Tea Room-ul organizat în cantina liceului: sală transformată cu multă grijă de arădeni într-un pub cercetăşesc, cu ceai, cafea şi pâine cu unsoare la discreţie, unde i-am primit şi pe Iulian şi Ozana, întârziaţii centrului local, care sosiseră cu o surpriză tare faină: dog tag-urile noastre. Tea Room-ul a fost inaugurat prin concursul "Vrei să fii scout?", unde fiecare centru local avea patru reprezentanţi, ce au fost supuşi la o probă de cultură generală, una de cunoştinţe cercetăşeşti, o probă de dans, o probă surpriză şi încă una de cunoştinţe muzicale. Noi, devenii, ne-am distrat pe cinste: echipa era formată din Maia, Teddi, Andrei şi... eu, am dansat Dansul Pinguinului şi tango în braţe la băieţi, ridicate de la sol, la proba surpriză Andrei mima un parapantist, noi i-am spus că e o paraşută şi tot aşa. După ce concursul a luat sfârşit, a început petrecerea, cu DJ, mult dans, şi a doua cină luată la miezul nopţii. Când mijeau zorii, ne-am decis să mergem şi noi să dormim măcar două ore, că deh!, party hardy, dar, totuşi, în limitele bunului simţ.

Sâmbătă de dimineaţă, din nou, trezirea la şapte dimineaţa, aceeaşi înviorare, acelaşi drum lung până la Pădurea Ceala, aceleaşi haine de scandal şi încă două ateliere. După ce am terminat sesiunea de dimineaţă, ne-am luat rămas-bun de la pădure până la anul şi ne-am întors, în pas alert, la liceu, unde ne-am schimbat în haine frumoase şi ne-am

pregătit de Oraşul meu. Împărţiţi în cinci patrule cu o componenţă tare variată, gata să descoperim

frumuseţea Aradului, înarmaţi cu indicii pentru punctele de control [da, aveam indiciile la noi, put

eam să aflăm dinainte ce avem de făcut, dar am fost cuminţi şi am deschis fiecare plic la timp]. Am vizitat Catedrala Catolică şi am aflat cum se spune în maghiară "Mergeţi la Casa cu lacăt", apoi am ajuns, evident, la Casa cu lacăt, unde am inventat o legendă, apoi am aflat-o pe cea adevărată, am plecat spre Turnul cu Apă, unde am arătat că ştim cum să scoatem o cheie uscată dintr-o farfurie plină cu apă, folosindu-ne de un pahar, o lumânare şi o brichetă, am poposit la primărie, unde am desenat forma clădirii, am aflat ce înălţime are şi de unde este adus ceasul din turn, după care ne-am odihnit pe treptele Filarmonicii. La sfârşit, am trecut prin parcul de pe malul Mureşului, unde am mimat personaje din camp şi am făcut poze cu un Urs [Speedy] şi un Cioban [Laura]. Fiecare patrulă a avut de traversat aceleaşi puncte de control, doar ordinea era diferită. Pot spune că Oraşul meu a fost o ocazie perfectă de a lega noi prietenii frumoase şi de a descoperi un nou oraş în stil de plimbare cercetăşească. Întorşi cu toţii la sală, am făcut un flash mob cu dansul învăţat la atelierul Step Up to SS9 şi ne-am distrat pe cinste, după care am avut vreme de mâncat, povestit şi râs. Seara, cei care doreau să îşi depună promisiunea au plecat la Pădurea Ceala. Povestea spusă de Gabi şi Andrei despre cum s-au pregătit acolo pentru depunerea promsiunii este una simplă, dar ascunde nişte sentimente indescriptibile: au plantat copăcei, au avut timp de meditaţie, au povestit despre sentimente, trăiri interioare şi cercetăşie, au primit cutiuţe cu mesaje personalizate, apoi, legaţi la ochi, fără să ştie unde merg, au fost aduşi înapoi la liceu, unde noi, exploratorii rămaşi 'acasă', am făcut gulguţe, le-am aranjat, le-am aprins, am format un cerc şi un covor de sfoară, aruncând ghemul de la unul la celălalt şi tensionând firele, iar liderii au făcut rost de o chitară, o vioară şi o tobă pentru a asigura fondul muzical şi de torţe, pentru a finisa cadrul simbolic, liniştitor, pentru promisiunea exploratorilor. I-am primit cu braţele deschise, iar ei au rămas profund impresionat de tot ceea ce li se pregătise. Au rostit hotărât promisiunea, după care, cu ochii închişi şi strângându-ne puternic de mâini, am cântat cu toţii "

Cumbaya", lăsându-ne purtaţi de spiritul cercetăşiei departe, în lumina gulguţelor... Noaptea a fost una albă, am scris bileţele pentru căsuţele de e-mail afişate pe pereţii Tea Room-ului, am ascultat un concert folk susţinut de cercetaşii dornici să ne [în]cânte cu chitările şi vocile lor frumoase [Vali, Petra, Speedy, chiar şi Gabi şi Andreea, devencele noastre dragi, au cântat aşa de frumos]. Într-un final, s-a dat stingerea, pe la cinci dimineaţa, şi am tras un pui de somn până pe la nouă.

Duminică dimineaţa nu am mai avut parte de înviorare, ci am asistat cu toţii la ceremonia de închidere a campului. Au fost împărţite premiile [noi am luat locul trei], am strigat cu toţii din adâncul inimii că ne-a plăcut la Spirit Scout 9 şi că vom reveni, cu siguranţă, la anul, am făcut multe poze de grup, am mai jucat o Steaua, am îmbrăţişat mult mai multă lume decât atunci când sosiserăm în camp, ne-am strâns bagajele şi, cu dorul deja ivindu-ni-se în suflete, am plecat spre casă, lăsând în urmă un weekend plin de cercetăşie, voie bună şi un fragment din sufletele noastre de cercetaşi.

Mulţumim centrului local "Phoenix" Arad pentru campul foarte frumos pe care l-au organizat şi pentru timpul minunat pe care ni l-au dăruit. Da, ne-am îndrăgostit de /la Spirit Scout 9... şi ţie, ne-au plăcut toate activităţile, încât la evaluare cu greu am reuşit să găsim un lucru care nu ne-a plăcut şi abia aşteptăm următorul Spirit Scout!

Gata oricând,

Petra Ioana Trifon, exploratoare, unitatea "Daos".

Ziua Cercetaşului

2011-02-24T00:17:00.003+02:00

Poate vă întrebaţi cum au petrecut devenii în 22 Februarie... Ei bine, au avut parte de o zi minunată! După îndelungi dezbateri [ce să facem, cum să promovăm cercetăşia cât mai bine de ziua noastră etc], am stabilit programul şi, în dimineaţa zilei de 22 februarie, îmbrăcaţi cu cămăşile de cercetaşi, cu zâmbetul larg pe buze şi eşarfele la gât, ne-am îndreptat spre Colegiul Naţional "Decebal", unde învăţăm o unitate întreagă, şi am transformat sala festivă a bătrânului nostru liceu într-un sediu cercetăşesc: panouri cu poze, afişe, steaguri, cămăşi, chitări...şi mulţi copii de gimnaziu, privindu-ne atenţi, cu ochii mari. Le-am vorbit cum am putut noi mai bine despre cercetăşie, le-am arătat şi un filmuleţ în care l-au recunoscut pe Bear Grylls şi au fost uimiţi să afle că el e şeful cercetaşilor din Anglia. Am cântat împreună cu ei, le-am răspuns la întrebări şi am fost tare fericiţi să vedem că au fost interesaţi, captivaţi chiar de prezentarea noastră. Sperăm să rămână cât mai mulţi dintre ei la lupişori şi temerari.

După prezentare, am avut un flash-mob în faţa şcolii... Irina a strigat "Cercetaşi!", am îngheţat cu toţii pentru trei minute, noi aveam eşarfele ascunse sub geci, ea ni le-a scos la fiecare şi, după ce toţi aveam eşarfele pe piept, a fluierat, iar noi am răspuns "Gata oricând!". La şcoală, am jucat Ha! în pauze, ne-am purtat uniforma cu mândrie, am scris plini de voioşie "Ziua Cercetaşului" în loc de 22 Februarie şiiii ne-am distrat de minune. Când am terminat cursurile, am mai făcut din nou un flash-mob, în aşa fel încât tot mai multă lume să afle de noi... Sunt mândră să spun că eu şi cu Luisa am fost la conferinţa despre iubire a lui Dan Puric cu cămăşile pe noi şi eşarfele la gât...

Pot să spun că a fost o zi minunată, mult mai frumoasă decât ne aşteptam să fie... Sperăm să dobândim cât mai mulţi aspiranţi, care la anul să spună împreună cu noi La mulţi ani, cercetaşi!

A voastră în cercetăşie,

Petra Ioana Trifon, exploratoare.

P.S.: Revin cu poze atunci când le voi primi...:)

Mugur de fluier

2011-02-09T00:21:00.011+02:00

O adiere uşoară de primăvară se simte în aerul de februarie şi bocancii noştri încep să desţelenească tărâmurile ţării noastre dragi, urmându-şi dorurile de munte. Dar până să începem să cutreierăm noi locuri, să ne aventurăm în necunoscut şi să supravieţuim unui nou an cercetăşesc, credem că ar fi timpul să vă invităm să citiţi poveştile prin care am trecut iarna aceasta, să beţi un ceai fierbinte, să vă imaginaţi că afară încă ninge şi să vă lăsaţi purtaţi din nou în lumea zăpezii.

Demult, tare demult, pe la mijlocul unui

decembrie îngheţat, am primit şi noi Lumina Păcii şi am încercat să oferim tuturor oamenilor un zâmbet, aşa că am împărţit Lumina, împreună cu mesajul nostru de pace, bisericilor ortodoxe şi catolice din Deva, am luat-o cu noi în mini-turneul cu corul şcolii [Colegiul Naţional "Decebal"] şi am dus Lumina chiar şi la o conferinţă-concert de Crăciun, susţinută de tatăl meu, unde am dăruit-o cercetaşilor din Târgu-Jiu şi tuturor spectatorilor care au dorit să o primească în casele şi în inimile lor.

Înainte de Ajunul Crăciunului, ne-am adunat cu toţii la sediu, unde am filmat o colindă, am primit cadourile de la Iulian [nişte tricouri de toată frumuseţea] şi de unde am plecat la colindat la fiecare acasă. Am urcat şi coborât dealuri, am vestit pe la fiecare acasă Naşterea Domnului şi am cântat până când nu am mai avut glas. Am depănat amintiri, am primit cadouri [brăţări de

supravieţuire, cercei, busole] şi am râs la fel de mult ca de obicei... De Revelion, ca nişte cercetaşi uniţi ce suntem, am petrecut împreună, distrându-ne aşa cum doar noi ştim să o facem. Toată luna ianuarie am lucrat la un proiect încă secret, am făcut planuri peste planuri şi ne-am obişnuit cu temperatura constantă de la noi din sediu, mai scăzută însă decât

într-o peşteră.

Cea mai recentă ieşire a noastră este cea din weekend-ul trecut, prima noastră şcoală de

iarnă. Cu mic, cu mare, după vise cu ieşiri în Retezat spulberate de zăpada prea mare şi dezbateri lungi pe grupul de pe Facebook, ne-am decis să plecăm la Straja, ca să [învăţăm] schiem, să ne dăm cu placa şi să petrecem, că doar tare mulţi dintre noi abia îşi sărbătoriseră zilele de naştere. Zis şi făcut! Joi dimineaţa, jumătate dintre cercetaşi erau deja pe drumul spre Straja, pentru a schia cu o zi în plus. Ceilalţi, muritorii de rând, am ajuns abia vineri dimineaţa, după un drum obositor cu trenul. Ne-am lăsat bagajele, ne-am luat schiurile în spate şi ne-am dus pe pârtie. Am schiat de vineri dimineaţa până duminică după-amiaza atâta cât ne-au permis rotulele şi ne-am dat cu plăcile atâta cât posterioarele mai puteau primi căzături. Am înfruntat vânturi, gheaţă şi iarbă, ne-am războit cu teleschiurile sau cu Canalul şi am biruit! Am avut parte şi de câteva cursuri de supravieţuire pe timp de iarnă, am învăţat care sunt problemele care pot apărea iarna la munte şi cum le putem rezolva, am aflat cum

să ne ferim de avalanşe şi am văzut cum se foloseşte un piolet şi cum ne asigurăm corzile la o escaladă. Am avut un moment spiritual tare frumos, pe acorduri de chitară şi mirosind a portocale, Ozana, Maia şi Nora şi-au depus promisiunea de cercetaş la răsărit, la Crucea de la Straja, ne-am rostogolit pe cea mai abruptă pârtie când toată staţiunea dormea şi am cunoscut cercetaşi de prin alte părţi ale ţării. Cu toţii am învăţat câte ceva la această şcoală de iarnă şi, cu siguranţă, am consolidat legăturile de prietenie existente între noi...

Acum, aşteptăm să pornim în expediţiile noastre anuale, să ne testăm din nou limitele şi să ni le depăşim, să fim şi mai cercetaşi decât suntem şi să reuşim tot mai mult în încercarea noastră de a lăsa lumea mai bună decât am găsit-o. O primăvară cât mai frumoasă!:)

Gata oricând!

Petra Ioana Trifon, exploratoare, Unitatea "Daos"

UP XII + I

2010-12-11T22:44:00.012+02:00

Brăţări, medalioane, proiect, poze, steag, lucruri făcute pe ultima sută de metri şi, într-un final, urcarea în personalul spre Alba Iulia. Aşa a început totul, în ziua de 26 noiembrie. Eram foarte mulţi participanţi deveni, însă fără lider, că doar el avea regim de student la Cluj, aşa că a venit mai târziu. Stres, "sper că nu am uitat ceva important", un personal care te bălăngăne şi multe speranţe... era primul nostru UP.
Ajuns la Alba, cumpărat bilete de întoarcere, îmbrăţişat albanezi, plecat la sala de sport a Colegiului "Horia, Cloşca şi Crişan"[HCC]. Lăsat bagaje, învârtit prin Alba, aşteptat lider şi deschiderea sălii. Într-un final, liderul a sosit, sala s-a deschis, noi ne-am întins izoprenele şi am reuşit să mâncăm o cină copioasă. Apoi, înfofoliţi şi cu zâmbete largi puse pe chip de revederile multiple, am plecat la festivitatea de deschidere a festivalului. În şanţurile cetăţii, la Ryma, ne aştepta un mic rai adus pe pământ. Gulguţe suspendate, ţinând loc de stele, cercetaşi deveniţi cavaleri medievali şi ţinând aprinse torţe, muzică frumoasă pe fundal, păreri şi impresii inscipţionate în prezentări PowerPoint şi, apoi, zidite pe pereţii cetăţii, prăjituri împărţite de temerari, totul fiind urmat de un concert de muzică folk al trupei Om, de jongleriile cu foc deja consacrate şi de o magie de lumini, speranţe şi zâmbete de cercetaşi. Aşa s-a deschis ediţia XII + I a festivalului Unitate şi prietenie. Noaptea care a urmat a fost şi ea minunată. Am avut parte de prima ninsoare, de primele dansuri în zăpadă, de primele inimioare desenate în omăt şi de prima floare de crin realizată din bocanci.
Dimineaţa de vineri a adus cu ea multă lene, bulgăreli şi o învălmăşeală de nedescris, fiindcă se împărţiseră biletele cu participarea la ateliere şi se căutau schimburi cât mai avantajoase. După ce toată lumea s-a calmat, am fost împărţiţi pe patrule mixte, am primit fiecare un nume, o hartă şi bănuţi de hârtie şi am plecat să găsim comoara dacică, ascunsă undeva în Alba Iulia. Am avut parte de multe provocări amuzante, de momente în care ne-am făcut de râs pentru că aşa cerea protocolul, de poze făcute în ipostaze ciudate sau de probe pentru inteligenţa noastră, dar cel mai interesant a fost, cu siguranţă, să cooperăm cu oameni noi, să învăţăm să lucrăm ca o echipă, deşi ne cunoşteam doar de câteva ore, şi să ne şi distrăm împreună. Odată întorşi la HCC, îngheţaţi şi înfometaţi, am înfulecat ceva repede, am mai pus câteva haine pe noi şi am plecat repede de tot, încărcaţi de bagaje, la restaurantul Gothic, unde avea să se ţină Târgul de prezentare al centrelor locale. Am primit masa noastră şi bucăţica noastră de perete şi am început să aranjăm. Până ce toată Deva a ajuns, steagul era înălţat, cătrinţele şi prosopul întinse, marfa [adică medalioanele, brăţările şi inelele de eşarfă hand-made] desfăcută şi standul... deschis. Am avut ocazia să vedem ce au făcut celelalte centre locale, să legăm noi prietenii, să dăm şi să primim îmbrăţişări gratuite şi să ne distrăm aşa cum numai cercetaşii pot să o facă. La sfârşitul serii, am strâns cele câteva medalioane rămase, obiectele tradiţionale şi buna-dispoziţie şi am plecat înapoi la HCC, cu gânduri mari de... somn, că nimeni nu mai avea chef de farse după aşa o zi plină. Totuşi, câţiva nu au fost răpuşi de oboseală, aşa că au legat ghirlande de bocanci între coşurile de baschet, aşa, ca să avem şi odorizant de cameră în sala de sport.
Sâmbăta [sau ziua de ateliere] a fost foarte frumoasă. Unii au mers la salină la Turda, alţii au învăţat să gătească, unii au pescuit idei, alţii s-au jucat aşa cum o făceau în copilărie, unii au jonglat, alţii au dansat, unii au pictat, alţii au învăţat să acorde primul ajutor şi, cu siguranţă, fiecare a avut parte de un timp plin de bucurii şi zâmbete, de un timp în care a învăţat lucruri noi şi a legat noi prietenii. La sfârşitul zilei, fericiţi că albanezii ne-au oferit o aşa varietate de activităţi, dar întristaţi din cauză că finalul acestui festival era tot mai aproape, ne-am îndreptat din nou spre Ryma, să participăm la festivitatea de închidere. Aceleaşi gulguţe, aceiaşi oameni primitori ne-au aşteptat acolo. Mai bine de trei sute de oameni se ţineau de mâini, într-un cerc mai mult sau mai puţin perfect, uniţi de toate amintirile dobândite în doar trei zile de festival, uniţi de cântecele ce răsunau dintr-un colţ în altul al sării de sport, uniţi de bocancii căutaţi în neştire şi, cel mai important, uniţi de cercetăşia ce îi adusese, de peste mări şi zâri, împreună, în vechea cetate Alba Iulia. Ne-am jucat împreună, am cântat împreună, am îngheţat împreună şi am aplaudat împreună. La premiere, nu ne-a venit să credem că am obţinut locul doi. Şi tot aşa, nu ne-a venit să credem că ediţia XII + I a UP-ului fusese decvlarată închisă. Numărând în gând cât mai avem de aşteptat până la următorul UP şi cântând veseli prin frigul ardelenesc, ne-am îndreptat spre sala de sport sau spre cafenelele din Alba, gata să găzduiască cercetaşi dornici de depănat amintiri. Am povestit, am făcut ultimele farse, am râs până când a fost necesar să se proiecteze, special pentru Deva, un slide în Power Point cu "Linişte, vă rugăm!". A fost cu adevărat o noapte albă.
Duminică dimineaţa, am jucat o ultimă Stea şi o ultimă Gaşcă, am strâns toate bagajele, am îmbrăţişat oameni şi am schimbat ultimele adrese de e-mail şi ultimele planuri de revedere... Într-un final, trişti nevoie mare, am părăsit sala de sport a HCC-ului, plină acum şi de amintirile primului nostru UP. Şi fiindcă ştim că putem avea încredere în voi, o să vă şoptim un secret... UP XII + I a fost minunat, a fost primul nostru festival şi una din cele mai frumoase ieşiri ale noastre, a fost fericire comprimată într-un weekend de cercetăşie. Deşi nu mai aveam voce, deşi am îngheţat pe-afară, deşi am pierdut ochelari sau bocanci, contează că am reuşit să plecăm de la Alba Iulia cu sufletele pline de gânduri frumoase, de râsete şi de glume ştiute doar de participanţii la UP şi mândri de eşarfele care atestau că şi noi am făcut parte din UP...
A voastră în cercetăşie,
Petra Ioana Trifon.
P.S: Deva strigă mai tare, mai tare, mai tare! Deva strigă mai tare, mai tare decât TOŢI!:)

Marş nocturn [sau un alt mod de a ne testa limitele]

2010-11-20T01:00:00.009+02:00

Toamna se numără bobocii... şi la cercetaşi. Ceea ce înseamnă că, în micul nostru oraş, lumea începe să aprecieze tot mai mult viaţa de cercetaş şi toate provocările ei. Pe scurt, suntem din ce în ce mai mulţi în neîncăpătorul nostru sediu roz, aşa că, pentru a testa abilităţile aspiranţilor la titlul de cercetaşi, am organizat o ieşire nocturnă. A durat ceva până când am planificat totul, până când am stabilit ce facem şi unde mergem, dar, într-un final, am reuşit să stabilim că vom face un marş nocturn, ca să ne testăm şi noi, cercetaşii vechi, limitele, că doar marş îmbinat cu somn nu mai încercaserăm înainte.

În seara de 5 noiembrie, după o zi obositoare la şcoală, şefii de patrule, adică Maia, Gabi, Teddi şi eu, împreună cu şefii principali, adică Ozana şi Iulian, s-au întâlnit la sediu ca să pregătească micul –dejun, ce trebuia să ne aştepte a doua zi dimineaţa acolo. În timp ce planificam ultimele aspecte ale ieşirii [ordinea patrulelor, traseul exact, azimuturile care trebuiau ţinute etc], cercetaşii şi aspiranţii se strânseseră în faţa sediului, echipaţi din cap până în picioare în stil cercetăşesc şi gata de acţiune. Aşa că ne-am luat hărţile, oamenii, ne-am încolonat şi am pornit-o în pas alert spre releu.

4 patrule... Cercetaşii trebuiau să stea uniţi, altfel venea Iulian din spate, ne fura şi ne lăsa singuri în pădure. Aşa că şefii de patrulă se străduiau să îşi ţină oamenii aproape, povestind cu ei vrute şi nevrute, împărţind apa şi ketchup –ul şi mergând, evident, în ritmul celui mai slab. Primul popas important a fost la locul denumit de noi „belvedere”, pentru că întreg oraşul se aşternea la picioarele noastre. Acolo, am mâncat, am visat şi ne-am pus dorinţe, privind cerul spuzit de stele... Dar să nu mai descriu poetic ceea ce s-a întâmplat, pentru că să mergi noaptea, fără suficientă apă şi cu frica de a nu păţi ceva, având în vedere că nimic nu e sigur noaptea în pădure, nu e deloc un subiect de poezie demnă de a fi comentată de elevii de liceu...

Cu burţile pline şi ochii încântaţi de priveliştea ce ni se descoperea în fiecare clipă, am plecat spre releu. Mers în şir indian, fără frontale, numărători tot mai dese, urcuş extenuant şi opriri nenumărate... cam aşa am putea rezuma drumul până la releu. Într-un final, am dat şi de marele nostru reper şi, fericiţi, ne-am aruncat la pământ şi aproape l-am sărutat, că doar suntem români şi romanul „Ion” ne e carte de căpătâi. Însă pauza nu poate dura foarte mult, fiindcă noi suntem surviveri, aşa că ne ridicăm şi plecăm iar, de data asta spre Piatra –Coziei, cu acorduri de Frank Sinatra răsunând de la ultima patrulă [adică a mea].

Mai în braţe purtaţi, olecuţă răniţi şi mergând cam încet, ne-am întregit din nou, ca şi grup, şi am pornit spre dealul Coziei. Însă azimuturile sunt greu de urmat, aşa că ne mai învârtim în jurul dealurilor, mai urcăm trei poteci, coborâm două trăgându-ne pe fese şi, într-un final, ajungem într-un punct mort, pentru a constata că am explorat tare amplu. Nu-i nimic, noaptea abia a început, subiectele de discuţii sunt infinite, aşa că plecăm din nou, de data asta pe dealul cel bun. După lupte seculare cu frunzele ce ne foşnesc sub tălpi şi cu setea din noi [sete de adevăr, de cunoaştere, că doar apă avem destulă], ajungem în vârful Pietrei –Coziei, fericiţi că am reuşit să găsim drumul cel bun, că am rămas împreună şi că nimeni nu a murit [încă].

A urmat o pauză binemeritată, consilii de şefi de patrulă şi multe îmbărbătări, precum „Hai că putem şi fără apă, nu moare nimeni!”, apoi, cu forţe proaspete şi plini de curaj, am plecat spre Mintia. Învioraţi de aerul rece, fericiţi că nu mai avem vreun deal de urcat şi plini de voie bună, am început să cântăm, să râdem şi să glumim, fiindcă ori dormim, ori nu mai dormim [în cazul nostru, se aplică răspunsul „ori”]. Ajunşi la Mintia, ne minunăm puţin de vilele aflate acolo, după care ne punem pe aşteptat părinţii. Fetele pleacă primele, eu rămân cu băieţii, ca să mergem cu Subaru. Aşteptăm ce aşteptăm, dar toată răbdarea de care am dat dovadă a fost plătită cu vârf şi îndesat de drumul minunat până la Deva cu o maşină de nota 11.

Înapoiaţi în dragul nostru oraş, unii rupţi de somn, alţii foarte „fresh”, ne-am strâns la sediu, în jurul orei 5 dimineaţa, ca să ne jucăm, să cântăm şi să mâncăm dulciuri. După ce am constatat că trei sferturi dintre noi abia se mai puteau ţine pe picioare, am declarat obiectivul ieşirii nocturne împlinit [aprecierea somnului] şi am plecat către căşi, unde ne aşteptau o baie fierbinte şi un pat moale... Noapte bună, cercetaşi! Să ne trezim cu bine, în următorul camp de supravieţuire!:)

A voastră în cercetăşie,

Petra Ioana Trifon.

Campul Tăcerii

2010-11-17T22:31:00.004+02:00

..."Shh"... "Linişte, îţi scad 5 puncte." Şi cam asta era tot ce se auzea în camp pe timp de zi. Cu minunata ocazie de a strânge mormanele de gunoi de la Bejan după minunaţii mâncători de seminţe, ne-am gândit să ne târâm de capul nostru până la Cozia, unde ne aştepta dragul de Iulian. Într-un final, ne-am adunat toţi, cu tot cu patrule, exceptându-l pe Alex, şi ne-am apucat de mâncat în aproape linişte că doar eram eu acolo şi Yoyo vroia neapărat salamu' lu' Teddi.
O întâlnire scurtă cu şefa de camp, Ozana [care nu era acolo] merge după lapte, o parte pleacă după apă şi începem repede-repede să urcăm, asta dacă nu vroiam să dormim cu Iulian,
Ajunşi pe Piatra Coziei, pe lângă faptul că era să decolăm montând corturi, toată lumea o avut voie să vorbească şi ăsta o fost sfârşitul liniştii dinaintea furtunii, pentru că, ei bine, a început ploaia.
Într-un final fericit, am înghesuit toţi temerarii într-un cort pentru ca artiştii să le ţină un moment spiritual, în timp ce restu' făcea focul şi pregătea locul de promisiune.
Momentul promisiunii a fost deschis cu o rugăciune foarte kinky, ca apoi, pe rând, fiecare aspirant la eşarfa de explo să rostească jurământul.
Pac-pac, am terminar şi asta ca să nu se ude toţi chiar până la piele. Eu cu Andreea le-am dat la toţi de mâncare, am stabilit plantoanele şi unii chiar au încercat să doarmă.
În a doua zi, Iulian avea ceva filme cu trezit oamenii la răsărit, dar era înnorat, aşa că i-am lăsat pe toţi să doarmă, plănuind un hike la lacul Cozia. Noroc că o început iar să plouă şi ne-am rătăcit cu Alex spre releu. Într-un final foarte, foarte alunecos şi ud, am ajuns la sediu pentru prânz, evaluări, haine uscate şi alte detalii tehnice.
P.S.: În timpul campului, nimeni şi nimic, cu excepţia chitării lui Gabitzu, nu a fost rănit.

Ţip oricând,
Irina Georgescu.

We did it, Romania!

2010-10-10T20:31:00.004+03:00

25 septembrie, o zi plină de râsete, ciudăţenii şi, mai ales, gunoi. Mult gunoi. Fiind cercetaşi, deci gata oricând, am răspuns Da! provocării de a strange gunoiul din toată România într-o singură zi. Deşi noaptea trecută petrecuserăm cam mult, fiindcă avusese loc Balul Bobocilor la “Decebal”, ne-am trezit de dimineaţă, cu forţe proaspete, şi ne-am îndreptat spre Pădurea Bejan, unul dintre locurile pline de deşeuri din Deva. Narmaţi cu saci de gunoi, cu mănuşi de chirurg şi cu pişcători pentru nas [măcar imaginare, deşi ar fi fost binevenite în unele cazuri], am purces la strângerea gunoiului. Am găsit cele mai ciudate lucruri, de la sticle pline cu lichide dubioase, la buchete de flori de plastic şi chiar la o vază de sticlă. Am fost împărţiţi în două jumătăţi: prima jumătate a plecat la cascadă, unde era un adevărat paradis al gunoiului, a doua grupă a rămas la Bejan şi a strâns gunoiul pe categorii – unii strângeau plastic, alţii conserve şi metal, alţii sticlă şi ultimii hârtie. După două ore în care ne-am învârtit ca nişte titireze, adunând de unde puteam fiecare bucăţică de plastic sau hârtie, am strâns 45 de saci mari de gunoi, plini cu inconştienţa devenilor, devenită pericol pentru natură. A sosit şi binemeritata pauză, în care am cântat de a răsunat scena de la Bejan, apoi o parte dintre noi au plecat într-un camp al tăcerii, despre care veţi afla în următorul articol… Până atunci, vrem să ştiţi că se poate! România poate deveni mai bună: cu efortul fiecăruia dintre noi!:)

Yis,
Petra Ioana Trifon.

Elemente... ultimul camp al verii

2010-10-10T19:59:00.006+03:00

Când Laura şi Cristina, cele două timişorence care se joacă cu focul, ne-au invitat la Radna, la primul camp „Elemente”, am fost foarte entuziasmaţi. Denumirea campului, cele câteva detalii pe care am reuşit să le primim ne-au făcut să vrem neapărat să mergem, deşi asta însemna ca, după un camp de trei zile, să fim apţi să începem şcoala cu ochii deschişi. Dar am acceptat provocarea, i-am luat pe Tudor şi pe Ruxi ca lideri însoţitori şi am plecat.
La Radna, odată ajunşi în gară, am lăsat toţi rucsacii într-un colţ al parcului şi am alergat la primul magazin din apropiere, ca să cumpărăm snacksuri şi îngheţată. Până când am aşteptat şi timişorenii, până când ne-am strâns cu toţii, a trecut o oră. Am purces, pe marginea drumului naţional, spre cetatea Şoimoş, unde aveam să campăm şi să ne ducem veacul următoarele două zile. Imediat ce am ajuns, am tras la sorţi componenţa patrulelo şi ampornit în îndeplinirea primei provocări: cine aduce cele mai multe lemne. Patrula 4 a câştigat, iar premiul era dreptul de a alege locul de campare. După ce ne-am mutat rucsacii la locul ales, am plecat în cetate, unde a avut loc deschiderea oficială a campului, prin jonglerii cu foc impresionante şi poveşti despre elemente citite la lumina frontalelor. Când momentul spiritual s-a încheiat, ne-am întors în camp, unde ne-am ridicat corturile, am stabilit cate cum dormim şi am plecat la adunarea generală. Următoarea provocare era găsirea protectorului. Erau patru protectori, fiecare cu o frontală [se înnoptase deja], iar noi trebuia să îi căutăm după luminiţa care sclipea de câte ori cei din staff strigau NATO. Noi am găsit protectorul Pământului, pe Cella, şi a trebuit să creăm un mediu propice pentru plantarea unei flori. Am făcut şi asta şi, aşa, am devenit patrula Pământ. Am primit steaguri, tricouri şi ne-am întors, fericiţi, în camp. Acolo, am aflat că urmau atacuri de noapte între patrule. Fiecare dădea câte o provocare şi trebuia să o îndeplinească cealaltă patrulă. Din cauză că nu am mers suficient de repede ca pitici, am pierdut steagul în faţa patrulei Foc, dar am câştigat cel al patrulei Apă, fiindcă am săpat o groapă mai adâncă cu mâinile. După provocări, ne-am adunat în jurul focului de tabără şi am cântat până când zorii au început să mijească la răsărit.
Ziua următoate ne aştepta cu noi provocări. Prima şi, evident, cea mai grea, a fost trezirea şi înviorarea. Dar am depăşit şi acest obstacol şi am constatat că protectorul ne fusese răpit de cei de la Aer şi, ca să îl recuperăm, a trebuit să construim un zmeu. L-am înălţat, a zburat un metru şi jumătate, apoi s-a prăbuşit. Dar am câştigat proba. După prânz, am avut parte de provocări fizice, date de staff. Piramida umană, cursa cu ştafetă la mersul cu roaba şi, ca o încununare, cursa cu obstacole. Însă, până la ea, am avut parte de meciuri de volei în care ne-am demonstrat lipsa de talent la acest sport, un joc de şah în care membrii patrulelor erau pioni, iar liderii jucători, de multe jocuri amuzante [HA!, Capture the flag – o variantă foarte captivantă şi Ha-ha-ha] şi de o pauză în care ne minunam de cât de greu va fi să supravieţuim acestui traseu. Am pornit târându-ne pe sub un pătrat format din sfoară, sărind peste el, apoi ne-am rostogolit de două ori, am urcat în fugă un deal, ne-am învârtit de zece ori în jurul catargului, am coborât dealul pe burtă, am ajuns la vatră în mersul piticului cu spatele, am cărat o piatră de trei kilograme de-a lungul unei cărări trasate cu o sfoară şi, într-un final, am ajuns înapoi. După această provocare extenuantă, am avut parte de jocuri logice... Am fost singura patrulă care a rezolvat toate problemele puse de Ioana şi, astfel, am câştigat [măcar aici] puncte. Seara s-a terminat, ca de obicei, în jurul focului, fiind mult prea obosiţi să ne mai atacăm reciproc.
Duminică, ultima zi de vacanţă, a fost senină şi plină de bucurii. Ne-am atacat din nou, ne-am războit foarte mult cu Aerul [am avut parte de trei probe de baraj care să dovedească cine câştigase steagul], am luat un steag şi de la Foc, în timp ce deveanca de la Foc se distra căţărându-se într-un copac cu o mască de gaze pe faţă. După ce atacurile au luat sfârşit, ne-am strâns lucrurile şi am cântat hitul acestui camp – Luisa şi cu Brebenel. Festivitatea de premiere a avut un rezultat aşteptat: campionii campului au fost cei de la patrula Foc, pe locul doi clasându-se Aerul. Oricum, mai importante decât acest rezultat sunt prieteniile legate, lucrurile învăţate, provocările trecute şi sfârşitul de vacanţă trăit în cea mai frumoasă manieră... alături de cercetaşi. Ne-am întors la Deva cu zâmbetele pe buze, râzând de bancul cu tabloul cu lupi, care a făcut furori printre cercetaşi... Elemente a fost un camp pe cinste.

P.S.: Fragment din hitul campului: „Luisa e - o fată cu trupul tras ca prin inel; şi-avea un corp, şi-avea o piele ce-l excitau pe Brebenel”.:)

Yours in scouting,
Petra Ioana Trifon.

Cheile vieţii [sau ultimul nostru weekend de vară]

2010-10-10T19:47:00.007+03:00

"Iulian, nu pot să cred că ne-ai făcut aşa ceva! E strigător la cer! Cheile vieţii… ştiam că trebuia să stau acasă!"
...cu 3 zile înainte :
Suntem în drum spre Cheile Madei, Ardeului, Glodului şi Cibului. Stăm lejer câte 3, maximum 4 în fiecare maşină. Asta până la muzeul cu antichităţi, unde motorul uneia dintre maşini s-a încins din cauza greutăţii rucsacilor şi am fost nevoiţi să urcăm tot atâţia cercetaşi într-un număr mai mic de maşini. Partea frumoasă a acestei întâmplări este chiar muzeul de antichităţi. Mai exact casa unui sătean, unde acesta a procurat diferite obiecte, unele având chiar şi sute de ani vechime. Am fost primiţi cu căldură şi am avut parte de o prezentare detaliată a obiectelor ce au fost păstrate cu grijă de-a lungul anilor.
Ajunşi în Cheile Glodului, ne-am luat cu vitejie rucsacii în spate si am pornit la drum. Desigur că nu ştiam ce are să ne aştepte. Nimeni nu ştia. Am fost uimiţi de diversitatea acelor locuri, însă am sesizat şi partea negativă a acestora: nepăsarea omului faţă de gunoaiele duse de apă, rămânând cu ideea că acel loc are nevoie de ajutorul nostru. După mai bine de un ceas de mers prin apă, care era imposibil să treacă de genunchi, am ajuns la concluzia că imposibilul e relativ. Să vă povestesc cum s-a întâmplat: Iulian avea un băţ de aproximativ un metru. Acest băţ a plecat în explorarea adâncimii apei. Sub ochii miraţi ai tuturor, băţul se scufunda şi se scufunda şi se scufunda, până când Iulian a rămas fără băţ.Dar cum speranţa moare ultima, dragul nostru lider a decis să ia drumul băţului, iar liderul se scufunda şi se scufunda şi se scufunda, până ce apa i-a ajuns la rucsac. Astfel, următoarele cuvinte care s-au auzit au fost: Toţi rucsacii în saci! Acum! …Şi aşa, toţi cercetaşii s-au pus pe împins rucsaci, înotând prin cea mai dificilă parte a Cheilor Glodului. După ce am trecut toţi rucsacii de locul unde apa depăşea 2 metri, am poposit timp de jumătate de ceas, întinşi ca şopârlele la soare.
Când am pornit iar la drum, în formaţie completă şi împărţită pe patrule, eram siguri că suntem aproape de final. Dar norocul n-a ţinut cu noi şi am mai mers aşa, cu toată încrederea pusă în Iulian, încă vreo oră, când ne-am luat inima în dinţi şi am întrebat: Mai este mult de mers? Răspunsul lui Iulian a fost următorul : Maxim 40 de minute.Peste o oră de mers , răspunsul aceleiaşi persoane, la aceeaşi întrebare, a fost exact acelaşi : 40 de minute…iar într-un final, Cheile Glodului au luat sfârşit.
Am găsit un loc întins, la malul apei, unde am înfulecat mâncare cât pentru toate orele de mers prin Glod, unde au avut loc ateliere de montat cortul, pentru cei care nu erau familiarizaţi cu asta. Dar nimeni nu a stat, căci un grup de cercetaşi a adus lemne, un voluntar a făcut vatra de foc, altul a curăţat zona de…să le zicem îngrăşăminte naturale, iar altul a negociat cu sătenii preţul laptelui pentru a doua zi.
În acea seară, am făcut ce ştim noi mai bine, am aprins focul, în jurul căruia ne-am strâns cu toţii, am cântat şi am povestit vrute şi nevrute. Într-un moment al serii, Iulian ne-a întrebat despre lista noastra de priorităţi, unii au răspuns iubirea, alţii prietenia, sănătatea, iar după un adevarat discurs, ţinut de un lider competent, acesta a reuşit sa ne convingă că echilibrul este cel mai important. Unii l-au trecut în capul listei de priorităţi, alţii au decis să-şi păstreze ordinea, dar cu toţii am înţeles în acea seara profunzimea şi importanţa unei vieţi echilibrate. A fost o noapte plină, însoţită de planton..iar dimineaţa am avut parte de o altă masă copioasă, ca recompensă a nopţii trecute şi promisiune a zilei ce va să vie.
Ne-am strâns corturile şi ne-am mutat cuibul în curtea unor arheologi. Am plecat în explorarea cheilor Cibului, dar o mare parte din ele le-am ocolit, mergând mai mult pe uscat, uneori chiar prin noroi. Ajunşi destul de departe de locul de campare, după ce ne-am târât, rostogolit, împotmolit, zgâriat şi în special murdărit, ne-am văzut sosiţi la casa unor domni foarte amabili, care ne-au bătut un apropos, cum că dacă am fi avut costumele de baie la noi, am fi putut face o baie. Iar cum cercetaşul e “Gata Oricând!”, în secunda următoare piscina s-a umplut de cercetaşi fericiţi, uzi şi acum curaţi. După o bălaceală pe cinste, am plecat la drum , până am ajuns la locul propus, şi anume o Mânăstire de Maici, în vârful dealului. Am intrat, am văzut, ne-am luat ziua bună şi am plecat la drum.
Într-un final am ajuns înapoi la locul de campare, unde toţi am avut parte de masa de prânz, după care am plecat pe Cheile Ardeului, către cetatea din apropiere. Cheile le-am trecut cu bine, însă ce avea să urmeze, ne-a lăsat cu gura căscată. Am urcat uimiţi de forţele proprii pe cetate. Eram la un pas distanţă de prăpastie, stăteam toţi în şir indian şi inimile noastre băteau puternic. Odată văzuţi sus, ne-am tras sufletul şi am fost cu toţii prinşi în decorul cetăţii. Unul dintre arheologi ne-a povestit trista istorie a cetăţii, ne-a arătat o peşteră şi am văzut chiar şi un cuptor de lut, vechi de pe vremea strămoşilor noştri daci. Vântul unei veri obosite s-a năpustit asupra noastră şi ne-a determinat să ne întoarcem jos la locul de campare. Dar nu cu mâna goală, ci cu lemne pentru focul de tabără.
Acea seară a fost şi ea specială în felul său, am avut parte de poveşti istorice spuse de arheologi, de nelipsitul foc de tabără şi multe alte întâmplări ce au legat cercetaşul de arheolog.
Următoarea zi a fost cu siguranţă una de neuitat pentru mulţi dintre noi. Ne-am luat rămas bun de la arheologi şi am plecat înspre Cheile Cibului. Acestea erau destul de grele, dar noi eram deja căliţi, deoarece cele din prima zi, şi mai exact ale Glodului, ne-au întrecut imaginaţia. După vreo 3 ore de mers, am ajuns în satul Cib, de unde acţiunea avea să se desfăşoare în felul următor: am fost împărţiţi pe două patrule, ambele trebuind să ajungă în satul Codru, cu singura precizare că pe drum vom găsi o cruce. Pleacă prima patrulă, urmând drumul indicat de săteni, iar la jumătate de oră după, cea de-a doua patrulă îi ia urmele. După 2 ore de mers, timp în care am urmat indicaţiile sătenilor şi am găsit toate indiciile despre care ne spuseseră, am ajuns la o bifurcaţie. Până în acel loc, cea de-a doua patrulă a reuşit să ne ţină urmele, însă la bifurcaţie nu a mai fost necesar căci au dat peste un sătean ce le-a arătat drumul. Astfel, cei din urmă ajung cei dintâi, iar primii se rătăcesc. Peste mai puţin de o oră, cam pe când una dintre patrule a ajuns la locul stabilit, cealaltă constata că e întuneric, se află în pădure, iar în faţa ei e o fundătură. Ca urmare, cercetaşii se întorc rapizi şi speriaţi la bifurcaţie.De acolo până la locul stabilit au parcurs nici mai mult, nici mai puţin de 60 de elefanţi, care se legănau pe o pânză de păianjen.
Aventura acestei zile nu s-a terminat când traseul a fost parcurs. Pe timp de noapte, cercetaşii din prima patrulă au plecat după corturile ce se aflau în maşina ce se afla la o oră depărtare. Fiind întuneric şi pentru prima dată pe acel drum, cercetaşii s-au rătăcit..sau cum ne place nouă să-i spunem, au făcut o explorare amplă a locului. Într-un final, au ajuns înapoi teferi şi nevătămaţi, cu sau fără corturile după care plecaseră, asta nu mai conta, deoarece am primit permisiunea să dormim în biserica satului. Toţi cercetaşii îngrămădiţi în saci de dormit, în strana bisericii. Eram atât de obosiţi, încât nici nu am simţit când cei care încercau să-şi facă loc printre noi, ne-au rostogolit de pe o parte pe alta.
Ultima zi era planificată una a relaxării, dar datorită vremii nefavorabile, am decis să nu mergem la Geoagiu, ci să mai explorăm puţin zona. O familie din sat ne-a găzduit în curtea sa, ne-a omenit cu o pâine mare , cât să ne ajungă la toţi, şi câte o cană de ceai din diferite bucăţi de fructe. În timpul mesei, am aflat că aceşti amabili săteni erau părinţii unor buni prieteni de familie ai unuia din cercetaşi. Astfel, întâmplarea a făcut că ne-au oferit un tur al zonei. Şi după aceea, drept pachet, pâinea ce o ţineau pentru zile negre, împreună cu dulceaţa de prune gata luată de pe foc şi două bucăţi de plăcintă de casă. Ce să pună cercetaşul la pachet, că nici bine n-a ajuns la trib, că a fost împărţită frăţeşte toată mâncarea şi înfulecată cât ai zice peşte.
Ps: Pâinea îngheţată şi dulceaţa caldă fac o pereche numa’ bună!
Ne-am luat aşadar rămas bun şi de la săteni, dar asta nu înainte de a juca un volei în curtea din spate a acestora, pentru propria lor distracţie, căci după ce plecăm noi, nu mai are cine să joace volei cu dânşii; nici înainte să ascultăm o scurtă istorie a satului şi să ne semnăm în condica bisericii ce ne-a găzduit cu o noapte înainte, fără de care nu ştiu ce am fi făcut, căci în acea seară s-o năpustit un frig asupra satului, de şi la urs, săracu’, îi dârdâiau dinţii-n gură. Am plecat noi într-un final, căci mai e mult până departe. Şi am mai mers noi, aşa cum mai merseserăm şi până acum, în şir indian către Banpotoc. Dar drumul n-a fost nici scurt, nici simplu. Aveam să trecem prin satul Vărmaga, sat ce măsoară nici mai mult, nici mai puţin de 5 km. După căutări disperate , am găsit la jumătatea acestuia un magazin. Speram să ne odihnim puţin, dar s-a găsit un sătean amuzat, să nu-l numesc beţiv, care s-a ocupat de liniştea fiecăruia. N-a scăpat-o pe-a nici unuia. Ne-a cântat, ne-a dansat, ne-a povestit şi, într-un final , a reuşit să ne facă să plecăm. Ne-am luat iar rucsacii în spate şi am ţinut drumul. Ne mai opream din când în când să mâncăm mure, dar într-un final am ajuns la Castelul Maria din satul Banpotoc. Acolo am poposit, în aşteptarea părinţilor, şi tot acolo a avut loc un contrast de zile mari, dintre nuntaşii ce petreceau în castel, îmbrăcaţi la costum şi în rochii lungi cu pantofi de lac, şi noi, cercetaşii, proaspăt iesiţi din noroi şi cu rucsacii în spate. Dar acest fapt nu avea să-i strice fericirea nici unuia dintre cercetaşii. Ne-am bucurat de acea ultimă zi a campului mâncând struguri , făcând poze, dându-ne pe balansoare, râzând şi povestind despre aceste ultime zile ce-au trecut.
În drum spre casă, ne-am separat fiecare în diferite maşini, şi astfel ni s-a făcut dor unul de celălalt, că doar cheile vieţii unesc cercetaşii cu legături pe care nici apa nu le poate rupe. Ca urmare, în acea seară, după ce am ajuns acasă, proaspăt spălaţi şi îmbrăcaţi la patru ace, ne-am adunat la dragul nostru locaş, unde am mâncat pizza, am spus bancuri cu cerbi şi am povestit până noaptea târziu.

Yours in scouting,
Ozana Timar.

Povestea de vară a temerarilor

2010-10-10T14:17:00.006+03:00

Noi suntem temerarii din Deva, patrula ,, Urşii polari”, iar în această vacanţă am fost într-un camp internaţional în Grecia - "Lands of Adventure Camp 2010”. Acest camp a fost organizat prin proiectul Lands of Adeventure Day, desfăşurându-se între 8 august şi 13 august.
Am plecat din Deva la ora 9 şi jumătate, cu toţii fiind încântaţi de primul nostru camp internaţional . Autobuzul a pornit şi noi ne-am luat la revedere de la părinţi.
Ajunşi într-un final la destinaţie, la muntele Parnassos, am campat cu toţii si ne-am dus la masă, fiind foarte înfometaţi după un drum lung.
Prânzul a fost delicios şi copios. După ce am terminat de mâncat, am fost grupaţi în 2 subcampuri, subcampul Pegassus şi subcampul Apollo .Patrula noastră era în subcampul Pegassus, împreună cu patrulele: Bull(Spania), Parrots(Grecia), Antilopi(Italia), Milene(Portugalia). Liderul nostru de subcamp era Mario. După ce fiecare patrulă din subcamp şi-a instalat cortul, ne-am reunit în amfiteatrul subcampului. Acolo am făcut cunoştinţă unii cu ceilalţi şi am primit carneţele, numite Handbook-uri, în care erau trecute sarcinile pe care fiecare cercetaş trebuia să le îndeplinească pentru a câştiga Friendship badge până la sfârşitul campului.
Între fiecare masă principală aveam câte un snack care conţinea un sandwich sau un fruct - ceva care să ne dea mai multă energie.
Seara, în jurul orei 19.00, luam cina. În prima seară am fost la festivitatea de deschidere a campului (Opening ceremony). În acest Opening Ceremony, liderii din fiecare ţară au reprezentat un zeu sau un strămoş al grecilor(ex: Zeus, Orpheus etc). A fost o zi plină de umor şi distracţie.

Prima zi de camp

Prima zi a început cu o înviorare făcută de liderele noastre Laura şi Irina. După o înviorare în adevăratul sens al cuvântului, ne-am dus cu toţii să luăm micul dejun, apoi a urmat o întâlnire cu toti cercetaşii din camp şi ne-am jucat Traditional Games. În aceste jocuri, fiecare patrulă era asociată cu alta pentru a ne cunoaşte unii cu alţii. La ora 13:30 ne-am reunit la prânz, după care am luat parte la European Village. Mergeam unii la alţii pentru a vedea tradiţiile fiecărei ţări. Pe urmă am început să completăm carneţelul Handbook pentru Friendship badge. Seara, după cină, am fost la Subcamp Night. Această zi a fost, de asemenea, plină de glume, umor ,râsete pe tot parcursul acţiunilor.

A doua zi de camp

Dimineaţa am luat de asemenea micul dejun, am făcut o mică înviorare şi, pe urmă, Olympic games, care consta în jocuri olimpice pe patrule. A urmat Foodfestival, unde fiecare patrulă trebuia să prezinte un fel de mâncare din ţara sa. Noi am vrut să facem gomboaţe de mămăligă umplute cu brânza de burduf , dar, din păcate, nu am primit făină de mălai şi am improvizat nişte aperitive din brânză de burduf cu slănină. Totul a fost delicios.
In timp ce fiecare patrulă îşi aranja mâncarea, chitarista patrulei, Andreea Hagea, ne-a încântat cu câteva (sute de) melodii. Până la sfârşitul programului, ne-am adunat toţi cercetaşii şi am cântat. A fost un moment plăcut pentru toată lumea.

A treia zi de camp

A treia zi de camp a început cu o excursie la Delphi şi la mare. La Delphi am vizitat monumentele istorice Coliseum, Amfiteatru etc, lucruri foarte frumoase şi interesante. După ce am vizitat Delphi, am fost la mare, unde ne-am ,,bălăcit” si ne-am distrat pe cinste. Ajunşi înapoi în camp, am luat cina şi pe urmă ne-am jucat Night Game şi Europe @ Eur Door.La Night Game, fiecare lider era câte o stea şi fiecare stea valora o sumă de... stele; patrulele trebuiau să găsească liderii, să acumuleze puncte şi care patrulă avea cea mai mare sumă de stele era câştigătoare. După acest joc, am mers în amfiteatrul central şi am făcut încă un joc de cunoaştere. Patrulele erau împrăştiate şi se formau alte patrule cu alţi membri - câte unul din fiecare ţară. Astfel s-a format un joc de cultură generală cu întrebări şi diverse probe. La sfârşitul zilei, am fost cu toţii de acord că am petrecut pe cinste.

A patra zi de camp şi ultima cu activităţi

Dimineaţa au avut loc Olympic Games - partea a doua, dar, de data aceasta, individual; erai singur şi trebuia să te descurci pe cont propriu.
La prânz a fost din nou European Village, iar noi, românii, i-am învăţat pe ceilalţi cercetaşi să facă mărţişorul tradiţional sau ,,bumbişorul”. După European Village, am participat la Express Euroself, unde fiecare îşi spunea părerea, se exprima.
Seara a avut loc ceremonia de închidere. Fiecare subcamp a organizat jocuri, am cântat şi ne-am distrat. A fost o seară de neuitat, plină de scenete, muzică şi distracţie.

Vineri dimineaţa ne-am echipat; ne-am îmbarcat, ne-am luat rămas bun cu lacrimi în ochi, dar cu speranţa că ne vom mai vedea. Pentru că, din toate punctele de vedere, a fost un camp minunat, în care am legat prietenii, am cunoscut oameni din toate colţurile Europei şi, cel mai important, ne-am distrat cu adevărat... Doar suntem cercetaşi!:)

Yis,
Maia Mureşan.

Walking and working in Cioclovina:)

2010-08-22T15:11:00.006+03:00

Cu siguranţă aţi auzit de Cioclovina, celebra reşedinţă de vară a cercetaşilor hunedoreni, unul dintre cele mai frumoase locuri din acest judeţ, paradisul albinelor şi al mierii....gata, deja încep cu descrieri poetice! Da, acea Cioclovina de poveste, în care fiecare cercetaş ar trebui să păşească măcar o dată. Ei bine, în această vară, timp de două săptămâni, Cioclo a fost gazda unui camp plin de peripeţii... Walking and working in Cioclovina. Ne-am adunat de peste mări şi ţări, ca să muncim, să ne plimbăm pe cărări ştiute doar de daci şi, mai ales, să descoperim fiecare sufletul frumos al celui de lângă noi, să legăm prietenii şi să ne distrăm. Aşa că în dimineaţa zilei de 24 iulie am pornit spre marea aventură a acestei veri. La început, nu am fost decât deveni, hunedoreni şi pildeşteni, puşi pe treabă, curăţând şi spălând şuri, vase şi feţe de masă, ca totul să fie pregătit pentru sosirea mallorchezilor şi a polonezilor. Într-un final, aceştia şi-au făcut apariţia, aducând, alături de ei sau, mai bine zis, deasupra lor, şi ploaia. Am făcut cunoştinţă cu cei şaisprezece spanioli, fiindcă cei patru polonezi se cam cuibăriseră în camera lor, fiind foarte obosiţi după lungul drum parcurs. Am aşteptat cu toţii ca noaptea să treacă, întinşi pe fânul moale din podul şurii, sperând că ploaia va înceta. Dar ne-am înşelat. Timp de patru zile, nu am văzut vreun petec de cer albastru. Însă am reuşit să deschidem oficial campul, să ne prezentăm ţările şi să râdem de engleza spanioloaicelor, care ne-au anunţat că în Mallorca au "many beautiful bitches", să ne împărţim pe patrule, să urcăm pe dealul Ţâfla, să gătim [cu mai mici sau mai mari întârzieri ale prânzului], să reparăm acoperişul, să refacem gardurile, să săpăm la fosa septică, să aranjăm magaziile şi, cel mai delicios atelier, să scoatem miere din stupi, să mâncăm faguri şi să ne îndulcim. După cele două zile în care am muncit, ne-a aşteptat o seară foarte frumoasă, alături de spanioli. Am învăţat multe jocuri de ale lor şi, la schimb, i-am învăţat să cânte Andrii Popa, cântecul ce a devenit hitul campului. Dimineaţa de miercuri ne-a îmbiat să plecăm în hike până la stână. Deşi drumul nu era foarte uşor, iar noroaiele ne înghiţeau cel puţin până la genunchi, am reuşit să ajungem acolo. Am constatat că prânzul servit pe stânci este mai delicios decât orice mâncare pretenţioasă pusă pe masa unui hotel luxos. La întoarcere, am făcut un ocol şi am traversat zidul dacic, apoi am intrat în Peştera Ponorâci, de unde am ieşit înfriguraţi, ca să traversăm un râu şi să fim şi uzi. Dar cum totul e bine când se termină cu bine, am ajuns acasă, unde ne aştepta tortul-cărămidă al Luisei şi o seară lungă, presărată cu jocuri în care lumea se sărută şi convorbiri piperate despre iubire. Ziua de joi a venit împreună cu prietenul nostru drag, soarele. Ne-am făcut căsuţe de e-mail şi ne-am conectat, am jucat un joc în care trebuia să ne punem memoria la contribuţie şi să reţinem citatele frumoase găsite prin curte. După-amiaza a venit cu o cărticică plină de întrebări şi provocări... am învăţat cum se face balmoşul, am desenat panorame, am strâns flori şi frunze, am citit documente geografice şi am compus cântece despre urşi. La sfârşitul zilei, am început să traducem cuvinte din engleză în română, spaniolă, catalană şi portugheză, pentru dicţionarul de la sfârşitul caietului cu provocări. Am putea numi ziua de vineri şi ziua extremă, fiindcă am început prin a traversa o cascadă, apoi unii dintre noi au intrat în Peştera Cioclovina Udă, cu apă până la brâu, iar alţii au făcut căţărări, ambele aventuri fiind solicitante şi frumoase în felul lor. Weekendul care a urmat a fost unul relaxant. Ne-am jucat mult, am învăţat cum să facem profit cumpărând şi vânzând miere sau prăjituri într-un joc organizat de polonezi, am primit vizita liderului nostru drag Alex, am mâncat multă mâncare tradiţională şi am povestit ore întregi cu străinii care ne deveniseră prieteni. Însă pe cât de mult ne-am relaxat, pe atât de mult am umblat luni, spre a ajunge la punctul culminant al campului: Sarmizegetusa Regia. Hike-ul a fost lung, dar umorul specific nouă ne-a salvat de la dispariţia pe cărările dacice. Am compus povestioare, am cântat, am făcut multe poze, am ajuns şi în Poiana Omului, unde se presupune că s-ar fi sinucis Decebal, am făcut baie în râul rece, de munte [cu hainele pe noi] şi, într-un final, am ajuns la locul de campare. Corturile erau montate de cei care veniseră cu maşinile, aşa că ne-am lăsat lucrurile pe unde am apucat, ca să ajungem cât mai repede în cetate. Sarmizegetusa Regia e impresionantă prin faptul că istoria veche de milenii ţi se aşterne la picioare, e palpabilă chiar. Cetatea ne-a rămas însă în suflete şi dintr-un alt motiv... câţiva dintre noi ne-am depus promisiunea acolo. Ne-am ales doi naşi şi un cântec pe care să-l interpretăm, apoi ne-am primit eşarfele şi am promis că vom încerca să lăsăm lumea mai bună decât am găsit-o. Cu zâmbetele largi, ne-am întors la corturi, unde am servit cina - cârnăciori fripţi la focul de tabără- şi am privit cerul, înţesat de stele. Dimineaţa de marţi s-a ivit repede de tot, însorită şi ea, şi am pornit-o înapoi spre casă. După încă şase ore de urcat pante interminabile, am ajuns în camp şi, fără să ne mai pese de altceva, ne-am pus la coadă la duşuri. Proaspăt spălaţi, ne aştepta cina şi un somn bun, binemeritat, de altfel. Următoarele două zile le-am petrecut jucându-ne, cântând, mâncând o grămadă de feluri specifice polonezilor şi spaniolilor, scriind amintiri prin caiete şi împărţind zâmbete, îmbrăţişări, rămas-bun-uri. Vineri, am vizitat, alături de mallorchezi şi pildeşteni, Hunedoara şi Deva. Iar aventura verii s-a terminat undeva în jurul orei 1 noaptea, după o cină delicioasă, multe ore de aşteptare şi o grămadă de îmbrăţişări. Mallorchezii au plecat spre insula lor, iar noi am rămas în urmă, cu amintirea unui camp minunat în suflete.
A fost cu adevărat o mare aventură. Am legat prietenii care sperăm că vor rezista distanţei, am învăţat multe lucruri noi, ne-am jucat la fel de mult ca şi atunci când eram copii, am cântat până când ni s-a terminat Strepsilsul... ne-am depăşit limitele şi ne-am apropiat încă puţin de lumea bună pe care vrem să o creăm. Mulţumim, Cioclovina, pentru bucuriile pe care ni le-ai dăruit!:)
A voastră în cercetăşie,
Petra Ioana Trifon, exploratoare.

Cupa izvoarelor - prima provocare a vacanţei

2010-08-10T13:48:00.004+03:00

Am revenit cu noi peripeţii din vacanţă. În timp ce temerarii noştri se bucură de campul Lands of Adventure din Grecia, noi exploratorii, ducem dorul tuturor aventurilor trăite în această vară. Aşa că, mai întâi, vă vom povesti despre prima noastră Cupă a Izvoarelor, o adevărată provocare ploioasă.

O banală conversaţie cu Vlad, un cercetaş hunedorean, a fost punctul de plecare în expediţia noastră pe meleagurile Vâlcei. Liderul nostru, Alex, era ocupat cu bacalaureatul, aşa că eu, Irina şi Codruţa, descurcăreţe ca de obicei, am găsit soluţia de a merge totuşi la Cupa Izvoarelor, ediţia a XIII-a, şi anume să participăm alături de cercetaşii hunedoreni, ca două centre locale prietene ce suntem. Bineînţeles că ei au fost de acord şi ne-au primit cu braţele deschise, aşa că, înainte de 17 iunie, am intrat în febra pregătirilor. Bagaje, mâncare, informaţii despre zona în care mergeam şi multă bună-dispoziţie erau ingredientele zilnice din acea perioadă, care acum pare foarte îndepărtată.

Începutul vacanţei noastre suna promiţător. Nouă tineri, cu rucsacii burduşiţi de haine şi mâncare, cu zâmbete în priviri, aşteptau pe peronul gării din Deva trenul care avea să îi ducă departe, la Râmnicu-Vâlcea, de unde încă un microbuz trebuia să îi ia în primire şi să îi lase la locul de campare, mai precis, în Lunca Romanilor. Punctul de oprire a fost în Sibiu, unde am mâncat foarte multă îngheţată, după care, cu un personal şi cu o carte interesantă, am ajuns la destinaţie. În câmpia plină de corturi şi de cercetaşi, ne aştepta Vlad, împreună cu vechii noştri prieteni din ţară şi cu alţii noi pe care aveam să ni-i facem. Festivitatea de deschidere a fost oficiată cu solemnitate, steagurile au fost înălţate cu imnul naţional auzindu-se în surdină, iar rugăciunea cercetaşului spusă cu emoţie de toţi cei trei sute de participanţi. După ce a avut loc şi prezentarea centrelor locale, fiecare dintre noi şi-a ridicat cortul, fie că era un adevărat apartament hunedorean, fie că era un exemplar portocaliu de locuinţă de creastă. Deşi în program scria că va avea loc o petrecere alături de ONG-urile prezente acolo, ploaia a anulat toate planurile şi a închis cercetaşii în corturi. Fetele de la Hunedoara au avut parte de o inundaţie muntenească, cortul lor fiind plin cu apă. Am reuşit să le găsim loc pe la alte centre binevoitoare, după care am încercat să adormim, fiindcă hike-ul de a doua zi se anunţa plin de surprize.

Conform proverbului „Cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge”, liderul nostru însoţitor [şi competent] Mihai a venit la ora opt şi ne-a trezit. Că, deh!, în program scria că la ora nouă începe hike-ul... Ca să ştiţi şi voi, am plecat în hike la ora zece şi zece minute. Am primit o hartă cu cele paisprezece puncte de control şi cu distanţa aproximativă dintre ele şi am pornit, voiniceşte, să îndeplinim provocările. Întrebări despre religie, pânze de păianjen, terenuri minate, speologie, evaluarea echipamentului din rucsaci, meteorologie, radiocomunicaţii, verificarea atenţiei noastre distributive, cunoştinţe geografice, vizitarea peşterii Sfântului Grigorie Decapolitul, dublă mimare a unei situaţii care necesită prim-ajutor, tragere cu arcul [evident, fără să nimerim ţinta], punct de control relaxant şi glumeţ şi, la final, puţină istorie, combinată cu stemele familiei Brâncoveanu, acestea au fost provocările pe care le-am îndeplinit. Am trecut de toate probele cu bine, ne-am mai rătăcit, am mai folosit şi surse din afara patrulei pentru identificarea mesajului scris în cod Morse, dar am ajuns cu bine înapoi în camp, deşi în loc de paisprezece puncte de control, am avut doar doisprezece. Credeam cu toţii că vom avea nevoie de o prezentare a unui proiect de mediu realizat de noi, dar s-a dovedit că ceea ce scria în program nu era respectat aproape deloc, aşa că nu ne-am mai îngrijorat şi ne-am bucurat de focul de tabără, cântând şi râzând...

Următoarea zi era programat concursul de orientare. Reprezentanţii noştri erau Isa şi Vlad şi amândoi s-au descurcat bine. Apoi, ne-am tot plimbat pe la diverse ateliere. Am tras cu arcul, ne-am îmbogăţit cunoştinţele de prim-ajutor şi supravieţuire, am desenat şi am făcut tiroliană, ceea ce aşteptam cu toţii. După ce s-au terminat atelierele, am constatat că mai erau două ore până la prezentarea momentului artistic şi noi nu aveam unul. Aşa că am compus un cântecel amuzant, am improvizat un scenariu şi am mâzgălit un izopren. Apoi, am mers să vizionăm celelalte momente artistice. Scenetele erau destul de asemănătoare, doar că unele mai conţineau şi ceva Power-Puff Girls sau StarWars risipite printre replici, aşa că putem spune că am râs copios, la fel cum şi alţii au râs de noi. Dar totul s-a terminat cu bine şi ne-am bucurat de încă un foc de tabără, plin de dragoste, de data asta.

Ultima zi a constat în festivitatea de premiere, unde am primit o diplomă de participare. Dar nu asta e important, ci faptul că ne-am distrat cu adevărat, că ne-am făcut prieteni sau am întărit legăturile deja existente, că am făcut faţă cu brio ploilor torenţiale şi corturilor ude şi am ajuns acasă cu încă o experienţă frumoasă în suflet, cu zâmbete largi pe chip şi cu un badge cu un cocoş pe cămăşile de cercetaş...:)

A voastră în cercetăşie,
Petra Ioana Trifon, exploratoare.

Vară cercetăşească [partea a III-a]

2010-06-06T18:48:00.009+03:00

Supravieţuire…la un pas de civilizaţie

Amnare, pelerine de ploaie, mâncare ascunsă prin cele mai adânci buzunare ale rucascilor…oare asta înseamnă supravieţuire? Sau lupta cu dorinţa de a ceda, hotărârea nestrămutată de a rezista, oricât ar fi de greu, şi speranţa că vei ajunge cu bine acasă? Înclin să cred că ceea ce am realizat noi în această ieşire a fost o combinaţie între toate aceste aspecte, combinaţie în care am presărat ploaie, pante abrupte, un ciobănesc belgian ecologist şi multe cântece. Dar pentru că noi ne-am bucurat foarte mult de această expediţie de testare a propriilor noastre limite, vă vom povesti şi vouă cum a început totul, cum a decurs şi ce păreri avem acum, că am reuşit să supravieţuim prin ajutorare reciprocă şi prietenie.

După multe cursuri, în care am învăţat de la Iulian să facem o grămadă de noduri, să aprindem focul cu amnarul şi să organizăm planul unei ieşiri, am decis ca în weekendul de după Rusalii, mai précis, în 29-30 mai, să facem o ieşire aproape de Deva [menţionăm că aproape este o noţiune relativă şi în cazul nostru]. Fiindcă eu şi Alex aveam un concurs în dimineaţa în care trebuia să plecăm în ieşire, am stabilit ca noi să venim mai târziu, în calitate de lider [Alex] şi ucenicul său [eu]. Aşa că în marţea de dinaintea ieşirii, eu cu Alex şi cu Iulian am parcurs traseul pe care aveam să îi ducem pe cercetaşii deveni şi timişoreni. Am stabilit ce concursuri vor avea şi ce diplome vor primi, după care am ajuns şi noi acasă, ca să ne pregătim de ceea ce urma. Sâmbătă după-amiază, în timp ce exploratorii şi temerarii parcurseseră déjà o parte din traseu şi concuraseră pentru titlul de cel mai bun fochist [sau cine aprinde cel mai repede focul cu amnarul], eu cu Alex urcam voioşi spre grota lângă care poposiseră dragii noştri cercetaşi. Pe parcursul drumului, ne-am întâlnit cu două dintre călăuze, şi anume cu Tedi, temerarul nostru, şi Pituţ, un explorator timişorean, care ne-au dus pe cărări numai de ei ştiute la grota unde ne aşteptau ceilalţi. De acolo, exploratorii şi temerarii au plecat spre drumul care ducea la locul de campare. Eu cu cei doi lideri am rămas să coborâm în grotă, unde am experimentat, pentru câteva secunde, noţiunea de linişte şi întuneric în sensul ei deplin. După ce am strâns tot ceea ce exploratoarele au lăsat în urmă, am pornit în urcarea unei pante aproape verticală, cu cele 12 kilograme ale rucsacului în spate. A fost cu adevărat o provocare, ce a necesitat multe opriri, rugăciuni şi mâini înfipte în pământ, cel puţin din partea mea, dar sunt mândră să spun că am ajuns cu bine la capătul drumului. Acolo, ne-am reunit cu toţii, ne-am împărţit pe echipe şi am plecat spre locul de campare, concurând pentru titlul de “cel mai rapid explorator”. După opriri, poveşti şi descoperirea unor comori ascunse în rucsaci, precum “am felii de pâine la mine, sper să nu fie confiscate”, am ajuns la locul de campare, care era lângă un lac, şi am început să montăm corturile, să aprindem focul şi să pregătim prânzul-cină. Graţie Norei, Maiei şi Ioanei, cele trei bucătărese ale noastre, am mâncat foarte bine, deşi Katana sau Fata grasă, ciobănescul belgian al lui Iulian, a cam furat din cartofi şi din morcovi. Am gustat din delicioasele banane în ciocolată, am împărţit frigăruile, ciupercile crude şi cartofii copţi şi am făcut chiar pâine, înfăşurată pe lemne şi tapetată cu Finetti. Apoi, am încercat cu toţii să tragem cu arcul [mulţumim, Ana, pentru bucuria pe care ne-ai făcut-o!]. Când lumea începuse déjà să se lenevească, să cânte şi să aţipească, am constatat că era ora 10 noaptea şi noi nu prea mai aveam apă. Ne-am strâns câţiva şi, înarmaţi cu bidoane şi lanterne, am plecat spre Cabana Căprioara, lângă care era un izvor cu apă potabilă. Pe drum, am spus poveşti de groază, am avut întâlniri romantice cu broaştele şi am trecut prin tot felul de sperieturi, printre care descoperirea monstrului Dessie din balta de lângă marginea drumului. Dar am ajuns cu bine la izvor, ne-am făcut plinul şi ne-am întors la locul de campare. Acolo, am continuat să cântăm, am băut ceai, am povestit câte-n lună şi în stele şi, aproape de miezul nopţii, am început să scriem dorinţe pe bileţele, pe care mai apoi le-am ars, cu speranţa că visele ne vor deveni realitate. Când am observat că moşul Ene a cam venit şi nu vrea să mai plece, ne-am retras în corturi şi am lăsat campul pe mâna celor care erau de servici la planton. Noaptea a fost lungă, fiindcă se auzeau tot felul de sunete şi se vedeau tot soiul de figuri ciudate, dar cu toţii am reuşit să ne odihnim după o zi în care am supravieţuit.

De dimineaţă, călăuzele, alături de Iulian, au făcut o plimbare pe malurile lacului şi au descoperit un peisaj asemănător celui selenar, ceea ce a dus la o lungă şedinţă foto. Între timp, bucătăresele noastre găteau, cu ce ne mai rămăsese, micul dejun, iar eu scriam de zor diplome. După ce grupul de viteji s-a întors din expediţia lor pe Lună, am mâncat cu toţii şi Alex le-a împărţit diplomele, felicitându-i pe toţi pentru abilităţile de care au dat dovadă în această ieşire. Imediat, ne-am strâns corturile, am pus rucascii în spinare şi am pornit-o cercetăşeşte spre casele noastre dragi.

Pot spune că a fost cu adevărat o ieşire interesantă, solicitantă, dar frumoasă. Am învăţat cum ar trebui să fie un lider şi vreau să le mulţumesc lui Alex şi lui Iulian că mi-au oferit această şansă. Cu toţii am reuşit să ne dăm seama că putem rezista doar cu o mână de banane şi cu câteva kilograme de cartofi, atâta timp cât avem acea legătură puternică între noi, cercetăşia…şi atâta timp cât ne dorim din toată inima să supravieţuim, orice s-ar întâmpla. Fiindcă, în această ieşire, am fost cu adevărat gata oricând…

A voastră în cercetăşie,
Petra Ioana Trifon, exploratoare.

Vară cercetăşească [partea a II-a]

2010-06-06T18:43:00.001+03:00

Hike pe...cetate

Noi, exploratorii centrului local Deva, ne-am decis ca în minunata zi de 18 aprilie să facem un hike în jurul Cetăţii noastre dragi. Ei bine, hike-ul a început foarte frumos, domnul Vulcan ajungând, ca de obicei, …cu 10 minute întârziere. Înainte să începem urcarea, am jucat câteva jocuri pentru a ne destinde şi a ne relaxa, fiindcă ştiam ce ne aşteaptă, sau cel puţin aşa credeam. Aşa că după nişte “black şi white magic” , am pornit cu forţa pe traseul propus de Tudor şi Alex, deşi probabil prea “cu forţa”, fiindcă, după 10 minute, am fost de acord că avem nevoie de o …pauză de băut apă. Pe la jumătatea traseului, când unii dintre noi erau un pic cam obosiţi să mai continue, am făcut o pauză mai lungă, o pauză de un joc, iar Tudor s-a hotărât să ne încurce cu jocul “drept-cruce”. Am fost cam dezorientaţi la început, dar, pe rând, fiind nişte cercetaşi isteţi, ne-am dat seama de regulă , ceea ce ne-a sfârşit pauza şi am continuat traseul. Ajunşi la destinaţie, în vârful unui deal, cu o privelişte minunată a Devei aşternându-ni-se în faţa ochilor, ne-am odihnit, ne-am hrănit, după care am început programul de distracţie cu jocurile din mapa lui Alex. Înainte de întoarcere, am mai făcut o oprire, undeva în pădure, la umbra copacilor, unde am împărţit nişte prăjiturele, ca să ne dea élan pentru drumul înapoi, deşi nu era neapărată nevoie, deoarece, de data aceasta, drumul a decurs mult mai bine ( se poate să fie din cauză că era doar de coborât, sau a fost doar o coincidenţă). Oricum totul a fost minunat şi mai sperăm la astfel de ieşiri pe viitor.

Luisa Azamfirei, exploratoare.
P.S.: Revenim cu poze din hike cât de curând putem!

Vară cercetăşească [partea I]

2010-06-06T18:30:00.009+03:00

Ştim prea bine că nu am mai scris de mult timp, însă am avut o iarnă grea, plină de zăpadă, teze şi total lipsită de timp. Însă acum, odată cu vara ce a sosit voioasă, şi forţele ne-au revenit, proaspete şi gata oricând de a fi puse în slujba cercetăşiei. Împreună cu vara cea veselă, a venit la noi şi un lider nou, Iulian, care sperăm că va poposi mult de acum înainte în centrul nostru local. Ultimele peripeţii cercetăşeşti prin care am trecut sunt următoarele: am organizat şi noi Festivalul Luminii, am făcut un hike plin de jocuri pe Dealul Cetăţii noastre dragi şi, alături de noul nostru lider, am pus în practică tot ce am învăţat la cursurile de supravieţuire, printr-o ieşire de o zi undeva lângă Cabana Căprioara. Aşa că acum avem multe de povestit...Vă îndemnăm să vă imaginaţi o seară frumoasă, în jurul unui foc de tabără, cu o chitară auzindu-se în surdină, şi să vă lăsaţi purtaţi pe tărâmurile cercetăşiei devene de câteva exploratoare. Lectură plăcută!

Festivalul Luminii – bucuria lucrurilor mărunte

Anul acesta, după multe eforturi, am reuşit, împreună cu Centrul Local Hunedoara, să organizăm şi noi Festivalul Luminii. Astfel, în seara unei sâmbete obişnuite de 13 martie, am reuşit să luminăm întreg Parcul Corvin din Hunedoara şi să aducem câteva zâmbete pe buzele şi în sufletele celor care ne-au fost alături.
Aş putea să rezum toată povestea la câteva cifre: 2.200 de gulguţe, 2.200 de lumânări, mii de aplecări şi ridicări pentru a aşeza şi a aprinde luminiţele, vreo sută de turte dulci delicioase şi 4 sau 5 bănci reparate. Sau aş putea rezuma festivalul prin câteva cuvinte sau sentimente: lumină, ceai, copilărie, cântece, bucurie, dor...Dar nu! O să vă spun detaliat cât de frumos a fost...:)
Fiindcă festivalul se ţinea la Hunedoara, ne-a luat ceva să ajungem până acolo, iar acest “ceva” poate însemna un microbuz plin cu tipi dubioşi pentru cei de la exploratori, iar pentru temerari, “ceva”-ul este un TIR al unui elev de liceu, însă, cum noi suntem descurcăreţi, am reuşit să ajungem în parc şi fără indicaţiile incorecte ale bătrânelelor binevoioase de pe străzile Hunedoarei. Odată ce am ajuns în parc, am inspectat ce făcea fiecare echipă şi am mers unde era mai multă nevoie de noi. Băieţii reparau băncile din parc, fiindcă cele pe care trebuia să le montăm integral au fost furate, evident, câteva fete făceau ceaiul, iar marea majoritate a noastră punea gulguţele, încadrând aleile în brâuri albe, luminoase, şi transformând rondourile în flori de crin imense, realizate din gulguţe colorate. Chiar dacă liderii pletoşi mai scapă din când în când exploratoare pe jos, spre deliciul vizual al temerarilor, juliturile sunt uşoare şi se vindecă, ca şi în cazul meu, iar aranjatul parcului poate continua fără nicio problemă. După ce toate gulguţele au fost aşezate pe aleile parcului, cu tot cu lumânărele în ele, ne-am strâns cu toţii în foişorul din mijlocul parcului, iar liderele noastre dragi, Irina şi Cristina, au aprins prima gulguţă în aplauzele entuziasmate ale tuturor. Deşi a luat ceva până am aprins toate luminile, munca a meritat pe deplin. Întreg parcul era luminat, iar privit de sus, totul era absolut feeric. Atmosfera frumoasă a fost întreţinută de multe cântece la chitară, de ceai fierbinte, vărsat pe jos, cu pene de chitară în el, dar totuşi foarte bun şi de turta dulce cu adevărat delicioasă, care a săturat multe guri. Am împărţit oamenilor semne de carte, am făcut multe poze, am auzit diverse persoane spunând că e frumos sau chiar cântând cu noi, ceea ce a fost emoţionant.
După ce am petrecut vreo patru ore înveselind lumea hunedoreană şi încercând să îi învăţăm pe cei din jurul nostru să se bucure de lucrurile mărunte, am plecat voioşi la Castelul Corvinilor, ca să ne cunoaştem mai bine şi să sărbătorim ziua lui Gherman, liderul hunedorean. A fost o petrecere plină de acorduri de chitară, de cântece frumoase, de începuturi de prietenii şi de mâncare bună. Chiar dacă a trebuit să alergăm ca să prindem ultimul autobuz, putem spune cu certitudine că a fost o seară foarte frumoasă. Am rămas cu nişte amintiri grozave, cu prieteni buni şi cu credinţa că am schimbat o seară obişnuită de sâmbătă într-una deosebită, luminoasă, plină de bucurie. Credem cu tărie că am reuşit să le aducem oamenilor puţină lumină în suflet, puţină fericire. Cel puţin noi am trăit una din cele mai frumoase seri din vieţile noastre, fiindcă ne-am bucurat cu adevărat de lucrul mărunt, dar extrem de puternic care ne uneşte…cercetăşia.

Petra Ioana Trifon, exploratoare.

Am revenit!

2009-11-11T00:10:00.028+02:00

A trecut ceva timp de când nu ne-am mai aşternut condeiul pe aceste pagini, fie el şi în formă digitală...Dar acum plănuim să revenim în forţă. Cu toate că odată cu toamna a început şi şcoala şi timpul liber a devenit aproape inexistent, cercetaşii noştrii au găsit răgazul necesar să lucreze, să se distreze şi să primească, cu braţele deschise, pe cercetaşii care le-au călcat pragul. Ca să nu bat pasul pe loc şi să te plictisesc cu o prea lungă introducere, te las drag cititor în compania unor temerari şi exploratori dornici să îţi împărtăşească un pic din ce înseamnă pentru ei sa fie "Gata oricând!" Nu in ultimul rand, sa le uram succes celor 3 participanti la concursul de fotografie "Urme de cercetas" de anul acesta: Petra, Irina si Mihaiela!

Inima de cercetas, Petra Trifon

Scoutparty

Din păcate, Scoutland a fost ultimul camp în care liderii noştrii, Alexandra, Ruxi şi Radu ne-au mai însoţit, deoarece clasa a 12-a şi vacanţa de vara erau gata şi…urma facultatea. Aşa că noi, ca nişte cercetaşi “subalterni” iubăreţi ce suntem, am plănuit să ne luăm “cel mai memorabil” rămas bun de la ei.
Înarmaţi cu carneţele, pixuri şi bani Petra, Irina, Diana, Teddi şi Andreea, am pornit spre cofetăria Arta pentru a face o planificare detaliată.
Multe prăjituri au fost devorate, multe foi au fost mâzgâlite şi umplute cu notiţe şi minţile noastre au fost suprasolicitate [mai puţin când vine vorba de Teddi]. Nu că am vrea să te jignim, Teddi, am fost…onoraţi de participarea ta la organizare, doar că ştim că ţie nu îţi prea place să îţi baţi capul :).
Cu vreo 2 zile înainte de marea petrecere şi liderii noştrii ne-au pregătit o surpriză: o orientare! A trebuit să facem multe chestii amuzante gen: să mergem să facem cumpărături la piaţă, să ne rotim în jurul sensului giratoriu 2 ore în continuu [asta nu a fost neapărat amuzant], să căutam un film prin alte o mie şi tot aşa.
La ora 2, când în sfârşit terminasem de îndeplinit sarcinile, “comitetul de organizare” s-a întors la sediu pentru a face nici mai mult nici mai puţin de 102 gulguţe! [cutii cu luminiţe] şi multe alte “aranjamente” interesante…
Următoarea dimineaţă, toţi eram aliniaţi în staţia de la Opera, asteptând autobuzul de la Real pentru a face shopping. Din păcate, nu am fost atât de norocoşi şi la întoarcere pentru că am străbătut tot drumul de la Real până la sediu pe jos. Mâncarea a fost transportată la Diana acasă şi eu m-am retras cu Irina la mine acasă ca să facem mult-aşteptatele “Afro-American cupcakes”.
O săptămână a trecut în zbor şi era 3 septembrie [cred]. La 11, echipaţi cu limonadă la litru, izoprene, pături, casetofon şi oja colorată am ajuns la sediu şi am început să mutăm mobilier şi am încercat să ascundem mâncarea cât mai bine.
Liderii au ajuns la ora 15 şi au pornit în orientare şi la 18.00, după o întârziere de o oră, am ajuns în sfârşit în sediu şi petrecerea a început oficial. Păcat ca aveam numai 3 Cduri cu Cranberries, nu[:))]?
Am dansat pe picioarele altora, am stat în nas, am mâncat, am cântat cântece cercetăşeşti şi ne-am jucat jocuri ce ne-au adus înapoi amintiri plăcute.
Cu toţii ne-am simţit bine şi mai aşteptăm şi alte ocazii de petreceri!

Gata oricând, Andreea Hagea

Printre culori, Irina Georgescu

Albanezi la Deva – călătorie în timp

Ei bine, ca urmare a ScoutLand-ului, în care am legat prietenii [şi iubiri], am chemat C.L. “Axente Sever” – Alba Iulia la noi, la Deva. Evident că am muncit mult şi am fost foarte entuziasmaţi să îi primim la noi. Când în sfârşit a sosit duminica de 20 septembrie, toate indiciile erau gata, cadourile de asemenea, iar noi, foarte fericiţi, îi aşteptam pe dragii noştri albanezi.
Primul indiciu, care le-a fost dat de către Irina, lidera noastră, la gară, îi introducea în poveste: ei au greşit trenul şi s-au întors în timp, iar pentru a reveni în prezent, trebuiau să treacă nişte probe. Prima era să ne găsească la statuia lui Traian, ceea ce au şi facut. Apoi, acolo, în inima Devei, au cântat imnul cercetaşilor. După ce au trecut şi de proba asta, am plecat cercetăşeşte spre parc, eu încercând să le captez atenţia prin câteva legende despre Deva şi despre istoria daco-romană a acestor locuri, ceea ce i-a interesat, după cum spune şi Manase în interviul luat de Andreea: “Deea: Cum ţi s-au părut informaţiile? Manase: Interesante. No!”, fapt ce mă bucură.
În parc, îi aşteptau Irina, Diana şi Denise. Acolo, lângă statuia pedestră a lui Decebal, au fost puse 4 indicii, unul dintre ele foarte evident, celelalte scrise de la coadă la cap. Le-a luat destul de mult timp să găseasca indiciile, dar noi am folosit acest răgaz pentru a ecologiza puţin parcul. După ce au găsit toate indiciile, le-a mai luat ceva vreme să le dezlege, iar Manase ne-a cântat la drâmbă. Şi aici, Manase crede că am râs de ei şi a spus că: “faza cu căutatu’ în parc era ciudată”[evident, doar au căutat aproape o ora:))]. Apoi, fericiţi cu toţii că am terminat cu acest punct de control, iar Andi şi mai fericit, fiindcă se apropia de McDonald’s, am pornit spre Cetatea Devei. Ajunşi sus, am făcut muulte poze de grup, iar Marta ne-a vorbit tuturor despre Deva şi am făcut chiar un joc. Apoi, am coborât în centrul vechi, deoarece trecusem de la epoca daco-romană, la Evul Mediu şi apoi în anii 1800. Acolo, pe zidăria Teatrului Naţional, era pusă o săgeată mare cu Alba-Iulia, ce îi îndrepta spre Hotelul Orient [actualul Reno], a cărui poza le-o dăduse Maia. Ajunşi acolo, au găsit indiciul care îi îndruma spre mult-aşteptatul McDonald’s.
La Mc, dupa ce am mâncat cu toţii, au sosit Mădă cu Rareş. Eu am pus stăpânire pe deja celebra “pită”[o pălărie din ceva ciuperci] a lui Rareş şi am plecat cu toţii spre Cal, unde îi îndruma următorul indiciu. Acolo trebuiau să facă o scenetă. După aceasta s-au urcat în pom pentru a găsi următorul indiciu, care îi trimitea la statuile gimnastelor de lânga stadion. Au fost, după parerea mea, foarte dezamagiţi că erau doar niste busturi, când de fapt gimnastele sunt reprezentative pentru Deva. Am jucat acolo “Zombie,Zombie”, după care am plecat, pe strada Axente Sever, spre sediul nostru.
La sediu, au trebuit sa realizeze cu toţii un desen în care fiecare să reprezinte ce i-a plăcut cel mai mult în această “expediţie” prin Deva de altădată. Apoi au primit cadourile [cartea despre Deva, tabloul făcut de Marta şi pe spatele căruia ne-am semnat cu toţii, brăţările făcute de Irina şi puse în cutia creată de Maia şi mini-tablourile ce reprezentau orientarea lor], am povestit mult, am primit şi noi o invitaţie la Alba şi apoi i-am condus la gara, încheindu-se asfel această zi frumoasă. Se pare ca le-au plăcut mult cadourile, mai ales lui Manase, care zice: ”faine cadouri, tablou’ şi cartea cu Deva or rămas la mine, deci îs faine; şi poza cu voi şi nu le dau… şi săgeata cu Alba Iulia îi la mine”.
Din această experienţă şi din interviul luat lui Manase de către Andreea am învăţat că trebuie să fim mai organizaţi, să fim mai atenţi în crearea poveştii şi să facem indicii mai grele:). Şi ca să închei frumos acest articol, voi reda ultima parte a acestui interviu:
“Andreea: Deci te-ai distrat la Deva?
Manase: Iee...
Andreea: NU TE-AM AUZIIIIIIIIIIIIIIITTTTTT!
Manase: Ieee....
Andreea: CERCETAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAŞIIIIIII!!!!
Manase: La noi nu ii moda cu “Gata oricând!”
Andreea: ŢIPĂ ODATĂ!
Manase: GATA ORICÂND!”.
A fost frumos sa ne reîntâlnim, pentru că o experienţă precum Campul Naţional de Temerari ScoutLand 2009 uneşte oamenii şi leagă prietenii trainice. Aşa că aşteptăm cu nerăbdare următoarea întâlnire “naţională” de la Deva şi sperăm să fie şi mai bine!

Gata oricând!
A voastră în cercetăşie,
Petra “Orbete” Trifon

Scoutland 2009 - Taramul Fericirii

2009-08-30T21:38:00.006+03:00

După multe aşteptări, a sosit şi Campul Naţional de Temerari “Scoutland” 2009. Aşa că în dimineaţa zilei de 9 august, plini de entuziasm, noi, temerarii C.L. Deva, alături de liderii noştri Alexandra şi Radu, am pornit cercetăşeşte spre Padiş. După un drum foarte lung şi… amuzant, am ajuns pe ploaie în locul de campare, ne-am montat corturile şi, foarte veseli, am început să cercetăm zona [am descoperit Cacaland-ul :)], oamenii şi … am aşteptat înfometaţi prima cină. Apoi, a avut loc deschiderea campului, unde am fost introduşi în povestea Scoutland şi am cântat la primul foc de tabără.

A doua zi, adică luni, în camp s-au împărţit temerarii pe subcampuri şi au construit mese, iar C.L. Deva a ridicat un adăpost local, devenit apoi … naţional! Din nefericire, mie îmi recidivase conjunctivita, aşa că mi-am petrecut ziua în Cluj, pentru a primi încuviinţare medicală că pot rămâne în camp, alături de prietenii mei[ceea ce s-a şi întâmplat]. Doar că… Maia a trebuit să plece fiindcă era răcită, aşa că devenii tot nu au fost împreună cu toţii.

A treia zi, Ţinutul de Miazăzi [în care eram eu şi patrula mea], am avut atelierele de prim-ajutor şi hârtie manuală, în timp ce Ţinutul de Miazănoapte [unde era cealaltă patrulă deveană], au avut atelierele de tradiţii şi legende şi meteo. Ziua s-a terminat cu muuulte cântece, începuturi de prietenii şi ploaie.

A patra zi, de dimineaţă, a plouat, aşa că nu am plecat în “marele hike”, ci am avut doar un mini-hike[atât Ţinutul de Miazăzi, cât şi cel de Miazănoapte]. După-amiaza am jucat multe jocuri, iar seara au ajuns în camp francezii drăguţi din Marsilia şi am avut un Night-game: Capture the flag. Ce a fost frumos în acest Night-game a fost că am putut vedea ploaia de stele:), căci s-a trişat şi până la urmă nimeni nu şi-a recuperat steagul.

A cincea zi a fost foarte distractivă. De dimineaţă, Ţinutul de Miazăzi a avut atelierul de tradiţii şi legende, unde am aflat povestea vieţii unei tanti denumită de noi “tanti Albalact” şi am mâncat plăcinte, în timp ce temerarii din Miazănoapte învăţau cum să acorde primul-ajutor. După- amiaza, noi am fost la meteo, unde am învăţat toate tipurile de nori şi am văzut gheţarul de la Focul Viu, iar cei din Miazănoapte au făcut hârtie manuală. Seara a fost poate cea mai frumoasă, căci s-au format şi câteva cupluri [Irina-Manase, Raluca-Ozzy etc:)], s-au cântat foarte multe cântece şi am vorbit mult cu francezii. :)

În a şasea zi, adică vineri, am avut marele hike, care a fost foarte tare fiindcă am mers tot C.L. Deva prezent în camp, inclusiv Ale, Radu, Ruxi şi Irina. Am vizitat Cetăţile Rădesei, am avut un mic atelier de orientare, am mâncat plăcinte de la tanti Albalact şi…ne-am rătăcit. Pe deasupra, am avut şi câteva mici probleme de sănătate [Ralucăi îi cedaseră genunchii, Andreei i se crăpase pielea în talpa, iar Zaha a vărsat…iar!!], dar totul s-a terminat cu bine, chiar dacă hike-ul a devenit unul nocturn şi încă pe un drum destul de periculos. Dar am ajuns cu bine în camp, unde ne aşteptau focul, cântecele şi somnul, aşa că ne-am bucurat foarte mult că am trăit această… “experienţă”.

În a şaptea zi am avut mult-aşteptata olimpiadă :) . Totul a început cu 13 provocări pe care le aveam de îndeplinit pentru a ne recupera steagul. Am făcut absolut tot ce ni s-a cerut [inclusiv ridicatul lui Iulian:)], după care ne-am primit steagul şi am plecat în olimpiada propriu-zisă. Acolo, am avut mai multe probe: podul făcut dintr-un trunchi de copac, târâtul pe burtă sub pânza de păianjen, setul de întrebări despre ce am învăţat la ateliere şi mutatul sacului cu noi pe el, dar eu şi Diana am participat doar la primele 3, fiindcă ni s-a făcut rău. După ce ceilalţi au găsit floarea de crin şi s-au întors în camp, şi noi am ajuns, purtate pe braţe, la liderii noştri, care ne-au vegheat cu mult drag. În timp ce noi zăceam, temerarii din camp au recuperat steagul ONCR-ului, care le fusese furat de salvamontişti şi dat înapoi doar în schimbul tuturor eugeniilor deţinute de noi. Dar eu, Irina şi Diana am plecat acasă, fiindcă ne era foarte rău, şi am lăsat în urmă primul nostru camp naţional [în care ne-am făcut mulţi prieteni, ne-am dobândit porecle şi chiar eşarfe de lider]. Cei rămaşi în camp au asistat la depunerea câtorva promisiuni, după care a urmat o fiesta şi festivitatea de închidere a Scoutland-ului 2009. Ca să adaug şi o notă “amuzantă”, vă voi prezenta ordinea bolilor din C.L. Deva: Petra-conjunctivită, Maia-răceală, Andreea şi Raluca- probleme cu picioarele, şi ordinea în care s-a vărsat: Zaha, Petra, Diana, Tedi, Adi, Denise şi Alexandra:).

Tot ce pot să mai spun este că a fost un camp frumos, în care am învăţat o grămadă de lucruri, ne-am facut mulţi prieteni şi am simţit, cu ajutorul anumitor oameni frumoşi, ce e cercetăşia. Alexandra, Ruxi, Radu, vă mulţumim, vă iubim şi ne va fi foarte dor de voi! Irina, şi pe tine te iubim:) şi abia aşteptăm să ne fii lideră!

Gata oricând!

A voastră în cercetăşie,

Petra “Orbete” Trifon, patrula “Acvilele prietenoase”.

Aproape de camp(Bejan)

2009-08-03T22:08:00.007+03:00

Sâmbătă, în data de 23.07.2009, am făcut o ieşire la Bejan. Scopul acestei ieşiri a însemnat pentru mine pregătirea pentru camp-uri, în special pentru cel naţional ce urmează, şi o bună ocazie pentru a învăţa să realizez noi construcţii din lemn şi sfoară.

Întâlnirea a fost la ora 13:00 la Trident, după care am pornit cercetăşeşte spre locul de campare. La Bejan, ne-am orientat spre un loc umbros şi care să fie cât mai aproape de o sursă de apă. Locul umbros a fost găsit, dar era un pic mai departe de izvor, aşa ca băieţii s-au chinuit un pic :) .

Am început cu ridicarea corturilor, iar apoi am fost în căutare de lemne şi pietre pentru vatră. După ce le-am adus, am reuşit să aprindem focul şi am pregătit cartofii.

Am învăţat să contruiesc o masă, suporturi de oale, să fac noi noduri, etc. Cina a fost pregătita în mai puţin de o oră şi a fost pe gustul tuturor(frigărui, cartofi, iar ca desert ciocolată şi măr copt).

Pe la ora 19:00 am început să ne strângem lucrurile şi să pornim spre casă.

Această ieşire mi-a deschis ochii cu privire la viitoarele camp-uri şi cu siguranţă ,,lecţiile” îmi vor fi de folos şi în viaţa de zi cu zi!

Maia Mureşan,

patrula Acvilele Prietenoase.

Lands of Adventure

2009-07-29T17:44:00.015+03:00

Una dintre patrulele de temerari ale centrului local Deva a luat parte la un proiect de amploare, denumit generic "Lands of Adventure". Prima parte a lui, şi anume "Europe at Eur door", a luat sfârşit acum ceva timp şi s-a derulat sub forma unei prezentări ale ţării pe care şi-au ales-o dintre cele europene, şi anume Austria.

Timp de câteva luni, patrula Urşii Polari, sub îndrumarea Alexandrei, a strâns materialul necesar şi s-a pregătit intens pentru ceea ce urma să fie o prezentare de succes.

Împărţiţi în mai multe grupe, au lucrat pe diferite aspecte ale subiectului abordat, şi anume: istorie, geografie, cultură, tradiţii etc. Pentru ca prezentarea lor să scape de izul pur informativ, au decorat sala într-un mod absolut ingenios, cu poze, costume tradiţionale şi mâncare, toate specifice Austriei. Mai mult, subtila monotonie a prezentărilor a fost ruptă de o scurtă scenetă, reprezentare a obiceiurilor sociale austriece.

Finalul prezentării a lăsat un gust dulce (la propriu!) publicului, care a avut ocazia să guste bunătăţile gătite de temerari.

For the official English version of the article and more, please click either of the following links:
microsoft word document

microsoft publisher document

Hike - 16.05.2009

2009-05-20T19:51:00.009+03:00

Recenta acţiune ce ne-a adus pe noi, pe cercetaşi, împreună, a fost drumeţia pe Dealurile Cetaţii. Cu toate că nu am avut o prezenţă nemaipomenită, am reuşit să creăm o atmosferă plină de voioşie şi prietenie.

Jocurile pe care le-am organizat au fost de aşa natură încât să ne apropie ca şi coechipieri. Distracţia a fost din plin şi a reuşit să şteargă de pe feţele noastre oboseala de la urcare.

Cu toate acestea, după distracţie merge puţină informaţie utilă, informaţie care, în acest caz, a fost reprezentată de tehnici esenţiale de prim ajutor. Fiind într-un cadru propice, am simulat diferite tipuri de leziuni atât interne, cât şi externe, şi am exersat remedierea lor cu mijloace improvizate.

În aventura noastră din acest sfârşit de săptămână am descoperit locuri noi şi am avut ocazia să admirăm oraşul nostru dintr-o perspectivă nu atât de comună, reuşind, chiar şi din atât de puţin, să ne lărgim orizonturile şi să putem privi lumea cu alţi ochi.

Gata oricând! [Be prepared!]

2009-04-30T16:54:00.008+03:00

Sǎptǎmâna aceasta am avut norocul ca, între o tezǎ, douǎ lucrǎri şi pregǎtiri pentru testǎrile naţionale, sǎ putem rǎpi o orǎ din timpul colegilor noştri şi sǎ îi adunǎm sǎ le prezentǎm activitatea noastrǎ, în speranţa cǎ vor fi destul de intrigaţi de ceea ce înseamnǎ cercetǎşia încât sǎ se hotǎrascǎ sǎ îi dea o şansă.

Am avut câţiva doritori şi câţiva curioşi... Printre altele, mulţi au întrebat de campuri. Locale, naţionale, internaţionale... Ca sǎ rǎspundem la câteva dintre nelǎmuriri, ne-am gândit sǎ postǎm câteva informaţii care sperǎm sǎ fie de folos.

În primul rând, iatǎ un site cu şi despre campul naţional de la Alba-Iulia, care a avut loc în decembrie : http://unitatesiprietenie.ro .

Cât despre jamboreele internaţionale, mai jos este un filmuleţ de promovare, ca sǎ vǎ puteţi face o idee despre cum va fi. Enjoy!

Vine iepuraşu’!

2009-04-20T20:05:00.015+03:00

În aceastǎ scurtǎ vacanţǎ de Paşte, liderii noştrii - Marta, Mircea şi Alexandra - ne-au pregǎtit o ieşire, la ,,Casa bunicii” în Simeria, drumeţie ce avea tema ,,Vine iepuraşul!”.

Odata ajunşi la destinaţie, au început activitǎţile. Marta ne-a arǎtat ce mâncare trebuie sǎ facem pentru dimineaţa de Paşte încât sǎ avem o masǎ copioasǎ şi plinǎ de bunǎtǎţi. Am avut parte de: ridichi, ceapǎ verde, brânză, jambon şi, cele mai importante, ouǎle şi pâinea de casǎ.

Urmǎtoarea activitate a fost ,,Cum facem o pâine, chiar la noi acasǎ?”. Având un aparat special, am folosit ingredientele necesare pentru aluat şi în plus, am pus felurite seminţe (de floarea-soarelui, de dovleac, susan, etc.).În timp ce se fǎcea pâinea, am vopsit ouǎle, folosind diverse tehnici. Am învǎţat sǎ le colorǎm folosind ceapǎ, sǎ le decorǎm cu folii desenate sau cu cearǎ şi sǎ le vopsim în mai multe moduri. A fost distractiv.

Mai apoi, am organizat un concurs ,,Ce mâncǎm de sǎrbǎtorile Pascale?”, unde am descoperit împreunǎ multe posibilitǎţi. Dupǎ aceastǎ activitate, ne-am jucat multe jocuri interesante, precum “O secundǎ gândeşti, acţionezi”, în care ni se prezenta o situaţie şi fiecare trebuia sǎ rǎspundǎ prompt, spunând ce ar face în condiţiile date.

După aceea, ne-am ,,cǎţǎrat” pe o piatră de dimensiuni destul de impresionante. Împreunǎ am reuşit sǎ formǎm un elefant!

Sosise ora prânzului. Doi temerari, Maia şi Luca, împreunǎ cu lupişorul Raluca, au pregǎtit carnea la grǎtar. Mâncarea a fost gustoasǎ, ne-am fǎcut cu toţii “plinul”.

Înainte de plecare, am cǎzut de acord cǎ aceastǎ drumeţie ne-a ajutat sǎ aflǎm lucruri noi şi am ajuns la concluzia cǎ la ,,Casa bunicii” iese cea mai buna mâncare. Noi sperǎm ca şi la anul sǎ avem o ieşire la fel de reuşita ca aceasta!

PAŞTE FERICIT TUTUROR!

Noaptea Albǎ a Muzeelor şi Cercetaşii

2009-04-19T16:52:00.004+03:00

Pe data de 14 aprilie, noi, temerarii Centrului Local Deva, împreunǎ cu liderele noastre, Alexandra Huh şi Marta Mureşan, ne-am oferit sǎ ajutǎm specialiştii de la Muzeul de Istorie din Deva sǎ se pregǎteascǎ pentru “Noaptea Albǎ a Muzeelor”, eveniment premierǎ în judeţul nostru, ce va avea loc în luna mai a acestui an.

Odatǎ ajunşi la muzeu, ni s-au oferit informaţii despre statuile romane pe care urma sǎ le curǎţǎm. Acestea fǎceau parte din situl arheologic de la Sarmisegetuza şi reprezentau nişte femei. Rolul statuilor era, în epoca romanǎ, de a înfrumuseţa curţile oamenilor sau mormintele acestora. Femeile purtau un soi de rochie romanǎ, numitǎ togǎ şi sandale, iar la gât aveau mǎrgele. Din pǎcate, statuilor le lipseşte capul, fapt pentru care sunt responsabili creştinii care s-au rǎzbunat astfel pe pǎgâni.

Dupǎ ce ni s-a depǎnat povestea statuilor, ne-am înarmat cu perii şi am curǎţat statuile care fuseserǎ depuse în spatele muzeului. Un strat gros de praf şi noroi le acoperise de-a lungul anilor. Ajutaţi de specialiştii de la muzeu, am îndepǎrtat reziduurile şi le-am pregǎtit pentru urmǎtorul pas care consta în spǎlarea lor.

Activitatea a fost pe placul tuturor, întrucât a fost atât educativǎ, cât şi cu adevǎrat distractivǎ. Am învǎţat despre trecutul nostru istoric şi despre lumea romanicǎ şi am fost încântaţi sǎ putem ajuta.

Click aici dacă vrei să vezi ce zic şi ziarele online despre această acţiune.

Voteaza Pamantul! [Vote Earth]

2009-03-26T19:24:00.009+02:00

Pe data de 28 martie, între orele 20:30 şi 21:30 va avea loc „Earth Hour” sau „Ora Pământului”. Această oră are o semnificaţie aparte pentru întreaga lume, fiind o dovadă de responsabilitate şi de sacrificiu faţă de mediu, mai nou atât de asaltat de factori antropici scăpaţi de sub control.

Oameni de pe tot întinsul globului vor participa la această manifestaţie. Parisul, denumit şi oraşul luminilor, va stinge chiar şi luminile de pe Turnul Eiffel, stadionul Wibledon al Anglei va fi şi el cufundat în întuneric, piramidele egiptene şi sfinxul la rândul lor vor fi neiluminate, întocmai ca Empire State Building din New Zork şi Statuia lui Iisus ce veghează asupra lui Rio de Janeiro.

Tu vei stinge lumina pentru o lume mai bună?

Treizeci de milioane de cercetaşi din toata lumea participă şi susţin această mişcare ecologică, încurajând cât mai mulţi oameni să li se alăture în cauza lor.

Alătură-te nouă şi fă lumea un loc mai bun!

Efectele benefice care se preconizează anul acesta în timpul „Orei Pământului” sunt:

Cu 16.500 tone mai puţine emisii de dioxid de carbon
1200 oraşe din 80 de ţări înscrise oficial în proiect
1 miliard de oameni vor stinge lumina!!!
Economisirea a 240.000 MW care pot reprezenta traficul a 800 milioane de maşini într-o oră sau 150 de drumuri Pământ-Lună cu o navetă spaţiala de 1000 tone

curiozitate : Blackle - varianta economica a lui Google.

Gata oricând! (să stingem lumina)

--------------------------------------------------------------------------------------------------

„Earth Hour” will be taking place on the 28th of March, between 8:30 and 9:30 PM. Are YOU ready for it?

This is one of the most important days in the year dedicated to protecting the environemnet and represents the sacrifice we are willing to do in order to help create a better world. Such an act of selflessness is invaluable, especially now when our environment is being assaulted by a wide array of man-made poluting factors.

People from around the world, along with 30 million Scouts will be involved in this monumental movement. Paris, also known as „The City of Lights” will, ironically, be submerged in darkness; not even the Eiffel Tower will be lighted. In England, the Wimbledon Stadium will also find itself in the dark, along with the pyramids in Egypt, the Empire State Building in New York and the Statue of Jesus in Rio de Janeiro.

Will you find the POWER to switch off?

Positive changes:

16,500 tones less CO₂ emissions
1,200 cities in 80 countries are officially onboard the project.
ONE BILLION people will turn off the light.
240,000 MW, the equivalent of 800 million cars in traffic for an hour or 150 Earth-Moon expeditions in a 1000 tone spaceship, will be saved.

Join us in creating a better future for your children!

Be prepared!

De bun venit. [Welcome]

2009-03-22T14:37:00.008+02:00

Probabil că mulţi se întreabă „de ce?” acest blog. Vă răspundem tot noi: Pentru că în ziua de astăzi sunt din ce în ce mai mulţi copii care au nevoie de o educaţie socială, pe care părinţii sunt tot mai puţin capabili să le-o ofere, din varii motive, cum ar fi lipsa de timp liber.

Noi, la Centrul Local Deva, răspândim ceea ce a devenit deja tradiţia Scout, adică a Cercetaşilor. Spun asta deoarece România a fost implicată în mişcarea „Scout” la puţin timp dupa iniţierea acesteia, acum 102 de ani, în 1907.

Rolul nostru este să îi facem pe oameni să conştientizeze că fac parte dintr-o societate civilizată în cadrul căreia trebuie să se comporte ca atare, aratând înţelegere şi compasiune faţă de oameni şi natură, prin socializare şi spirit ecologic. De asemenea, cercetaşii încurajează activitaţile în folosul comunităţii, şi de ce nu, al umanitaţii.

Din aproape în aproape, cercetaşia schimbă lumea prin intermediul celor ce ajută şi susţin această extraordinară mişcare.

Te invităm să ne citeşti în continuare şi să afli ce mai facem, dacă tu consideri de cuviinţă, să ne susţii, iar dacă nu, să ne spui ce putem schimba.

------------------------------------------------------------------------------------------------------

Many of you might wonder „why” this blog has come to exist. It's us who give the answer: Because today there are more and more youngsters who need social education, which parents often fail to offer them, accusing many reasons, such as the lack of spare time.

At Deva's scout centre, we spread what has already become the Scout tradition. I say this because Romania has become involved in the „Scout” Movement shortly after it had been initiated, 102 years ago, in 1907.

Our role is to make people realise that they are part of a civilized society and therefore have to behave accordingly, showing understanding and compasion towards people and nature, through socialising and eco friendlyness. Moreover, scouts support volunteering for the community, and, why not, for the whole of humanity.

Little by little, scouting changes the world through those who help and support this extraordinary movement.

You are invited to read our following posts and find out what we are doing and, if you want, support us or tell us what we can change.