CerceStart, un început frumos de vară

Eşarfe, promisiuni, foc, mămăligă, corturi, vulpi, chitărit şi cântece, lanterne, saci de dormit, bocanci, căpuşe, izoprene, sfoară, busole, fluiere, jocuri, înviorarea, construcţii, zâmbete, fericire... într-un cuvânt, CerceStart.

Şi aşa, în data de 28.05.2011, la ora 8.00 ne-am adunat cu mic cu mare în faţa sediului. După aşteptări, poveşti, poze şi înmulţirea lupişorilor, am fost repartizaţi cu câte un explorator şi am plecat. Apoi ne-am oprit lângă un izvor ca să ne umplem sticlele (goale deja), dar hei! Izvorul nu avea apă. După acest popas, am continuat să mergem până la platou, sau cum am mai auzit, „Belvedere” . Am comemorat amintiri, multe amintiri, şi le-am împărtăşit şi celor noi. Apoi ne-am tot dus, ne-am tot dus, pe căi îndepărtate, încercând să nu ne rostogolim pe acele pante de frunze. Eram adevăraţi alpinişti, ce mai, profesionişti! După aceste „ valuri de frunze, am ajuns la măreaţa grotă. “ Frontale, lanterne, ceva ? “ Hmm.. După câteva statistici nu aveam toţi, dar era O.K. Ajungând în grotă, care cum putea, Iulian ne-a făcut turul grotei, Ema fiind paznicul care avea grijă să nu cădem în hău. Toţi ne îngrămădeam să vedem grota.

Popas, un pic de relaxare, destindere, toate până când am ajuns pe Marele Urcuş. Acolo era distracţia(sau tristeţea). Marele Urcuş era o pantă, aproape verticală, acoperită de noroi, frunze ude şi urmele eroice ale bocancilor noştri. Am dat de greu! Ne-am adunat toate puterile, cu câte-un Of! sau Au!, şi am reuşit într-un final să învingem panta în această luptă. Dar hei! Mai e ceva. A urmat apoi (spre fericirea noastră) traseul urzicilor. Totuşi, nu ne-am plâns şi am mers cu fruntea sus. Însetaţi, ne-am oprit la un izvor cu apă, unde ne-am îngrămădit la apă. Ne-am mai odihnit un pic, dar ne-am ridicat şi am pornit mândri spre Căprioara. Drumul, era ca întotdeauna, plin de râsete, voie bună, cântece, câte un ţiki-ţaka-ţiki-ţok „Cât mai avem? 40 de minute.” Trece o oră...” Cât mai avem? 40 de minute.” Dar aceste 40 de minute au trecut aşa de repede şi într-un mod plăcut, încât nu ne-am dat seama că am şi ajuns în locul de campare. După o scurtă pauză şi o privire amplă a locului unde ne aflam, ne-am pus pe trebă şi ne-am apucat de împărţit şi de ridicat corturi. Lupişorii ajutaţi de exlploratori, şi temerarii singuri, au reuşit să-şi ridice casa de o noapte. Primele au fost fetele din patrula Floare de Colţ, urmate de ceilalţi. Cu toţii ne-am descurcat şi, după ce ne-am făcut ordine în corturi, am mâncat sandvişurile de acasă şi ne-am umplut stomăcelele, am sărbătorit şi ziua Irinei printr-un delicios tort – salam de biscuiţi, s-a auzit impunător şi răsunător primul fluier care anunţa că CerceStart a început.
După acest prim fluier, ne-am separat temerarii de lupişorii şi am intrat în atmosfera cercetăşească. Pe drum, Maia şi Irina ne-au vorbit despre un nou tărâm, în care trebuia să păşim. Pentru a păşi în acest tărâm trebuia să găsim poarta, dar pentru a o găsi trebuia să fim atenţi în jurul nostru, multe lucruri aveau să se întâmple. Şi lupişorii au avut parte de fantezie şi de o lume de poveste la fel ca şi în Cartea Junglei, şi ne-au pregătit o surpriză. Prima activitate pe care am desfăşurat-o în acest camp, a fost construirea de trepieduri. Pentru a ne arăta care sunt paşii în construirea unui trepied, Tedi şi Ema s-au înarmat cu un topor şi sfoară şi au început demonstraţia. După câteva minute de muncă intesă, au reuşit să construiască un trepied. Pentru a face munca mai uşoară pentru că hei! când sunt doi( ori 4) puterea creşte!, am fost împărţiţi în două echipe, lupişorii fiind separat de noi. Ne-am ales lemnele pentru picioarele trepiedului, dădeam toporul din mână în mână, sfoara tot aşa circula, şi am început. În echipa mea, totul a decurs bine, am fost economi şi părea că vom fi primii. Am terminat. Ieee! Dar să nu ne bucurăm prea repede. L-am chemat pe Tedi să confirme că munca noastră nu a fost în zadar, dar mai bine nu făceam asta. Tedi a vrut să verifice rezistenţa trepiedului, iar când a apăsat mai tare cu mâna, POC! s-a rupt un lemn. Am căutat altul mai bun, dar nu ne-am gândit să verificăm şi celelalte lemne. Şi tot aşa am schimbat lemnele trepiedului de 3 ori, am refăcut nodurile, dar ce contează e că am dus treaba la bun sfârşit şi încă ceva: am fost primii. După această palpitantă misiune, Tedi ne-a făcut instructajul în orientarea cu busola. Nu toţi ştiam ce e o busolă sau un azimut, aşa că am şi început lecţia de zi. După ce am aflat tot ce se putea afla despre azimut şi orientarea cu busola, am trecut la practică. Toţi ne-am orientat cu busola, deşi nu am reuşit la perfecţie, dar din greşeli se învaţă.
Am terminat cu şcolitul şi am trecut din nou la acţiune. S-a organizat un concurs de strâns lemne, unde patrula câştigătoare era cea care aduna cele mai multe lemne. Acolo era distracţia! La început mai sfioşi, adunam doar lemnele subţiri şi apatice, dar am prins curaj şi de la nişte aşchiuţe am trecut direct la copaci. Veneam cu câte doi – trei copaci, îi târam după noi, iar patrula în care sunt eu, „Floare de Colţ”, a adunat cele mai multe lemne, şi am fost câştigătoare la acest concurs. La următorea activitate, a trebuit să aprindem focul, uşor de zis, dar greu de făcut. Ne-am înarmat cu amnare, chibrite etc şi am început munca. Cu toţii am reuşit să aprindem focul, dar fruntaşii au fost lupişorii, care au aprins focul în cel mai scurt interval de timp. Bravo! În tot acest timp, temerari au avut de îndeplinit o sarcină, şi anume: confecţionarea unei hărţii a drumului parcurs. Nu a fost uşor pentru că toţi trebuia să facem aceeaşi hartă. Am desenat şi am colorat, ne-am mai şi certat, alături de creioane cerate, markere şi liner-ul magnific al lui Cotoi. Dar am creat o hartă minunată. Între timp, Iulian şi-a instalat hamacul, aşa că noi am făcut coadă ca la pâine caldă pentru a putea sta şi noi în hamac. Unii lupişori au trecut la extreme şi au început să se rotească în el ca şi în caracatiţele rotitoare. Dar hai să nu ni se facă rău, pentru că la bucătărie se pregăteşte masa. Bucătăria era o luminoasă încăpere constituită din două izoprene. Se gătea cu spor şi drag. Unii muncesc, alţii se joacă. Cei care nu erau bucătari au participat la un atelier de jocuri unde s-au jucat atâtea şi atâtea.Veselie, distracţie, voie bună, fericire, tabără... A fost nevoie de o intervenţie la izvor pentru că rămăsesem fără apă. După ce exploratorii au îndeplinit această sarcină, ne-am pus în jurul focului(temerari şi lupişori) ca să mâncăm delicatese a la cercetaşi: salată cu cartofi copţi, pâiniţă proaspătă făcută pe băţ la foc şi nalbe, şi deliciosul desert: banane în ciocolată cu scorţişoară. Am făcut un festin şi ne-am ospătat ca la carte. Şi, dintre copaci, din întunericul nopţii, se zăresc luminii care aduc exploratorii printre noi cu tot cu chitările lor.

Toţi în jurul focului, am început să

cântăm şi să intrăm în atmosfera nopţilor de vară, cu o chitară şi un cântec. Lupişorii ne-au înveselit cu imnul lor frumos, cântat cu însufleţire. Şi am tot cântat... Dar să ne oprim din visare şi să ne întoarcem la program. A trecut deja ora de culcare şi plantoanele nu erau făcute. În cinci minute am reuşit să ne decidem care cum vom sta, ne-am dus la culcare, şi am lăsat lupişorii să ne vegheze alături de Ema, Iulian şi Luisa cu Oana. În următorul planton eram eu cu Raluca, al

ături de Irina, Iulian şi Ema, care vroia să doarmă

sub cerul liber. Stăteam liniştiţi, mai patrulam din când în când să vedem dacă totul e în regulă. La un moment dat, a tunat cu putere, şi apoi a început să plouă. Repede, repejor am mers în corturi să ne luăm pelerinele de ploaie şi să le dăm şi celor care nu aveau. În timp ce patrulam, am văzut nişte lumini suspecte. Prima dată am crezut că sunt lumini de la o lanternă, dar studiind mai bine, am realizat că era o vulpe. O VULPE! Am fugit repede la foc şi i-am anunţat şi pe ceilalţi. Am încercat să nu îi trezim pe cei care dormeau ca să nu se panicheze. Ne-am tot gândit şi ne-am tot gândit unde putea fi mâncarea care a ademenit vulpea. Apoi, un fulger ne-a luminat cu soluţia problemei. Toată mâncarea ce a rămas era în cortul lupişorilor. Ce să mai! Ne-am pus în gând să epuizăm bateriile lanternelor şi frontalelor cu scopul de a veghea foarte atent. Între timp au trecut şi doi exploratori pe la noi, care îşi făceau liniştiţi plantonul când au văzut vulpi (deci erau mai multe). Ca înarmarea să fie completă, Ema şi-a luat şi toporul, ca să fim mai siguri. Şi de aici a început o întreagă poveste...

Toată lumea ( din plantonul nostru) a început să spună că a văzut ochii vulpii, să mergem în direcţia aia. Ne-am speriat, am şi exagerat, dar după terminarea plantonului nostru tot nu am reuşit să prindem vulpea. Totuşi, cortul lupişorilor era păzit ca la securitate. Următorul planton era format din Iulia şi Ana, însoţite de Maia. Însă eu cu Raluca am mai rămas să îi ajutăm pe ceilalţi. Ne-am pus la un ceai pe ploaie, la focul ce încă ardea. Ca şi adevăraţi vânători, aşteptam vulpea la locul faptei. Ruptă de somn, după aceste plantoane, m-am culcat. Tot ce pot să vă mai spun despre păţania cu vulpea este că am mai auzit strigăte ca şi Uite-o! Prinde-o! Las-o să plece! ...

Dimineaţă, ne-am trezit şi înainte să ne apucăm de mâncat,

Iulian ne-a pregătit o înviorare militărească. Apoi am mâncat o delicioasă mămăligă cu cârnăciori făcută de Iulian. Ca la mama acasă! Ne-am strâns lucrurile din cort, l-am golit şi respectând programul am trecut la cea mai frumoasă parte a campului( după părerea mea), TreasureHunt. Pe rând, am plecat toate patrulele cu primul indiciu care ne spunea că trebuie să găsim un păianjen mare. L-am găsit fără prea multe eforturi, dar partea grea era trecerea prin pânza lui. După strategii şi strategii, am reuşit să trecem toţi. Apoi, păianjenul a fost binevoitor şi ne-a dat un alt indiciu prin care trebuia să găsim liderul nou venit. Simplu! L-am găsit pe Paul şi acesta, care s-a bucurat că am ajuns aici, ne-a dat un nou indiciu şi un azimut de urmat. Spre drumul către noile instrucţiuni, ne-am jucat un joc ca altă etapă a acestei competiţii. Ajunşi în labirintul pădurii, unul din fiecare patrulă trebuia să îi orienteze pe ceilalţi pe un scurt traseu, însă coechipierii lui erau legaţi la ochi. După ce ne-am mai şi încurcat, am făcut faţă acestei provocări. Dar apoi a trebuit să găsim al patrulea indiciu, după care unii au şi săpat. L-am găsit şi a trebuit să mergem spre umanul târnăcop, unde a trebuit să construim o scară. Pentru noi, fetele care am ajuns ultimele, nu a fost uşor, pentru că nu prea mai erau lemne bune, dar am reuşit şi Târnăcopul, adică Tedi, ne-a dat ultimul indiciu al acestei frumoase activităţi. Acest ultim indicu ne spunea că trebuie să păşim pe un alt tărâm unde vom găsi eşarfele pierdute, şi unde poate că vom găsi comoara.

Am mers pe acel nou tărâm, şi am găsit mult doritele eşarfe. Dar unii dintre noi au descoperit o comoară mult mai preţioasă. Am fost fericită că şi eu eram una dintre ei, alături de draga mea Raluca, Liviu, Cristi şi Radu. Noi, cei cinci, am descoperit cea mai mare comoară care i se poate descoperi unui cercetaş, şi anume: promisiunea. Cu zâmbetul pe buze şi cu naşele mele dragi, mi-am depus promisiunea, urmată de ceilalţi. După acest moment frumos, am plecat din acel aşa zis tărâm, şi am mers către locul de campare al exploratorilor plini de veselie. După neaşteptata vizită, am mers la noi, unde ne-am strâns corturile, am acoperit vatra, am făcut curăţenie şi la sfârşit, adunându-ne ultimele forţe, lupişori, temerari şi exploratori am strigat cu putere:
CERCETAAŞI! GATA ORICÂND!
A voastră în cercetăşie,
Maria Trifon

Stagiu de formare în lumea lui Denis

Am auzit atâtea despre o casă de vis, iar acum am avut ocazia să o şi vedem. În data de 13 mai, cercetaşii deveni, împreună cu cei hunedoreni, timişoreni şi chiar şi din Oradea, şi-au dat întalnire în lumea lui Denis.

O casă mai mult decât superbă ne-a captat atenţia încă de la sosire. Ne-am făcut comozi şi am aşteptat venirea celor înţelepţi. Formatorii noştrii, Adrian Şuhanea şi Mihaela Ciobanu, au venit precum huhurezii, târziu în noapte. În orele ce au urmat, am intrat în atmosfera stagiului de formare cu bine – cunoscutele „ Aşteptări” şi „Temeri”, urmate de jocuri de cunoaştere, însă cea mai interesantă parte a serii a fost jocul cu ajutorul căruia am învăţat Statutul şi Regulamentul ONCR. Era nevoie de două echipe, astfel primii şapte cercetaşi care s-au oferit voluntari aveau să formeze Consiliul Director, iar restul cercetaşilor erau reprezentanţii centrelor locale. Patru centre locale au hotărât să schimbe culoarea cămăşii cercetăşeşti în roz bombon cu dunguliţe galbene, iar Consiliul Director trebuia să remedieze această situaţie conform Statutului şi Regulamentului Organizaţiei. S-au făcut pregătirile necesare unei Adunări Generale şi apoi ne-am întâlnit cu toţii pentru a dezbate situaţia extraordinară descoperită. Rezultatul Adunării? Cele 4 centre locale au fost nevoite să promoveze culoarea originală a cămăşii, renunţând astfel la culoarea propusă de ei şi au primit şi o sancţiune prin care nu puteau participa la activităţi organizate la nivel naţional timp de şase luni. La sfârşitul Adunării Generale a sosit şi Moş Ene...

Iată-ne treziţi în a doua zi, pe care am început-o cu jocuri precum Fai un pa! pentru a ne înviora. După prima masă a zilei, am învăţat despre Metoda Scout şi Legea Cercetaşului, apoi ne-am împărţit în două grupuri. Unul avea să înveţe Pedagogia Scout, iar celălalt Managementul Proiectelor. În această formulă am lucrat până la sfârşitul stagiului. Au fost multe lucruri de învăţat într-o perioadă atât de scurtă, însă ne bucurăm cu toţii că am luat parte la aşa ceva. Unii au tras cu urechea şi la ce învăţau cei din cealaltă grupă, alţii au scris proiecte ce aveau să fie aplicate cât de curând, iar la sfârşitul fiecărei şedinţe, ne întâlneam cu toţii la o gustare bine meritată, la o drumeţie prin pădurile Săcărâmbului, la o bârfă, jocuri sau, de ce nu, la Eurovision.

Într-o astfel de atmosferă ne-am petrecut un weekend la Săcărâmb. Am îmbinat utilul cu plăcutul, ariile de dezvoltare respectiv etapele unui proiect cu jocuri de care ne-am bucurat atât noi, cât şi cei pe care i-am învăţat să le joace. Am avut parte şi de două plimbări prin împrejurimi şi de un foc de tabără. Mulţumim lui Adi şi Mihaelei pentru tot ce ne-au învăţat; Soniei, lui Denis şi fetiţei lor minunate, Iris, că ne-au găzduit, şi lui Iulian pentru că a făcut posibilă realizarea acestui stagiu.

A voastră cercetaşă,

Timar Maria Ozana, şef de unitate la Unitatea „Daos”, C.L. Deva

Istoria unei bucurii sau cum ne-am petrecut Festivalul Luminii

Aş putea povesti cât de multă muncă a fost în spatele evenimentului, câte liste cu participanţi, împărţiri de responsabilităţi, echipe de lucru, întâlniri ale staff-ului, mailuri târzii către coordonatori, mii de minute vorbite în câteva săptămâni, explicaţii date proprietarilor de cafenele ca să ne lase să punem gulguţe de promovare, certuri din cauza nervilor prea întinşi, emoţii date de întârzierea sponsorizărilor, rugăciuni să ţină vremea cu noi, alergături la Metro, cumpărături pe ultima sută de metri, bani stricaţi în Ceapa Roşie pe prea multe Pepsi-uri ca să ne ţină ochii deschişi la întâlnirile coordonatorilor, clacări psihice, sortări şi numărări de gulguţe sau benzi de scotch stricate au fost. Aş putea să evaluez totul din punct de vedere economic sau numeric: 5500 de lumânări, 100 de afişe, vreo 6000 de gulguţe, 200 de pahare de plastic, tot atâtea linguriţe, 400 de plicuri de zahăr, 20 de cutii de ceai şi lista poate continua. Dar o să relatez povestea Festivalului Luminii în sentimentele şi emoţiile pe care le-a aşezat, tumultuos, în inimle noastre, ale organizatorilor, precum şi în zâmbetele pictate sau împletite, poate chiar cântate, de pe chipurile participanţilor...

Întâi şi întâi, în după-amiaza zilei de 7 mai, după ce toate cumpărăturile fuseseră făcute şi ultimele detalii stabilite, atunci când centrul local Hunedoara, alături de temerarii arădeni şi cei doi timişoreni gata să ne ajute au ajuns la Ceapa Roşie, exploratorii deveni au dat startul întâlnirii de lucru. Am împărţit materialele pentru fiecare atelier, am verificat afişele, prezenţa la festival, am stabilit locaţiile exacte ale atelierelor, permanenţa sau variabilitatea lor, am pus la punct pentru ultima dată responsabilităţile fiecăruia şi, înarmaţi cu gulguţe, lumânări, pământ cumpărat în mare grabă, multă bună-dispoziţie şi infinit mai multă energie, am fluierat hotărât a început de festival. Am cărat bănci şi scaune de la Colegiul Naţional „Decebal” pentru a aşeza atelierele, am ridicat, cu chiu, cu vai, cortul celor de la punctul de informare şi am început să aşternem gulguţe pe tot centrul vechi. Lupişori, temerari, exploratori şi lideri, cot la cot, au pus gulguţe, au presărat pământ şi pietriş pentru siguranţă, au desenat flori de crin, semne de pace, cerculeţe şi inimioare din cutiuţele origami pentru lumânări şi au aşteptat cu sufletul la gură ora 21.00. Strânşi în faţa Statuiei lui Traian, am privit cu bucurie crescândă cum Marta, şefa noastră de centru local, a aprins prima gulguţă, cum liderii au împărţit lumină coordonatorilor şi ei au început să aprindă mai departe, strigând tare de tot că suntem GATA ORICÂND! atunci când liderii urlau din răsputeri CERCETAAAŞI!... În câteva minute, tot centrul vechi al Devei era luminat de miile de gulguţe în care aşezasem, fiecare, cel puţin o dorinţă către Cer. Lumea începuse să se înghesuie la ateliere, care pe unde credea că e mai frumos. La punctul de infomare se înscriau viitori temerari sau se scriau dorinţe pentru mai târziu şi mai bine, în imediata vecinătate, la Tea Room, era o coadă asemănătoare celei de la covrigăria Gigi, pentru că ceaiul nostru gratis era delicios, mai sus, pe treptele ce duc la statuie, Speedy chema copiii la atelierele de împletit brăţări sau codiţe, iar Irina, Maia şi Iulia jonglau de mama focului cu poiurile lor frumoase, în faţa expoziţiei foto ingenioase: poze prinse cu cârlige de rufe pe sfori suspendate între copaci. Mergând spre „Decebal”, te întâlneai cu un cerc imens de copii care se jucau, ţipau şi râdeau – era atelierul de jocuri. Tot plimbându-te, puteai primi o îmbrăţişare de la cercetaşii responsabili cu campania de Free Hugs. În faţa Teatrului de Artă, se desenau caricaturi pe bandă rulantă, pentru că cercetaşa hunedoreancă avea o mână de aur. În faţa colegiului meu drag, copii de toate vârstele se înghesuiau la Face painting sau pictau gulguţele făcute de ei înşişi... Mă plimbam între ateliere, cu o fericire neîncăpătoare în suflet, alături de ceilalţi coordonatori, mulţumind cercetăşiei, cercetaşilor, prieteniei pentru o asemenea minune ce creştea în ochii noştri. Pe la 22.30 am început să cântăm, adunaţi cu toţii în faţa Statuiei lui Traian. Un cerc mare de oameni în jurul nostru, cântând cu noi, bucurându-ne împreună. Răsunau Andrii Popa, Opreşte-mă la tine, 18 ani, Save tonight, Visul, Pat de flori şi alte cântece frumoase, numai bune de cântat la ceas târziu. Când şi ultimul acord de chitară s-a stins, am mai strigat odată, cu toată puterea, CERCETAŞI! GATA ORICÂND! şi am trecut la adunat gulguţe.

În jumătate de oră, toată Piaţa Unirii şi întregul centru vechi era curat, băncile şi scaunele returnate şcolii, de parcă nici nu avusese loc vreun festival al luminii. Dar el trecuse repede şi frumos, umplându-ne sufletele de bucuria lucrurilor mărunte, aşa cum ne promisese. Am văzut oameni incredibil de zâmbitori, calmi, luminoşi, şi simplul gând că datorită muncii tale sunt aşa te înălţa până-n bolta înstelată sau chiar mai sus... Festivalul Luminii a fost o emoţie puternică, aducătoare de fericire, ca o îmbrăţişare strânsă sau un vers scris pentru noi, pentru cercetăşie... Mulţumim Primăriei şi Consiliului Local Deva pentru că, fără autoritatea locală, festivalul nu ar fi putut avea loc, mulţumim celor de la Zile şi Nopţi, precum şi tuturor ziarelor online sau nu, site-urilor precum http://debutant.ro/ şi bloggerilor cu inimă mare pentru promovare, susţinere, articole şi fotografii: am contribuit împreună la crearea unei seri cu bucurie, unei seri culturale, unui eveniment ieşit din tiparele obişnuitului, pus gratuit la dispoziţia devenilor. Mulţumim cercetaşilor hunedoreni, arădeni şi timişorenii, alături de care am împărtăşit oamenilor fragmente din bucuria de a fi cercetaş. Abia aşteptăm ediţia următoare, care sperăm să fie şi mai frumoasă, şi mai plină de lumină, şi mai aducătoare de zâmbete!

Temerarii şi lupişorii învaţă!

“Ştiţi câte ceva despre cetatea Devei şi parcul acesta în care ne aflăm?” Hmmm... „ Nu prea!”. Cam aşa începea orientarea noastră turistică din data de 21 aprilie, Joia Mare. Ne-am strâns noi, temerarii şi lupişorii, la Kiddo, unde ne-a întâmpinat Marta şi ni s-a alăturat şi Iulian. De acolo, am pornit spre parc cu micul rucsăcel, câteva eşarfe şi muuulte poveşti.
Am poposit într-un loc în apropiere de scările ce duc către impunătoarea Cetate a Devei. Marta a început să ne povestească câte ceva despre Parcul Cetăţii şi împrejurimi. Cu câteva mici completări ale noastre, am descoperit lucruri interesante şi neştiute de noi până acum despre Parcul în care ne ducem veacul în timpul liber, despre oraşul în care locuim şi despre istoria Cetăţii Devei. Şi, ca să se înveselească atmosfera, Marta ne-a făcut o demonstraţie a mersul călăreţilor dacici care treceau pe aici acum mult timp, după cum urmează : Vin Călăreţii! Trap-Trap-Trap! Merg la dreapta, apoi la stânga! Sar peste obstacole! Merg din nou la dreapta! Sar peste o apă şi cad!! Bâlbâdâc!. S-au stârnit multe râsete, dar şi noi am făcut pe călăreţii, la distracţia noastră alăturându-se Maia, Irina şi Ruxi. Apoi am învăţat să ne orientăm cu ajutorul busolei şi nu numai. Am învăţat cum să ne orientăm în natură dupa cursul apelor sau pur şi simplu să mergem în jos, către câmpie. Marta se grăbea, aşa că am fost lăsaţi în grija fetelor, care s-au pregătit pentru această orientare. Aşa că ne-am distrat pe cinste, jucându-ne muuuulte jocuri cercetăşeşti. Prima data am jucat Gaşca, un joc în care eram împărţiţi pe echipe şi repartizaţi pe numere. O eşarfă era amplasată la egală distanţă faţă de cele 2 echipe şi când se striga un număr, acel copil al cărui număr era strigat fugea şi trebuia să ia eşarfa fără ca adversarul să îl atingă. Chestie de tehnică! Dar cât de mult a luat să înţelegem ce aveam de făcut. Apoi am jucat Capture the flag. În cazul nostru, flag-ul era eşarfa prinsă de braţele celor doi luptători. Cei doi cercetaşi trebuiau să captureze eşarfa de pe umărul adversarului, cu cealaltă mână, într-o adevărată luptă. Primii războinici au fost Iulia şi Liviu, care s-au luptat cu înverşunare pentru eşarfa mult dorita. Următorii au fost cei doi kamikaze din ieşirea din martie, fraţii Trifon, adică eu cu fratele meu Ioan, luptându-ne ca între fraţi. Singurii care au mai avut curajul să intre în bătălie, au fost Raluca cu Alex, un lupişor. Dar ce contează a fost că ne-am distrat. Apoi am jucat Şliup!, un joc foarte tare, în care cineva venea la tine[ în cazul nostru, Maia] şi zicea Şliup!, şi te lua de păr , de nas, de unde vroia ea şi aşa trebuia să te ţină până când cel ţinut făcea acelaşi lucru altuia, şi tot aşa până când am ajuns să formăm un covrig uman.
Până la urmă am plecat cu toţii veseli şi cu râsete cercetăşeşti spre o îngheţată bună-bună, urmând ca apoi să mergem acasă , dar nu înainte să ne urăm Sărbători Fericite!. În final, totul s-a încheiat frumos, fără nicio rănire şi cu multă veselie.

Gata oricând!
Maria Trifon, temerară, patrula Floare de Colţ, Unitatea Dracon

Oare cum îi la orientare?

Vei găsi răspunsul aici..:)
În data de 18 aprilie 2011, la Săcărâmb, am organizat un "mic" hike. Până acolo am ajuns cu maşinile părinţilor, după care "the boss", adică Iulian, ne-a împărţit în 2 patrule pentru a vedea dacă ne putem orienta după hartă şi busolă de la Săcărâmb la Codru, un sătuţ aflat la aproximativ o ora şi jumătate depărtare . Pentru organizarea acestui hike a existat şi un Staff, care era format din exploratori: Ana, Teddi, Andrei şi Ema, care au avut datoria de a găsi o hartă bună şi de a-i coordona la orientare pe ceilalţi cercetaşi. Prima patrulă a pornit la drum imediat ce am ajuns în Săcărâmb, iar cea de-a doua a plecat la un interval de 10-15 minute. Liderul nostru a plecat după noi cu maşina, pentru a se asigura că nu ajungem ‘prea’ repede şi pentru a vedea cine sunt câştigătorii hike-ului. După
calculele sale, în care a evaluat şi posibilitatea apariţiei unor explorări ample, a ajuns la concluzia că ar trebui să ajungem cam într-o oră, dar noi am făcut, în final, vreo 3-4 ore pe drum.
Prima patrulă s-a încurcat şi, în loc să pornească spre Codru, a luat-o pe un drum greşit şi a ajuns aproape de Vărmaga. Noroc că Irina şi-a adus aminte de drumul spre Vărmaga, aşa că ne-am întors la timp, mergând pe drumul cel bun. În trei ore [timp dublu faţă de cel estimat de Iulian] noi, prima echipă, am ajuns, teferi şi nevătămaţi, la Codru. În schimb, nu aveam nicio ştire de la cei din patrula a doua, aşa că, alături de sătenii amabili, ne-am jucat o partidă de volei, până când şi a doua patrulă a ajuns. Am realizat că nu prea le avem cu orientarea şi mai e destulă treabă de făcut, dar, mândri de isprăvile noastre, ne-am odihnit puţin şi am luat un prânz copios, după care am plecat cu toţii la releul de televiziune de la Bobâlna, unde urma să şi dormim. Pentru a ajunge la releu a trebuit să trecem o vale-ntreagă, dar noi, fiind cercetaşi, am ştiut cum să ne ocupăm timpul încât să nu obosim, dar să nici nu ne plictisim. Am cântat tot felul de cântece şi am spus multe bancuri, iar în pauze ne încărcam bateriile şi porneam mai departe.
Am ajuns la releu exact la apusul soarelui, vremea perfectă pentru nişte poze. Gazdele au fost foarte primitoare, iar condiţiile minunate, având în vedere că noi e imaginam o singură cameră cu un pat imens şi, când colo, erau paturi destule pentru fiecare. După ce am despachetat, am mers să căutăm lemne pentru foc şi pentru construcţii. Toate treburile administrative odată terminate, ne-am pus la masă, înfometaţi, şi am luat cina. Pe urmă am plecat afară, unde am făcut focul şi am învăţat câteva noduri esenţiale pt construcţiile de camp. Totodată, am organizat un moment spiritual-surpriză, în care Cozac şi-a depus promisiunea, foarte emoţionată de ce îi pregătisem.
A doua zi dimineaţa, după nesomn şi multă chităreală, am făcut înviorarea la ora 8.10, am luat micul dejun şi am trecut la realizarea construcţiilor de camp. Prima echipă, care era formată din cercetaşi mai vechi, a trebuit să facă un adăpost într-o apă, iar cealaltă un adăpost simplu. Ambele patrule au lucrat bine şi s-au ajutat una pe cealaltă. După ce am terminat cu construcţiile, ne-am jucat o Steaua şi o Gaşca, apoi am împachetat totul şi ne-am îndreptat spre bazinele de la Feredeie. În ciuda ţânţarilor enervanţi de pe drum, ne-am păstrat optimismul şi speranţa că vom găsi apă curată. Odată ajunşi la Feredeie, am găsit imediat un bazin cu mai puţină mătasea-broaştei şi ne-am aruncat cu toţii în apă. Cine ar fi crezut că vom face baie în aprilie, darămite să mai organizăm şi jocuri acvatice sau concursuri de sărituri ? După ce ne-am răcorit bine, au sosit părinţii după noi şi am pornit spre casă, amintindu-ne de experienţele acumulate în acest hike.
Maia Mureşan, exploratoare, unitatea Daos.

Festivalul Luminii 2011

Anul trecut, în 13 martie, Parcul Corvin din Hunedoara era luminat de 2200 de gulguţe şi priviri pline de bucurie cercetăşească. Centrele locale Deva şi Hunedoara se uniseră pentru prima oară ca să îi inveţe pe oameni să iubească din nou lucrurile mărunte. Am împărţit semne de carte, ceai, turtă dulce, cântece şi multă voie–bună şi am reuşit să aducem un zâmbet în sufletul fiecărui participant.
Anul acesta, în 7 mai , cercetaşii deveni şi hunedoreni se întâlnesc din nou, de data asta la Deva, în Piaţa Unirii şi pe Bulevardul 1 Decembrie , unde, ajutaţi de Primăria Deva şi de Zile şi nopţi, vor organiza încă un Festival al Luminii. Motivaţi, plini de energie şi dornici să dăruim tuturor din bucuria noastră, vom aranja cele peste 5000 de gulguţe şi, la ora 21.00 , vom da startul unei seri pline de provocări sufleteşti şi zâmbete calde. Veţi avea ocazia să învăţaţi să dansaţi, să jonglaţi, să faceţi brăţări sau gulguţe. Veţi putea să aflaţi tot ceea ce vreţi să ştiţi despre cercetăşie la punctul de informare, unde vă aşteaptă, de asemenea,un panou unde veţi putea lăsa un gând frumos pentru noi şi un cercetaş de polistiren, gata să vă împrumute uniforma lui pentru o fotografie. Veţi avea posibilitatea să vă pictaţi pe faţă, să vă împletiţi codiţe, să vă jucaţi cu patosjocuri antrenante sau chiar să primiţi o caricatură. Vă aşteaptă expoziţia foto cu lucrările frumoase ale tinerelor talente cercetăşeşti şi, la sfârşitul serii, pentru ca şi partea melomană a sufletelor voastre să se bucure, un mini–concert de muzică folk suţinut de cercetaşii muzicieni. Ceaiul, îmbrăţişările şi voia–bună sunt garantate şi... gratuite. Aşa că vă aşteptăm cu mult drag şi multe gulguţe în Piaţa Unirii, în data de 7 mai, la ora 21.00, pentru două ore în care să uitaţi de grijile cotidiene şi să vă bucuraţi de frumuseţea lucrurilor mărunte!

P.S.: Festivalul Luminii este un eveniment-sincron, organizat de Organizaţia Naţională "Cercetaşii României" în mai multe locaţii din ţară. Pentru mai multe detalii, accesaţi http://www.festivalul-luminii.ro/.

P.P.S.: Sperăm că nu se va amâna Festivalul din cauza vremii, aşa că ne rugăm să revină primăvara şi seara de 7 mai să fie frumoasă, caldă şi luminoasă.:)

P.P.P.S.: Dacă sunteţi deveni şi vreţi să fiţi voluntari la festival, ajutându-ne pentru o seară la organizarea evenimentului, contactaţi-o Maia la maia.iulia2006@yahoo.com.

Poveste de primăvară

Bună dimineaţa, cititor drag! Şi bună primăvara! Ştiu că nu am mai scris de mult timp despre aventurile noastre cercetăşeşti, dar am avut multe de făcut şi, aproape la fiecare sfârşit de săptămână, ne-am întâlnit să petrecem timpul cercetăşeşte. La sfârşitul lunii februarie, am organizat o orientare pentru temerarii noştri dragi, i-am plimbat prin Deva, i-am învăţat să se descurce singuri, trecând prin multe puncte de control interesante, să lucreze în echipă, să fie atenţi la tot ce se întâmplă în jurul lor şi să privească altfel oraşul în care locuiesc de atâta vreme - ca pe un loc plin de lucruri noi şi nedescoperite încă, cu oameni frumoşi, de la care ai mereu de ascultat o poveste-lecţie de viaţă. Am continuat cu o ieşire pentru temerari şi lupişori [după promovarea din Ziua Cercetaşului, am format o patrulă de lupişori şi am înfiinţat unitatea de temerari "Dracon", cu trei patrule], apoi noi, exloratorii, am sărbătorit Ora Pământului la sediu, cu o pizza şi o cântare la chitară, iar la sfârşitul lunii martie am fost la Arad, la Spirit Scout 9... şi ţie, unde am simţit din nou cât de frumos e să fii cercetaş. Astăzi, vreo 16 exploratori au plecat la Săcărâmb, într-un hike de două zile, iar joi, temerarii vor avea parte de un curs de orientare turistică în parc. Dar deja m-am întins cu vorba, aşa că, cititor drag, te las în compania unei temerare entuziaste şi a unei exploratoare deja veterană pe acest blog, ca să afli mai detaliat povestea unor ieşiri cercetăşeşti pline de provocări şi luminate de trăiri cum numai pe la noi mai poţi găsi. Lectură plăcută!

Primul pas spre a fi un cercetaş

Primul pas spre a fi un cercetaş pentru noi a fost o ieşire, cam buclucaşă. Pelerine de ploaie, amnar, Ştiu toţi unde e sediul?, întrebări, emoţii, nerăbdare , curiozitatea de a simţi pentru prima dată cercetăşia în suflet. Cu toate acestea, înghesuite bine şi puse la loc uscat în rucsac, am plecat în pas alert spre prima noastră ieşire de temerari şi lupişori în data de 20 martie. Ne-am adunat cu mic cu mare la sediu, unde ne-au aşteptat Iulian şi cei mari. Am fost repartizaţi pe patrule şi ne-au fost daţi câte doi îndrumători din rândul exploratorilor. Râsete, râsete şi chicoteli, câte o glumă, unii nu ştiau traseul(cei mari), dar până la urmă liderul nostru a strigat : “ Colţii Albi !" Nerăbdători şi plini de entuziasm au plecat cei mici şi, după 5 minute : "Şoimii Albi", apoi „Floare de Colţ” şi ultimii, dar nu cei din urmă, „Ochi de vultur”. Astfel am plecat cu toţii spre marea şi prima încercare din viaţa de cercetaş. Ieşirea consta în ajungerea la popasul denumit de exploratori ‚, Belvedere’’, loc în care ne vom opri spre a încerca să facem primul nostru foc. Zis şi făcut!

La urcare am ales să parcurgem drumul mai greu, deci la întoarcere cel mai uşor. Drumul ales s-a dovedit a fi plin de noroi, peisaje de primăvară în care domnea încă iarna, cu ceaţă, multe poze, câini care lătrau de la fiecare poartă pe lângă care treceam şi răniri. Din păcate, Iulia, din patrula noastră „Floare de Colţ”, a făcut o entorsă la picior şi a trebuit să o ajutăm, drumul devenind anevoios pentru ea. “Floare de Colţ” a ajuns ultima la Belvedere, unde ceilalţi încercau deja să facă focul. Ajutaţi

fiecare de cei doi exploratori, am reuşit cu toţii să facem focul, iar apoi ne-am odihnit şi am mâncat la căldura lui. Dar nu am ajuns încă la punctul culminant. Punctul culminant al acestei naraţiuni frumoase cu focuri cercetăşeşti este, bineînţeles, CUIUL. Când a trebuit să stingem focurile, eu, ca un adevărat luptător kamikaze, am încercat să sting focul făcut de patrula mea şi ŞMAF! Mi-am înfipt piciorul într-un cui ars. Toată lumea s-a adunat în jurul meu şi privea cum Iulian îmi scotea cuiul păgubaş. După ce m-a dezinfectat şi după indicaţii precise de a merge să îmi fac un antitetanos, cei mari au fost însărcinaţi să confecţioneze 2 tărgi pentru rănitele de noi: eu şi Iulia. Însă

probabil că exploratorii au uitat ce au învăţat la cursurile de prim-ajutor, aşa că Iulian i-a pedepsit să ne ducă în braţe. Aşa că, exploratorilor, HAVE FUN!

Nu după mult timp, un lupişor (fratele meu, celălalt luptă

tor kamikaze) şi-a pierdut şi telefonul prin pădure. Sunaţi-

l! Sunaţi-l ! Să îi găsim telefonul! După toate aceste întâmplări,

drumul a continuat în râsete şi în renumitul “Ţiki-Ţaka-Ţiki-Ţok”.

Mai şchiopătând, mai câte un Au!, mai câte o glumă, râsete, veselie şi, peste toate, împlinirea unui mare vis, acela de a deveni cercetaş.Am ajuns la sediu, unde ne-am spus cu toţii părerile referitoare la ieşire, ce ne-a plăcut şi ce nu, şi am aflat că în acest hike câştigătorii au fost Şoimii albi ,primii care au făcut focul. Noi, patrula „Floare de colţ”, am primit titulatura de „gazda răniţilor”. Însă ceea ce contează este că totul s-a terminat cu bine, iar această ieşire a fost pentru noi, temerari şi lupişori, primul pas spre a fi un cercetaş.

P.S. : Îi mulţumim lui Iulian şi exploratorilor care ne-au ajutat să ne realizăm visul.

Gata oricând,

Maria Trifon, temerar , patrula „Floare de colţ”, unitatea „ Dracon”.

Spirit Scout 9... şi ţie

"Camp la Arad, aproape de casă, destul de ieftin, vremea va fi bună... mergem sau nu? Da, normal că mergem!" Aşa a început totul. Termene de înscriere, termene de predare a banilor, toate au trecut incredibil de repede şi iată-ne ajunşi în gară, din nou, cu rucsacii dornici să se lăfăie în tren şi sufletele pline de entuziasm, în ultima zi a lunii martie. La fel de repede a trecut şi drumul până la Arad, deşi eram mai mult de 40 de cercetaşi deveni şi hunedoreni într-un vagon unde căldura era sufocantă şi locurile, bineînţeles, ocupate de alţii. Mai un cântec la chitară, mai o poveste de la Cioclovina şi aşa am ajuns. Organizaţi doi câte doi, la pas cercetăşesc, înconjuraţi de lideri arădeni, am fost conduşi la Liceul "Vasile Goldiş", unde urma să ne stabilim casa nomadă pentru un weekend. Lăsat bagaje, băut apă, îmbrăţişat lumea şi, imediat, plecat la plimbare prin Arad [care plimbare s-a transformat în două ore de hlizit la magazine în mall şi mâncat cât cuprinde]. După ce ne-am întors la sală, am îmbrăţişat din nou lumea proaspăt-sosită, adică timişorenii dragi nouă, ne-am aşezat culcuşurile în sala de gimnastică şi am trecut la adunarea generală din sala de conferinţe, apoi la o mimă, în aşteptarea celor de la Drăgăşani şi a orădenilor şi, bineînţeles, înainte de decshiderea oficială a campului. După ce toată lumea a ajuns, am fost legaţi la ochi, plimbaţi prin curte îndeajuns de mult încât să ne pierdem orice capacitate de a ne orienta în spaţiu, apoi ne-a fost permis să ne dăm jos eşarfele de la ochi şi... Surpriză! Gulguţe, lumânărele, jongleriile cu foc ale Laurei şi Cristinei Ciobanu, discursurile impresionante ale liderilor din Arad şi campul Spirit Scout 9... şi ţie! a fost oficial deschis. Am primit cartele cu atelierele la care urma să participăm,

am mai stat la o poveste nocturnă, apoi am încercat să adormim, pe acorduri de chitară şi şoapte de genul "Mai vreau zacuscă!" la două noaptea.

De 1 aprilie nu prea am fost păcăliţi decât de timp, care trecea mult mai repede decât am fi vrut noi. Trezirea la şapte dimineaţa, înviorare alertă, menită să scoată şi ultima urmă de somn din oasele noastre, mic-dejun luat pe fugă, veşnica coadă la baie, haine de scandal şi aşa, înarmaţi cu multă bună-dispoziţie, am plecat spre Pădurea Ceala, de la Lunca Mureşului, unde aveau să se desfăşoare toate atelierele noastre. La centrul de comandă [C.C.], fiecare era trimis la câte un copac pe care era lipită o foaie cu numărul şi numele atelierului şi, de acolo, trupa condusă de lideri pleca la locaţia din pădure unde se desfăşura activitatea. Fiecare atelier a avut ceva unic, captivant, aşa că nu aş putea face un clasament al celor mai frumoase ateliere. Astfel, la Run, Scout, Run!, am avut parte de mult alergat, de plimbări lungi, transformate în întreceri, cu bicicletele, am terminat un scurt traseu cu obstacole, am construit un adăpost în 10 minute, am fost rătăciţi intenţionat în pădure ca să găsim drumul înapoi, cu alte cuvinte, am fost mereu pe fugă, în grabă, nu am avut deloc timp să ne plângem sau să ne supărăm, râsetele fiind la ordinea zilei. La Team Bulding, echipa a trebuit să se cunoască, deşi se ştiau probabil dinainte cu toţii, prin diverse acaparante şi solicitante pentru echilibrul fiecăruia: o sfoară între doi copaci, pe care trebuia să te caţeri cu ajutorul echipei şi apoi să o traversezi cu mâinile şi picioarele prinse de ea, patru piloni pe care trebuia să stai într-un singur picior, un pod de sfori mişcător pe care trebuia să-l treci, o coardă întinsă între doi copaci pe care trebuia să calci cu mare atenţie, fără să cazi, bineînţeles şi, la sfârşit, un perete înalt pe care trebuia să se caţere întreaga echipă, mai mult sau mai puţin ajutată, precum alte şi alte invenţii spontane. La Orientare, existau două echipe, fiecare cu un traseu separat, precum şi o posibilitate foarte mare de a nu termina atelierul, dar o echipă formată din deveni a fost prima care a reuşit să traverseze toate punctele de control şi să ţină bine azimuturile. La Artiscout, trebuia să creăm o poveste bazată pe cuvintele "sete", "asfalt", "zbor", "mare" şi încă un ul, cred, poveste pe care s-o redăm prin cadre fotografice, decoruri realizate din plastilină, desene şi multă imaginaţie. La Extrem, bineînţeles că am avut un perete de escaladat şi, apoi, multă tiroliană, combinată cu o doză impresionantă de adrenalină şi

strigăte de fericire. La Step Up to SS9, am învăţat o coregrafie foarte frumoasă şi... provocatoare pentru Low a lui Flo-Rida, coregrafie presărată cu momente în care toată lumea râdea, fără să mai ştie de ce. La Can you do it?, am avut parte de puţină militărie, adică am alergat, sărit, târât pe burtă, mers ca piticii, pentru ca, în final, să tragem cu arma de Airsoft. La Sincer, mint, puteai să descoperi ce tip de temperament ai şi să înveţi să citeşti ceea e gândesc oamenii după felul în care răspund la aumite întrebări. Şi, într-un final, la Cucereşte!, aveai parte de multe lupte: cu făină, cu izoprene etc, de tras cu arcul, precum şi alte provocări tare faine, menite să dezvolte latura războinico-amuzantă a fiecăruia dintre cercetaşi. Vineri au fost cinci sesiuni de ateliere, următoarele două sesiuni ţinându-se sâmbătă dimineaţa [da, aţi ghicit, fiecare cercetaş participa la şapte ateliere din nouă]. După cele multe ore petrecute în Pădurea Ceala, ne-am întors la liceu, doritori de un duş revigorant şi, mai ales, curăţitor şi de o cină copioasă. Duşul l-am primit după ore de aşteptat la rând, dar cina am luat-o în tihnă, întinşi pe sacii de dormit. Când s-a mai înserat, ne-am dus cu toţii la Tea Room-ul organizat în cantina liceului: sală transformată cu multă grijă de arădeni într-un pub cercetăşesc, cu ceai, cafea şi pâine cu unsoare la discreţie, unde i-am primit şi pe Iulian şi Ozana, întârziaţii centrului local, care sosiseră cu o surpriză tare faină: dog tag-urile noastre. Tea Room-ul a fost inaugurat prin concursul "Vrei să fii scout?", unde fiecare centru local avea patru reprezentanţi, ce au fost supuşi la o probă de cultură generală, una de cunoştinţe cercetăşeşti, o probă de dans, o probă surpriză şi încă una de cunoştinţe muzicale. Noi, devenii, ne-am distrat pe cinste: echipa era formată din Maia, Teddi, Andrei şi... eu, am dansat Dansul Pinguinului şi tango în braţe la băieţi, ridicate de la sol, la proba surpriză Andrei mima un parapantist, noi i-am spus că e o paraşută şi tot aşa. După ce concursul a luat sfârşit, a început petrecerea, cu DJ, mult dans, şi a doua cină luată la miezul nopţii. Când mijeau zorii, ne-am decis să mergem şi noi să dormim măcar două ore, că deh!, party hardy, dar, totuşi, în limitele bunului simţ.

Sâmbătă de dimineaţă, din nou, trezirea la şapte dimineaţa, aceeaşi înviorare, acelaşi drum lung până la Pădurea Ceala, aceleaşi haine de scandal şi încă două ateliere. După ce am terminat sesiunea de dimineaţă, ne-am luat rămas-bun de la pădure până la anul şi ne-am întors, în pas alert, la liceu, unde ne-am schimbat în haine frumoase şi ne-am

pregătit de Oraşul meu. Împărţiţi în cinci patrule cu o componenţă tare variată, gata să descoperim frumuseţea Aradului, înarmaţi cu indicii pentru punctele de control [da, aveam indiciile la noi, put

eam să aflăm dinainte ce avem de făcut, dar am fost cuminţi şi am deschis fiecare plic la timp]. Am vizitat Catedrala Catolică şi am aflat cum se spune în maghiară "Mergeţi la Casa cu lacăt", apoi am ajuns, evident, la Casa cu lacăt, unde am inventat o legendă, apoi am aflat-o pe cea adevărată, am plecat spre Turnul cu Apă, unde am arătat că ştim cum să scoatem o cheie uscată dintr-o farfurie plină cu apă, folosindu-ne de un pahar, o lumânare şi o brichetă, am poposit la primărie, unde am desenat forma clădirii, am aflat ce înălţime are şi de unde este adus ceasul din turn, după care ne-am odihnit pe treptele Filarmonicii. La sfârşit, am trecut prin parcul de pe malul Mureşului, unde am mimat personaje din camp şi am făcut poze cu un Urs [Speedy] şi un Cioban [Laura]. Fiecare patrulă a avut de traversat aceleaşi puncte de control, doar ordinea era diferită. Pot spune că Oraşul meu a fost o ocazie perfectă de a lega noi prietenii frumoase şi de a descoperi un nou oraş în stil de plimbare cercetăşească. Întorşi cu toţii la sală, am făcut un flash mob cu dansul învăţat la atelierul Step Up to SS9 şi ne-am distrat pe cinste, după care am avut vreme de mâncat, povestit şi râs. Seara, cei care doreau să îşi depună promisiunea au plecat la Pădurea Ceala. Povestea spusă de Gabi şi Andrei despre cum s-au pregătit acolo pentru depunerea promsiunii este una simplă, dar ascunde nişte sentimente indescriptibile: au plantat copăcei, au avut timp de meditaţie, au povestit despre sentimente, trăiri interioare şi cercetăşie, au primit cutiuţe cu mesaje personalizate, apoi, legaţi la ochi, fără să ştie unde merg, au fost aduşi înapoi la liceu, unde noi, exploratorii rămaşi 'acasă', am făcut gulguţe, le-am aranjat, le-am aprins, am format un cerc şi un covor de sfoară, aruncând ghemul de la unul la celălalt şi tensionând firele, iar liderii au făcut rost de o chitară, o vioară şi o tobă pentru a asigura fondul muzical şi de torţe, pentru a finisa cadrul simbolic, liniştitor, pentru promisiunea exploratorilor. I-am primit cu braţele deschise, iar ei au rămas profund impresionat de tot ceea ce li se pregătise. Au rostit hotărât promisiunea, după care, cu ochii închişi şi strângându-ne puternic de mâini, am cântat cu toţii 

"Cumbaya", lăsându-ne purtaţi de spiritul cercetăşiei departe, în lumina gulguţelor... Noaptea a fost una albă, am scris bileţele pentru căsuţele de e-mail afişate pe pereţii Tea Room-ului, am ascultat un concert folk susţinut de cercetaşii dornici să ne [în]cânte cu chitările şi vocile lor frumoase [Vali, Petra, Speedy, chiar şi Gabi şi Andreea, devencele noastre dragi, au cântat aşa de frumos]. Într-un final, s-a dat stingerea, pe la cinci dimineaţa, şi am tras un pui de somn până pe la nouă.

Duminică dimineaţa nu am mai avut parte de înviorare, ci am asistat cu toţii la ceremonia de închidere a campului. Au fost împărţite premiile [noi am luat locul trei], am strigat cu toţii din adâncul inimii că ne-a plăcut la Spirit Scout 9 şi că vom reveni, cu siguranţă, la anul, am făcut multe poze de grup, am mai jucat o Steaua, am îmbrăţişat mult mai multă lume decât atunci când sosiserăm în camp, ne-am strâns bagajele şi, cu dorul deja ivindu-ni-se în suflete, am plecat spre casă, lăsând în urmă un weekend plin de cercetăşie, voie bună şi un fragment din sufletele noastre de cercetaşi.

Mulţumim centrului local "Phoenix" Arad pentru campul foarte frumos pe care l-au organizat şi pentru timpul minunat pe care ni l-au dăruit. Da, ne-am îndrăgostit de /la Spirit Scout 9... şi ţie, ne-au plăcut toate activităţile, încât la evaluare cu greu am reuşit să găsim un lucru care nu ne-a plăcut şi abia aşteptăm următorul Spirit Scout!

Gata oricând,

Petra Ioana Trifon, exploratoare, unitatea "Daos".