Deschiderea Anului Cercetăşesc pentru lupişori

Sâmbăta aceasta, adică în 22 octombrie 2011, ne-am adunat, ca un haitic unit şi vesel ce suntem, să sărbătorim începutul unui nou an cercetăşesc. Deşi am fost puţini, fiindcă doar cinci pui de lup s-au arătat destul de curajoşi încât să înfrunte ploaia măruntă de octombrie şi vremea rece, ne-am distrat pe cinste şi am avut parte cu adevărat de o vânătoare bună. Pentru început, am primit un indiciu ce ne spunea că a sosit vremea să dovedim haitei că suntem nişte lupişori energici şi cutezători şi că, deşi nu trebuie să avem încredere în şerpi, există un Şarpe mai special, şi anume Kaa, de care nu trebuie să ne fie frică, pentru că el ne poate ajuta să ne controlăm emoţiile şi să creştem frumos, ca nişte lupişori ce ştiu să îşi iubească aproapele. Aşa că ne-am îndreptat spre statuia strămoşului nostru Decebal, ce străjuia intrarea în junglă, unde am învăţat cum să ne menţinem echilibrul, având încredere unii în alţii şi unde am aflat cum ne văd ceilalţi, printr-un joc de cunoaştere. Apoi, aproape am zburat către vulturul Chill, vechiul nostru prieten jucăuş, care nu a dezminţit regula şi ne-a pregătit două jocuri energizante şi cu adevărat amuzante, Ursul şi tăietorii de lemne, unde trebuia să îngheţăm în poziţia în care ne prindea mormăitul ursului, şi să încercăm să nu râdem atunci când acesta se strâmba la noi şi "Şoferii grijulii", joc în care am condus cu atenţie şi am reuşit să nu ne tamponăm unii de ceilalţi. De la Chill, viteji şi tot mai voioşi, am ajuns la pantera Bagheera, unde am alergat iute şi degrabă la proba de ştafetă, după care ne-am dovedit iscusinţa în a face noduri la concursul de împletit. După ce am arătat tuturor că suntem ageri şi abili, ne-am întâlnit cu elefănţelul Hathi, alături am învăţat încă un fragment al Legii Junglei, cel în care se specifică întregului haitic că puii de lup ce pot să stea pe propriile lor picioare trebuie prezentaţi haitei, având voie să zburde liberi până la prima lor vânătoare. Tot alături de Hathi, am conceput o scenetă în care să ilustrăm această lege şi ne-am descoperit talentele de actori. Întâlnirea cu ursul Baloo ne-a pus să gândim şi să ne amintim ce am învăţat la întâlnirile haiticului, fiindcă a trebuit să răspundem mai multor întrebări legate de Legea Cercetaşului şi a Junglei din care facem parte. Ca să îşi arate aprecierea faţă de noi, Baloo ne-a răsplătit cu bomboane. La sfârşit, am urcat la stânca Marelui Sfat, unde ne aştepta Akela. Am strigat împreună de a răsunat Jungla, cei mai noi în haiticul nostru şi-au primit eşarfele, iar cei mai vechi-mai multe pagini pentru carneţelele de lupişori. Am plecat către sediu, cântând şi râzând. La sediu, din cauza unor incidente... tehnice, nu am putut decât să cântăm Imnul lupişorilor, să mai spunem o poveste-două şi să ne convingem că suntem un haitic unit, plin de energie, curajos şi, cel mai important, nişte cercetaşi "curaţi la trup, curaţi la suflet". Suntem mândri că am răspuns "gata oricând!" încercărilor la care Akela ne-a supus şi, prin jocul nostru captivant, ne-am împrietenit cu personajele noastre favorite şi am demonstrat că suntem cutezători, harnici şi isteţi! Vă dorim tuturor un an nou cercetăşesc plin de-activităţi rodnice, înfrumuseţat de prietenii strânse şi binecuvântat numai cu vânători bune!

Ai voştri în cercetăşie, lupişorii din unitatea "Kogaion", Centrul Local Deva.

P.S.: Ne-am uitat aparatele foto acasă, aşa că nu avem cu ce să dovedim că azi am lăsat lumea puţin mai bună decât am găsit-o. Dar suntem convinşi că voi credeţi un cuvânt de cercetaş.

Târgul ONG sau cum să ne petrecem sâmbăta cercetăşeşte

Sâmbăta trecută, adică în 15 octombrie, am luat şi noi parte la Târgul Organizaţiilor Non-Guvernamentale din judeţul Hunedoara, care a avut loc în Deva, în faţa Casei de Cultură. Alături de Consiliul Judeţean al Elevilor, Asociaţia AntiParkinson România sau Liga Studenţilor, ne-am amenajat standul cu eşarfe, badgeuri, materiale de promovare, ghiduri pentru lideri, fotografii din activităţile la care am luat parte de-a lungul anilor, gulguţe şi, evident, zâmbete şi ne-am pus pe treabă. Am ales să nu stăm pur şi simplu în faţa standului, ci să le arătăm oamenilor ce fac cercetaşii. Aşa că, de la lupişor la explorator, toată lumea s-a jucat, a cântat şi a umplut centrul Devei cu râsete, voie-bună şi energie. Am cunoscut tineri dornici de aventură, gata să se joace alături de noi, părinţi entuziasmaţi şi deveni care apreciază munca celorlalţi. Am văzut alţi tineri la fel de motivaţi ca şi noi să lase lumea mai bună decât au găsit-o, acţionând în comunitate în felul lor. La sfârşitul zilei, am realizat că dacă toţi oamenii cu iniţiativă se adună, se sfătuiesc şi pun la cale un plan de bătaie, putem face cu adevărat o schimbare în lumea în care trăim. Suntem sau nu gata oricând?

Let's do it, Săcărâmb!,

"Ce faceţi voi acolo, la cercetaşi? Strângeţi gunoiul?" Oare de ce ni se pune mereu întrebarea aceasta? Pentru că campaniile de ecologizare la care luăm parte sau, dimpotrivă, cele pe care le organizăm noi au un impact major asupra comunităţii în care trăim. Plantarea de puieţi, precum fac cei din campania Copacul Meu, strânsul gunoaielor, prin diverse campanii iniţiate de diverse ONG-uri, exemplul pe care îl oferim colegilor şi prietenilor prin faptul că noi reciclăm, toate construiesc, cărămidă cu cărămidă, o structură ecologică a unei lumi ce se vrea mai tolerantă, mai paşnică, mai bună. Un prilej de a ne implica din nou trup şi suflet în viaţa comunităţii a fost campania Let's do it, Romania!, ziua de curăţenie generală a României. Am simţit, fiecare, că am lăsat Pământul puţin mai curat şi aerul ceva mai respirabil, de data aceasta, pentru locuitorii din Săcărâmb. De ce la Săcărâmb? Pentru că este un loc frumos, tare drag nouă şi care merită salvat. Cum am prins noi drag de această localitate pierdută-ntre plaiuri frumoase? Păi, după ce ne-am împrietenit cu Denis, a cărui casă-pensiune a găzduit stagiul nostru de formare în mai, am continuat să cooperăm în activităţi precum campul "Pierdut în pădure", care s-a desfăşurat tot în apropierea Săcărâmbului . Apoi, alături de Denis, am participat la câteva seri de discuţie pe marginea problemelor legate de Roşia Montană şi de exploatările miniere asemănătoare celei propuse de Gold Corporation, exploatări care vor implica zone aflate în proximitatea Devei, precum Certej sau chiar Săcărâmb. Dacă nu toţi au fost gata să semneze petiţia împotriva exploatării de la Roşia Montană, cu siguranţă toată lumea a răspuns afirmativ provocării de a-l ajuta pe Denis la o sesiune de ecologizare pre-Let's do it, Romania! Aşa că în 17 septembrie ne-am început dimineaţa cu o cafea menită să ne energizeze pentru că multe gunoaie aveau să fie strânse în acea zi.

Săcărâmbul este un sat situat la 25 de km de Deva, într-un soi de căldare formată între mai multe dealuri. Drumul şerpuieşte ameţitor şi probabil acesta este unul dintre motivele pentru care primăria nu i-a asigurat nici în zi de azi o maşină de colectat gunoiul. Consecinţa? Mormane de gunoi cât vezi cu ochii, fiindcă oamenii nici nu se mai sinchisesc să arunce resturile menajere la comun. Ce-am făcut noi ca să remediem situaţia? Păi... 10 oameni au adunat într-o singură zi 100 de saci de gunoi, iar când spun gunoi mă refer la o varietate incredibilă de resturi găsite de-a lungul diverselor pante. Adică... am combinat utilul cu plăcutul şi am avut parte şi de mici sesiuni de hike, la cât de abrupte erau unele locuri în care sătenii îşi depozitaseră sacii cu resturi de cine ştie când. Când soarele a apus şi peste Săcărâmbul mai curat, datorită nouă, ne-am privit mândri şi ne-am zâmbit încrezători în forţele proprii, prin care putem cu adevărat lăsa lumea mai bună decât am găsit-o!

RoJam: Fă următorul pas!

Să-i spun experienţa cercetăşească definitorie pentru fiecare dintre noi? S-o numesc un amestec exploziv de aventură, implicare socială, tehnici de supravieţuire, lecţii de ecologie, prietenii strânse şi adrenalină dătătoare de bucurii? Să o strig aşa cum ne striga şi ea, jamboreea, şi s-o rog să ne mai cheme să facem următorul pas? Nu ştiu sincer cu ce să-ncep. Probabil cu istorisirea succintă a celor mai frumoase zece zile din vieţile noastre de cercetaşi ageri şi plini de voie-bună, de la lupişorii curioşi, temerarii harnici şi exploratorii rebeli, la liderii ce respirau zâmbete ca să se menţină în formă.

11 august. Ziua-n care-am sosit în camp, cu mic, cu mare, am făcut cunoştinţă cu preşedinta Organizaţiei Naţionale "Cercetaşii României", şi anume Bianca Neşiu-Bedreag, ne-am primit identităţile de participanţi la RoJam 2011, adică ecusoanele, eşarfele de camp şi carneţelele de cercetaşi iubitori de jamboree, ne-am sufocat în îmbrăţişări şi am pierdut şirul revederilor frumoase petrecute pe drumul de la poarta de intrare-n camp până la poarta de intrare în subcampul Bucovina. Ziua-n care am cunoscut 100 de oameni noi, uniţi cu toţii de gândul că suntem primii exploratori care pleacă în marele hike, ziua-n care am luat parte la festivitatea de deschidere a RoJam 2011, ce ne-a surprins cu concerte care de care mai impresionante, de la Trupa Om la Bere Gratis, cu focuri de artificii jucăuşe şi spectaculoase în acelaşi timp, cu jocuri energizante jucate de 1200 de oameni în acelaşi timp, cu oameni frumoşi, cu inimi de cercetaşi, dialogând cu noi de pe scenă şi cu un sunet impunător al cornului ce anunţa deschiderea oficială a jamboreei. Ziua în care ne-am transformat corturile în case pentru ceea ce părea a fi o eternitate în miniatură, care a trecut ca o secundă.

12-13 august. Zilele-n care am fost în hike şi am explorat amplu traseul marcat cu albastru. Zilele în care ne-am drămuit mâncarea cu atenţie sporită la cantităţile ce reveneau fiecăruia, zilele în care am înotat prin mlaştini şi ne-am delectat cu cantităţi impresionante de afine şi zmeură, zilele în care am solidarizat cu exploratorii mureşeni, braşoveni şi orădeni la focurile anemice din faţa adăposturilor, zilele în care am cutreierat munţii în lung şi-n lat, dar nu am ajuns pe Cindrel. Zilele în care ne-am bucurat din plin de duşul pe care l-am aşteptat îndelungat, zilele în care am cântat din răsputeri melodiile lui Mircea Vintilă, la concertul din seara în care am revenit în camp, ca să învingem oboseala, zilele în care am legat prietenii strânse, ce nu se vor desface prea curând: doar ardelenii ştiu cum să se înţeleagă.

14 august. Târgul Educaţiei Non-Formale. Cu alte cuvinte şi o abundenţă de explicaţii, multe standuri ale diverselor organizaţii non-guvernamentale, care aveau legătură sau nu cu cercetaşii, o varietate impresionantă de ateliere dintre care puteai alege, de la comunicaţii radio la teatru forum şi o provocare serioasă pentru fiecare dintre noi: să experimentăm cât mai mult ca să învăţăm cât mai bine. Spre seară, am conceput un moment artistic reprezentativ pentru subcampul nostru, Bucovina, în care sceneta cu "E timpu'? Să ne-ntoarcem toţi pe partea cealaltă şi să dormim" se îmbina perfect cu cântecul popular interpretat de doi artişti brăileni nou-descoperiţi, moment pe care l-am prezentat după ce câţiva epxloratori sau lideri curajoşi de felul lor ne-au [în]cântat de pe scena RoJam.

15 august. Olimpiada cercetăşească sau Jocurile lui Zamolxe. De asemenea, Adormirea Maicii Domnului, sărbătorită cu o slujbă catolică, fiindcă Liturghia ortodoxă se oficiase duminică. După slujba de dimineaţă, ne-am încolonat şi ne-am pus pe aşteptat staff-ul. După multe jocuri menite să facă timpul să treacă mai uşor, ne-am împărţit în sfârşit pe zonele de joc şi-am început să răspundem şirului de provocări ce ne aştepta, gata să ne distreze o zi întreagă. De la clasica Gaşca la Submarinul jucat cu ochii închişi şi cu torpilele umane lansate fără direcţie, de la vechiul Samurai la inovatorul sistem de amortizare a căderii unui ou, de la tipicul joc cu cuvintele scrise pe spate la antrenanta aruncare cu bocancul, ne-am jucat serioşi, am râs, păstrându-ne însă ţinuta de cercetaşi aflaţi în competiţie şi am experimentat 11 provocări din cele 14 propuse. Înainte de ora de stingere, Radu Stinghe, coordonatorul Rojam, a comunicat clasamentul la olimpiadă pentru patrulele în care media de vârstă a participanţilor era sub 12 ani şi am aflat, cu stupoare, încântare şi entuziasm, că patrula Vulturoşii, formată din Maria Trifon, Liviu Cotoi, Radu Moţoc şi Tiberiu Năznean, temerarii noştri curajoşi şi energici, au obţinut locul II şi au primit cu toţii medalii de argint, rezultat pentru care îi felicităm şi prin intermediul jurnalului de camp, ca mândria de a fi cercetaş devean să dăinuie-n continuare în sufletele lor şi-ale noastre.

16 august. Calfe. Împărţiţi în trei cete, care mai de care mai entuziaste, cercetaşii deveni au pus umărul la treabă pentru a face cu adevărat o schimbare în comunitatea locală. Astfel, temerarii au învăţat meşteşugul pictării icoanelor pe sticlă de la un bătrân pictor local, patrula de exploratori Pantera Roz a curăţat de buruieni şi bolovani locul pe care urma să fie amenajat un loc de joacă pentru copii, iar cealaltă patrulă de explo, Hakuna Matata, a văruit şi a vopsit gardul Muzeului Etnografic din Galeş, a făcut curat în interiorul clădirii şi a ajutat la recondiţionarea obiectelor expuse. Mândri nevoie mare de munca depusă şi plini din cap până-n picioare de var, vopsea, noroi şi praf, ne-am bucurat de cina delicioasă servită de noua firmă de catering, în timp ce lupişorii îşi trăiau din plin ultima seară în RoJam, participând la festivitatea de închidere a jamboreei pentru ei şi liderii lor însoţitori.

17 august. Explorarea vechiului Sibiu şi a Cetăţii de la Cisnădioara. S-au format atâtea patrule mixte cu exploratorii şi temerarii bucovineni câte meşteşuguri existau în vechile bresle din Hermannstadt şi, cu numele de patrulă şi strigătul concepute cu entuziasm, am pornit în descoperirea frumosului oraş cu zâmbetele cercetăşeşti la purtător. Am organizat un joc general în Piaţa Mare, ne-am îndrăgostit de Sibiul văzut din Turnul Sfatului şi-am aflat legende inedite despre Podul Minciunilor, am desenat Biserica Evanghelică văzută de pe treptele cele mai înalte ale Pasajului Scărilor, am rezolvat un rebus în Muzeul de Istorie Naturală, am compus poezii şi am căutat icoane în naosul Catedralei Mitropolitane, am urcat cele 192 de trepte ale turnului Bisericii Evanghelice şi-am inventat o caracterizare a unui monstru-statuie, prieten al breslaşilor sibieni. Odată prânzul luat şi plimbarea lungă prin Muzeul Astra, în căutarea unor gospodării bucovinene, făcută, am plecat la Cisnădioara, unde, în cetate, mai bine-zis, în biserica fortificată, am ascultat cuminţi o ultimă legendă, ne-am prezentat numele şi strigătele de patrule şi-am făcut multe poze de grup. Întorşi în subcamp, plini de voie-bună, am devorat lubeniţele primite de la părinţi şi ne-am jucat şi ne-am răsjucat prin subcamp.

18 august. Glocals. Think GLObally, act LOCALly. Adică o serie de ateliere dezvoltate pe ariile economică, ecologică şi socială, unde aveai posibilitatea să înveţi strategii antreprenoriale printr-un joc inovator şi captivant, să descoperi că poţi recicla uleiul sau becurile şi să amenajezi un colţ de relaxare cu un tavan realizat din becuri pictate de participanţii RoJam, să-ţi descoperi talentele de public speaker, să construieşti un vulcan care să explodeze sau să prepari cerneală invizibilă, să-ţi creezi o brăţară integral din lână sau să topeşti ceara şi s-o aranjezi în diverse forme; cu alte cuvinte, o multitudine de posibilităţi ca să afli lucruri noi despre lumea din jur şi despre modalităţile prin care poţi să o laşi mai bună decât ai găsit-o. De asemenea, ziua în care am înpământenit tradiţia subcampului Bucovina: bătaia cu apă urmată de Gaşca, Peter şi Wendy sau Ţară, ţară, vrem ostaş!

19 august. Back to Basics. Ziua-n care ne-am simţit extrem de mândrii de noi înşine, fiindcă nu am mai avut nevoie să mergem să-nvăţăm cum să aprindem focul sau cum se construieşte un adăpost, fiindcă ştiam toate acestea dinainte, graţie lui Iulian, liderului nostru drag. Aşa că ne-am jucat cu legătura în X şi cu nodul plat francez, construind un pod, ne-am distrat cu legătura japoneză şi cu munca în echipă deveană desăvârşită, ridicând o catapultă, am exersat Prusik-ul şi jumătatea de Prusik, realizând un hamac numai bun pentru relaxare, ba chiar am învăţat, atenţi şi cuminţi, cum să construim un ceas solar şi cum să estimăm distanţe şi înălţimi, fără a avea asupra noastră riglă, echer sau orice alt instrument geometric sau de măsurat. Seara, ne-am arătat din toată inima şi cu voci superbe talentele de artişi neînţeleşi de nimeni la seara de karaoke, o seară memorabil de amuzantă... sau amuzant de memorabilă?

20 august. Ultima zi de camp. Aventura cercetăşească, adică exerciţii de cartare cu Epure de la Timişoara, soldate cu desenarea unei hărţi, urmate, pentru unii, de celebra şi deja consacrata tiroliană, iar pentru alţii de Tehnici Speo-Alpine, o provocare nouă şi de care ne-am îndrăgostit instant. Am fost şi la escaladă la panou, alături de draga noastră Laura, am scos şi cel mai bun timp [13 minute] dintre toate patrulele de explo la concursul de orientare cu busola, ba chiar am trecut cu toţii marea provocare a cursei cu obstacole. Ne-am primit cu braţele deschise surprizele de sfârşit de jamboree, adică pe Ozana şi Ruxi, care ne-au vizitat cu mult drag, ne-am bucurat de ultima sesiune de bătaie cu apă şi jocuri de subcamp, apoi ne-am pregătit pentru ceremonia oficială de închidere a jamboreei. Am afirmat cu putere, pentru ultima oară, din toţi rărunchii, că "Bucovina strigă mai tare decât toţi!", ne-am cântat strofa din Andrii Popa adaptată subcampului nostru şi-am prezentat un ultim moment artistic, după care am urmărit, emoţionaţi, serialul RoJam, cap-coadă, am ascultat câteva discursuri ale celor mai remarcabili public-speakeri descoperiţi la atelierul de la Glocals, am aplaudat melodiile frumos interpretate ale lui Sabin Mureşan, ba chiar am avut momentul de tăcere de la RoJam, în care trebuia să ascultăm atenţie, cu urechile ciulite, ca nişte oiţe evoluate, de jamboree, şi să identificăm sunetul campului nostru, după care, cu ochii cât cepele şi cu sufletele cuprinse de o bucurie extatică, am privit spectacolul de jonglerii cu foc oferit de Crissu, Laura şi Nazi şi, după ce fiecare centru local a primit steagul proaspăt coborât de pe catarg, precum şi busolele şi diplomele pentru fiecare participant, ne-am bucurat ca nişte copii de focul de artificii, precum şi de focurile de tabără, animate de cântece entuziaste şi prietenii frumoase, ce-au transformat noaptea-n zi.

21 august. Ziua-n care ne-am luat rămas-bun de la cea mai frumoasă experienţă a vacanţelor noastre de pân-acum şi de la toţi oamenii care au construit, zâmbet cu zâmbet şi joc cu joc o jamboree minunată pentru fiecare dintre noi. Ziua-n care am plecat către casele noastre, convinşi fiind că acasă l-am uitat undeva la Sălişte, alături de toţi prietenii făcuţi acolo, de toate poveştile spuse la ceas de foc de tabără şi de fiecare activitate în care ne-am implicat cu entuziasmul nostru caracteristic. Ne e dor tuturor de duşurile reci, pe acorduri de melodii framţuzeşti, de înviorările prea bruşte şi prea voioase pentru ora şapte dimineaţa, de ştrudelele cu măr de la micul-dejun şi diversele combinaţii de sandvişuri de la prânz, de izoprenul şi sacul de dormit care asigurau cel mai confortabil pat din câte-au existat în istoria lumii, ne e dor de câte-un Peter şi Wendy în miezul zilei sau de-un somn de prânz legănat de acorduri de chitară, ne e dor să ne strecurăm afară din subcamp noaptea, deşi nu eram de planton, ca să mai prelungim puţin focul de tabără în alte zone ale ţării, ne e dor de privirile binevoitoare pe care le-ntâlneai la tot pasul şi de sentimentul că facem parte cu adevărat dintr-o mare familie, capabilă, împreună, să lase lumea puţin mai bună decât a găsit-o. Concluzia RoJam? Că suntem gata [oricând] să facem următorul pas!

P.S.: Mai multe poze... când le primim şi noi.:)

A voastră în cercetăşie, Petra Ioana Trifon, şef de unitate, unitatea "Decebal".

Sulina Fun Hunting 2011

De la un eveniment pe Facebook la care dai attending la un camp în care pleci cu adevărat, distanţa nu e mare. E nevoie doar de un lider binevoitor, de un explorator dornic să caute bilete de tren şi de un chef nebun de a fugi de-acasă. Aşa că în 14 iulie, plini de voie-bună, nu ne-am supărat prea tare atunci când am aflat că trenul nostru are întârziere 20 de minute. Ne-am menţinut zâmbetele şi atunci când am realizat că pierdem legătura din Medgidia şi am găsit rapid soluţia: mergem până în Constanţa şi de acolo la Tulcea cu autobuzul, luăm vaporul spre Sulina şi gataaa. Dar de unde atâta fericire? Am luat prea târziu autobuzul, am ratat vaporul, noroc cu Ozana care a găsit o bărcuţă gata să ne ducă la Sulina şi, într-un final, iată-ne pe canal, băgându-ne la propriu picioarele în Dunăre, entuziasmaţi nevoie mare şi plini de chef de camp. După o călătorie interminabilă [de şase ore şi jumătate], plictisiţi de peisaj şi nerăbdători să ajungem odată la ceremonia de deschidere a campului, am debarcat la Restaurantul Marea Neagră, loc ce ulterior ne-a devenit tare drag. Odată ce ne-am văzut ajunşi pe uscat, aproape am sărutat pământul, încercând în acelaşi timp să alergăm către

locul de campare. Am ajuns la concluzia că nu mai ajungem pe plajă pentru deschiderea campului,

aşa că ne-am mobilizat, am cosit puţintel ca să avem unde să ne punem corturile şi în jumătate de oră eram schimbaţi, spălaţi parţial la robineto-duşul campului şi gata să asediem un restaurant sau orice alt loc cu mâncare. Am aflat că în Sulina sunt două restaurante, că există Irish Pub şi vreo două terase, că ora de stingere e undeva la trei noaptea, după care totul devine pustiu, că ţânţarii au program fix de atac, de la 9 la 12 seara, iar broaştele mişună în voie prin oraş, dar noi eram tot entuziasmaţi să cunoaştem lumea, să îmbrăţişăm marea şi să ne bucurăm de camp. Însă combinat cu oboseală, foame şi un drum de 24 de ore, până şi optimismul ardelenilor mai cedează, aşa că ne-am lăsat pradă sacilor de dormit până dimineaţa

următoare.

Prima întâlnire cu marea a fost memorabilă. Un lanţ de deveni albi ca brânza aruncându-se învalurile de care le fusese atât de dor, urmaţi de

alţi cincizeci de cercetaşi voinici şi dornici de bălăceală: cam asta vedea plaja din Sulina în dimineaţa zilei de 16 iulie. Ce-am mai făcut în afară de băi lungi în mare, concursuri de scufundări mai mult sau mai puţin intenţionate

şi leneviri interminabile sub soarele Deltei? Păi am avut atelier de prim-ajutor şi atelier de dezbateri, ne-am jucat Gaşca, Peter şi Wendy şi o grămadă de alte jocuri şi, când noaptea şi ţânţarii s-au lăsat peste noi, am plecat spre Wide Game, un joc nocturn cu vampiri, sceptre, brăţări fosforescente, bătăi crunte şi multe pişcături de ţânţari. Într-un final, o parte dintre noi am ajuns înapoi la corturi, învingători la joc şi învinşi în bătălia cu ţânţarii, gata de un somn sănătos, iar alţii s-au îndreptat spre plajă, pentru a gusta puţin din nopţile albe "a la Sulina".

Zilele s-au scurs cu repeziciune. Marea era mereu acolo, mediu propice pentru distracţie, British Bulldog sau Lapte gros, terasele probabil au făcut o grămadă de bani în urma cercetaşilor însetaţi şi, mai ales, înfometaţi, se împărţiseră participanţii în patrule cu nume de corăbii, am avut de îndeplinit un quiz prin Sulina, cu provocări de tipul "sărutaţi un peşte" sau "ajutaţi un localnic în gospodărie" sau "aflaţi trei nume tipice de lipoveni" saaaaau, şi mai bine, "găsiţi ceva mort", a trebuit să schimbăm un cui pe ceva mai valoros, iar gama de produse primite se întinde undeva între flori de crin şi vaselină, am avut de construit o plută şi cea mai mare provocare a fost, de departe, hike-ul. Punctele de control au fost extrem de interesante: de la a realiza o operă de artă din gunoaie la a găsi trei eugenii într-o cameră aflată în paragină, de la a cânta un cântecel cu literele în cuvinte puse invers la a căuta eşarfe într-un cimitir, de la a identifica numărul de crime, data la care au fost comise şi ce făceau victimele înainte de a muri într-un hotel părăsit şi extrem de înfricoşător la a trece cu ochii închişi şi cu un bidon de apă găurit în mâini printr-o reţea de sfori şi sforicele, întregul hike ne-a pompat multă adrenalină în vene, ne-a făcut să râdem până ne-au durut burţile, să urlăm de frică şi să ne bucurăm la maxim de fiecare clipă trăită cercetăşeşte.

Ce ne-a mai plăcut nouă la Sulina? Concursul de plute între patrule, ultima baie într-o mare cu valuri imense, petrecerea din ultima noapte de pe plajă, unde până şi dj-ul purta eşarfă de camp, cântecele târzii de pe ponton şi băile la lumina lunii, promisiunea depusă la răsărit de soare, serile lungi petrecute în Irish şi lenevitul pe terasa-acoperiş alături de noii noştri prieteni, atmosfera senină şi lipsită de griji ce plutea în camp şi... cred că ne-a plăcut chiar şi drumul de întoarcere, plin de peripeţii cum a fost el. Bărcuţei noastre i se stricase motorul, am luat alte ambarcaţiuni până în Tulcea, am pierdut din nou legătura din Medgidia, noroc că rezolvaserăm în prealabil cu un autobuz şi, într-un final, am ajuns cu bine în Constanţa, în trenul care ne ducea acasă. De la Bucureşti până la Craiova am avut companie plăcută, apoi am dormit până când ne-am trezit în paturile de acasă, fără să realizăm când ne-am dat jos din tren, când ne-am luat rămas-bun şi când s-a terminat campul.

Deşi nu putem spune că organizarea ne-a plăcut în mod special sau că am fost încântaţi de duşuri, recunoaştem că activităţile au fost puţine, da' bune, că oamenii pe care i-am cunoscut sunt tare faini şi că suntem mândri că trofeul a ajuns la noi. Aşa că... suntem gata oricând să batem un nou drum către mare, doar că vom avea mai multă grijă la alesul trenurilor.:)

A voastră în cercetăşie,

Petra Ioana Trifon, exploratoare, unitatea "Daos".

Pierdut în pădure 2011 - prima ediţie a campului de supravieţuire

Supravieţuire? Când auzi cuvântul acesta, parcă şi începi să te gândeşti la Bear Grylls, la cât de rezistent trebuie să fii ca să faci faţă privării de somn şi lipsei de mâncare, la câtă iscusinţă ai nevoie ca să te descurci când ai impresia că eşti pierdut în pădure şi, totodată, parcă ţi se pare imposibil că tu o să fii cel care supravieţuieşte. Îţi dăm totală dreptate, aşa gândeam şi noi înainte să începem modulul de cursuri de supravieţuire ţinut de liderul nostru, Iulian.
Dar acum, că l-am absolvit, am fi tentaţi să susţinem că a fost floare la ureche, când ştim foarte bine că să supravieţuieşti nu e deloc uşor.

După un an întreg de pregătiri reprezentate de cursuri teoretice ţinute la sediu şi de ieşiri care mai de care mai solicitante şi pline de provocări, am hotărât că putem lua parte la testul final de supravieţuire. Am invitat şi alte centre locale, iar cele care ne-au confirmat participarea au fost C.L. Licos Timişoara, C.L. Oradea şi un clujean brav. Odată aleasă locaţia, propuse mai multe programe, făcute ecusoanele, cumpărate premiile şi stabilite echipele, a sosit şi mult-aşteptatul 5 iulie. Am plecat la Săcărâmb şi, după lupte seculare cu noroaiele imense şi bagajele prea multe [deh, fiecare avea rezerve de mâncare], am ajuns la locul de campare. Odată corturile ridicate şi cina luată în repezeală, am avut parte de prima adunare, cea în care fiecare participant a aflat în ce echipă se află, în care s-au împărţit ecusoanele şi s-a stabilit ordinea în care se pleacă în hike. Deşi ar fi trebuit să ne odihnim, având în vedere că prima patrulă pleca la ora două şi jumătate,

nu puteam să plecăm de lângă focul de tabără sau să încetăm să mai cântăm. Pe la două, toată lumea a intrat în febra pregătirilor bagajelor, apoi, într-un final, s-a dat undă verde la... supravieţuire. Mai greu cu orientarea nocturnă, peripeţii care mai de care mai demne de povestit, rătăciri fabuloase, autostopuri de ultim moment, sate în care nu trebuia să ajungem, dar am ajuns, schimbări de rute, întârzieri ce au rezultat în aşteptări îndelungi, cheile Ardeului menite să ne îngheţe sângele în vine, 7000 şi ceva de cercetaşi ce se legănau pe un fir de tiroliană, un drum de întoarcere care a stors toată puterea din oasele noastre, o pauză binemeritată în Mada, în vreme ce jumătate dintre noi se luptau cu apele învolburate din Cheile Madei şi, într-un final, drumul spre locul de campare, un hike lung, greu, obositor, dar dus la capăt cu voie-bună şi chef de somn. După aproximativ 14 ore de mers încontinuu, ajunşi la locul de campare, am trântit toţi rucsacii în cort şi ne-am folosit de toate resursele existente ca să ne gătim o cină consistentă, după care, pe rând, am alternat plantonul cu somnul.

A doua zi dimineaţă, cu forţele refăcute, am plecat, cercetaşi bravi, către Feredee. După vreo trei ore de mers, am ajuns în raiul pe pământ pentru noi, marii supravieţuitori. Bazinele cu apă termală ne aşteptau, pline de mătasea-broaştei şi de tăuni, merele ne îmbiau din pomi, iar mâncarea... să tot fie. Cu burţile pline şi relativ curaţi, am tras cu toţii un pui de somn, până când a venit Iulian şi ne-a trimis, pe patrule, înapoi în camp. Când credeam şi noi că ne-am întors

cu toţii sănătoşi, am observat că printre temerari starea de sănătate nu era prea bună, aşa că ne-am mobilizat să îi tratăm şi, după ce problema a fost rezolvată, am plecat să rezistăm o noapte în pădure. Fiecare patrulă avea asupra ei doi saci de dormit şi două izoprene, plus kiturile de supravieţuire ale fiecărui participant şi apă. Ne-am construit adăposturi care mai de care mai frumoase, ne-am făcut vetre amenajate cu multă grijă, am stat de planton, am mâncat doar ciocolată, am văzut şi celelalte adăposturi şi le-am evaluat cu atenţie, am căzut rupţi de oboseală, dar ne-am trezit şi am supravieţuit până la capăt.

În ultima zi de camp, cea mai "bună" la orientare dintre toţi, adică eu, m-am pierdut în pădure, ca să respect tema campului, dar am ajuns cu bine înapoi, pentru a împărţi premii, diplome, atestate şi voie-bună. Ca echipă câştigătoare a fost cea a lui Bobo din Timişoara, adică Luisa, Gabi şi Peşti, iar din celelalte echipe Iulian a ales un om care i s-a părut mai descurcăreţ şi i-a oferit un premiu. După veşnicele poze de grup şi strigăte de luptă cercetăşeşti, am strâns totul şi am plecat spre casă, mirosind a supravieţuitori, mândri de noi înşine şi dornici de un somn cât mai lung şi cât mai bun. În orice caz, am răspuns mai tare ca niciodată că suntem Gata oricând!, am ajuns cu toţii la concluzia că suntem pregătiţi să ne descurcăm în orice situaţie, i-am mulţumit lui Iulian pentru răbdarea pe care a avut-o cu noi şi pentru toate cunoştinţele dobândite de la el şi, fericiţi că suntem cei mai faini exploratori, am găsit puterea să mai cântăm, să ne mai promitem revederi şi să declarăm sus şi tare că abia aşteptăm următorul camp.

Cercetaşi? Supravieţuim oricând!

A voastră în cercetăşie, Petra Ioana Trifon, exploratoare, unitatea "Daos".

Iniţiere în spirit - Cioclovina

În dimineaţa zilei de vineri, 24 iunie, am pornit la drum spre Cioclovina. Drumul a fost destul de încurcat, deoarece nu ştiam exact unde se află cabana la care urma să stăm în următoarele zile. În sfârşit am ajuns la cabană, unde ne-am întâlnit cu negustorul şi cu frumoasa hangiţă, care ne-au introdus în cadrul simbolic. Am pregătit masa, am mâncat, apoi am pornit într-o scurtă drumeţie la Vârful Ţâfla, după care am avut parte de o bătaie cu apă pe cinste. Ziua s-a scurs repede şi a venit seara. Fiind ziua de naştere a liderului nostru, Iulian, am sărbătorit.
A doua zi, ne-am trezit, am luat micul dejun şi am plecat spre Peştera Udă. Ploaia şi vremea destul de urâtă au făcut ieşirea şi mai aventuroasă. Ajunşi înapoi la cabană, toţi uzi, am făcut câteva jocuri, am mâncat şi apoi au urmat atelierele de prim ajutor, de ţesut şi de bucătărie. Nu putea să lipsească un nightgame cu poliţişti, hoţi şi vameşi, unde toţi ne-am distrat foarte bine, după care un joc de mimă ; de asemenea, câţiva dintre noi şi-au depus promisiunea, acesta fiind cel mai emoţionant moment.

A venit şi ultima zi, am luat micul dejun, apoi am plecat pe un traseu tematic prin pădure. Am mâncat o mulţime de afine şi frăguţe, am învăţat multe specii de copaci şi animale şi am văzut arbori seculari. Întorcându-ne la cabană, rucsacii erau pregătiţi de plecare. Am mai jucat un singur joc: STEAUA!!!!, după care a urmat festivitatea de premiere, unde fiecare dintre noi a primit câte o diplomă personalizată. A venit timpul de plecare ; cu greu ne-am luat rămas - bun de la acel loc minunat, după care toţi am pornit spre casă.
Le mulţumim staff-ului şi şefei de camp, Maia, pentru că au făcut acest camp atât de frumos :D
A voastră în cercetăşie,
Ana Diniş, patrula « Floare de colţ », unitatea Dracon, C.L. Deva