Walking and working in Cioclovina:)

Cu siguranţă aţi auzit de Cioclovina, celebra reşedinţă de vară a cercetaşilor hunedoreni, unul dintre cele mai frumoase locuri din acest judeţ, paradisul albinelor şi al mierii....gata, deja încep cu descrieri poetice! Da, acea Cioclovina de poveste, în care fiecare cercetaş ar trebui să păşească măcar o dată. Ei bine, în această vară, timp de două săptămâni, Cioclo a fost gazda unui camp plin de peripeţii... Walking and working in Cioclovina. Ne-am adunat de peste mări şi ţări, ca să muncim, să ne plimbăm pe cărări ştiute doar de daci şi, mai ales, să descoperim fiecare sufletul frumos al celui de lângă noi, să legăm prietenii şi să ne distrăm. Aşa că în dimineaţa zilei de 24 iulie am pornit spre marea aventură a acestei veri. La început, nu am fost decât deveni, hunedoreni şi pildeşteni, puşi pe treabă, curăţând şi spălând şuri, vase şi feţe de masă, ca totul să fie pregătit pentru sosirea mallorchezilor şi a polonezilor. Într-un final, aceştia şi-au făcut apariţia, aducând, alături de ei sau, mai bine zis, deasupra lor, şi ploaia. Am făcut cunoştinţă cu cei şaisprezece spanioli, fiindcă cei patru polonezi se cam cuibăriseră în camera lor, fiind foarte obosiţi după lungul drum parcurs. Am aşteptat cu toţii ca noaptea să treacă, întinşi pe fânul moale din podul şurii, sperând că ploaia va înceta. Dar ne-am înşelat. Timp de patru zile, nu am văzut vreun petec de cer albastru. Însă am reuşit să deschidem oficial campul, să ne prezentăm ţările şi să râdem de engleza spanioloaicelor, care ne-au anunţat că în Mallorca au "many beautiful bitches", să ne împărţim pe patrule, să urcăm pe dealul Ţâfla, să gătim [cu mai mici sau mai mari întârzieri ale prânzului], să reparăm acoperişul, să refacem gardurile, să săpăm la fosa septică, să aranjăm magaziile şi, cel mai delicios atelier, să scoatem miere din stupi, să mâncăm faguri şi să ne îndulcim. După cele două zile în care am muncit, ne-a aşteptat o seară foarte frumoasă, alături de spanioli. Am învăţat multe jocuri de ale lor şi, la schimb, i-am învăţat să cânte Andrii Popa, cântecul ce a devenit hitul campului. Dimineaţa de miercuri ne-a îmbiat să plecăm în hike până la stână. Deşi drumul nu era foarte uşor, iar noroaiele ne înghiţeau cel puţin până la genunchi, am reuşit să ajungem acolo. Am constatat că prânzul servit pe stânci este mai delicios decât orice mâncare pretenţioasă pusă pe masa unui hotel luxos. La întoarcere, am făcut un ocol şi am traversat zidul dacic, apoi am intrat în Peştera Ponorâci, de unde am ieşit înfriguraţi, ca să traversăm un râu şi să fim şi uzi. Dar cum totul e bine când se termină cu bine, am ajuns acasă, unde ne aştepta tortul-cărămidă al Luisei şi o seară lungă, presărată cu jocuri în care lumea se sărută şi convorbiri piperate despre iubire. Ziua de joi a venit împreună cu prietenul nostru drag, soarele. Ne-am făcut căsuţe de e-mail şi ne-am conectat, am jucat un joc în care trebuia să ne punem memoria la contribuţie şi să reţinem citatele frumoase găsite prin curte. După-amiaza a venit cu o cărticică plină de întrebări şi provocări... am învăţat cum se face balmoşul, am desenat panorame, am strâns flori şi frunze, am citit documente geografice şi am compus cântece despre urşi. La sfârşitul zilei, am început să traducem cuvinte din engleză în română, spaniolă, catalană şi portugheză, pentru dicţionarul de la sfârşitul caietului cu provocări. Am putea numi ziua de vineri şi ziua extremă, fiindcă am început prin a traversa o cascadă, apoi unii dintre noi au intrat în Peştera Cioclovina Udă, cu apă până la brâu, iar alţii au făcut căţărări, ambele aventuri fiind solicitante şi frumoase în felul lor. Weekendul care a urmat a fost unul relaxant. Ne-am jucat mult, am învăţat cum să facem profit cumpărând şi vânzând miere sau prăjituri într-un joc organizat de polonezi, am primit vizita liderului nostru drag Alex, am mâncat multă mâncare tradiţională şi am povestit ore întregi cu străinii care ne deveniseră prieteni. Însă pe cât de mult ne-am relaxat, pe atât de mult am umblat luni, spre a ajunge la punctul culminant al campului: Sarmizegetusa Regia. Hike-ul a fost lung, dar umorul specific nouă ne-a salvat de la dispariţia pe cărările dacice. Am compus povestioare, am cântat, am făcut multe poze, am ajuns şi în Poiana Omului, unde se presupune că s-ar fi sinucis Decebal, am făcut baie în râul rece, de munte [cu hainele pe noi] şi, într-un final, am ajuns la locul de campare. Corturile erau montate de cei care veniseră cu maşinile, aşa că ne-am lăsat lucrurile pe unde am apucat, ca să ajungem cât mai repede în cetate. Sarmizegetusa Regia e impresionantă prin faptul că istoria veche de milenii ţi se aşterne la picioare, e palpabilă chiar. Cetatea ne-a rămas însă în suflete şi dintr-un alt motiv... câţiva dintre noi ne-am depus promisiunea acolo. Ne-am ales doi naşi şi un cântec pe care să-l interpretăm, apoi ne-am primit eşarfele şi am promis că vom încerca să lăsăm lumea mai bună decât am găsit-o. Cu zâmbetele largi, ne-am întors la corturi, unde am servit cina - cârnăciori fripţi la focul de tabără- şi am privit cerul, înţesat de stele. Dimineaţa de marţi s-a ivit repede de tot, însorită şi ea, şi am pornit-o înapoi spre casă. După încă şase ore de urcat pante interminabile, am ajuns în camp şi, fără să ne mai pese de altceva, ne-am pus la coadă la duşuri. Proaspăt spălaţi, ne aştepta cina şi un somn bun, binemeritat, de altfel. Următoarele două zile le-am petrecut jucându-ne, cântând, mâncând o grămadă de feluri specifice polonezilor şi spaniolilor, scriind amintiri prin caiete şi împărţind zâmbete, îmbrăţişări, rămas-bun-uri. Vineri, am vizitat, alături de mallorchezi şi pildeşteni, Hunedoara şi Deva. Iar aventura verii s-a terminat undeva în jurul orei 1 noaptea, după o cină delicioasă, multe ore de aşteptare şi o grămadă de îmbrăţişări. Mallorchezii au plecat spre insula lor, iar noi am rămas în urmă, cu amintirea unui camp minunat în suflete.
A fost cu adevărat o mare aventură. Am legat prietenii care sperăm că vor rezista distanţei, am învăţat multe lucruri noi, ne-am jucat la fel de mult ca şi atunci când eram copii, am cântat până când ni s-a terminat Strepsilsul... ne-am depăşit limitele şi ne-am apropiat încă puţin de lumea bună pe care vrem să o creăm. Mulţumim, Cioclovina, pentru bucuriile pe care ni le-ai dăruit!:)
A voastră în cercetăşie,
Petra Ioana Trifon, exploratoare.

Cupa izvoarelor - prima provocare a vacanţei

Am revenit cu noi peripeţii din vacanţă. În timp ce temerarii noştri se bucură de campul Lands of Adventure din Grecia, noi exploratorii, ducem dorul tuturor aventurilor trăite în această vară. Aşa că, mai întâi, vă vom povesti despre prima noastră Cupă a Izvoarelor, o adevărată provocare ploioasă.

O banală conversaţie cu Vlad, un cercetaş hunedorean, a fost punctul de plecare în expediţia noastră pe meleagurile Vâlcei. Liderul nostru, Alex, era ocupat cu bacalaureatul, aşa că eu, Irina şi Codruţa, descurcăreţe ca de obicei, am găsit soluţia de a merge totuşi la Cupa Izvoarelor, ediţia a XIII-a, şi anume să participăm alături de cercetaşii hunedoreni, ca două centre locale prietene ce suntem. Bineînţeles că ei au fost de acord şi ne-au primit cu braţele deschise, aşa că, înainte de 17 iunie, am intrat în febra pregătirilor. Bagaje, mâncare, informaţii despre zona în care mergeam şi multă bună-dispoziţie erau ingredientele zilnice din acea perioadă, care acum pare foarte îndepărtată.

Începutul vacanţei noastre suna promiţător. Nouă tineri, cu rucsacii burduşiţi de haine şi mâncare, cu zâmbete în priviri, aşteptau pe peronul gării din Deva trenul care avea să îi ducă departe, la Râmnicu-Vâlcea, de unde încă un microbuz trebuia să îi ia în primire şi să îi lase la locul de campare, mai precis, în Lunca Romanilor. Punctul de oprire a fost în Sibiu, unde am mâncat foarte multă îngheţată, după care, cu un personal şi cu o carte interesantă, am ajuns la destinaţie. În câmpia plină de corturi şi de cercetaşi, ne aştepta Vlad, împreună cu vechii noştri prieteni din ţară şi cu alţii noi pe care aveam să ni-i facem. Festivitatea de deschidere a fost oficiată cu solemnitate, steagurile au fost înălţate cu imnul naţional auzindu-se în surdină, iar rugăciunea cercetaşului spusă cu emoţie de toţi cei trei sute de participanţi. După ce a avut loc şi prezentarea centrelor locale, fiecare dintre noi şi-a ridicat cortul, fie că era un adevărat apartament hunedorean, fie că era un exemplar portocaliu de locuinţă de creastă. Deşi în program scria că va avea loc o petrecere alături de ONG-urile prezente acolo, ploaia a anulat toate planurile şi a închis cercetaşii în corturi. Fetele de la Hunedoara au avut parte de o inundaţie muntenească, cortul lor fiind plin cu apă. Am reuşit să le găsim loc pe la alte centre binevoitoare, după care am încercat să adormim, fiindcă hike-ul de a doua zi se anunţa plin de surprize.

Conform proverbului „Cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge”, liderul nostru însoţitor [şi competent] Mihai a venit la ora opt şi ne-a trezit. Că, deh!, în program scria că la ora nouă începe hike-ul... Ca să ştiţi şi voi, am plecat în hike la ora zece şi zece minute. Am primit o hartă cu cele paisprezece puncte de control şi cu distanţa aproximativă dintre ele şi am pornit, voiniceşte, să îndeplinim provocările. Întrebări despre religie, pânze de păianjen, terenuri minate, speologie, evaluarea echipamentului din rucsaci, meteorologie, radiocomunicaţii, verificarea atenţiei noastre distributive, cunoştinţe geografice, vizitarea peşterii Sfântului Grigorie Decapolitul, dublă mimare a unei situaţii care necesită prim-ajutor, tragere cu arcul [evident, fără să nimerim ţinta], punct de control relaxant şi glumeţ şi, la final, puţină istorie, combinată cu stemele familiei Brâncoveanu, acestea au fost provocările pe care le-am îndeplinit. Am trecut de toate probele cu bine, ne-am mai rătăcit, am mai folosit şi surse din afara patrulei pentru identificarea mesajului scris în cod Morse, dar am ajuns cu bine înapoi în camp, deşi în loc de paisprezece puncte de control, am avut doar doisprezece. Credeam cu toţii că vom avea nevoie de o prezentare a unui proiect de mediu realizat de noi, dar s-a dovedit că ceea ce scria în program nu era respectat aproape deloc, aşa că nu ne-am mai îngrijorat şi ne-am bucurat de focul de tabără, cântând şi râzând...

Următoarea zi era programat concursul de orientare. Reprezentanţii noştri erau Isa şi Vlad şi amândoi s-au descurcat bine. Apoi, ne-am tot plimbat pe la diverse ateliere. Am tras cu arcul, ne-am îmbogăţit cunoştinţele de prim-ajutor şi supravieţuire, am desenat şi am făcut tiroliană, ceea ce aşteptam cu toţii. După ce s-au terminat atelierele, am constatat că mai erau două ore până la prezentarea momentului artistic şi noi nu aveam unul. Aşa că am compus un cântecel amuzant, am improvizat un scenariu şi am mâzgălit un izopren. Apoi, am mers să vizionăm celelalte momente artistice. Scenetele erau destul de asemănătoare, doar că unele mai conţineau şi ceva Power-Puff Girls sau StarWars risipite printre replici, aşa că putem spune că am râs copios, la fel cum şi alţii au râs de noi. Dar totul s-a terminat cu bine şi ne-am bucurat de încă un foc de tabără, plin de dragoste, de data asta.

Ultima zi a constat în festivitatea de premiere, unde am primit o diplomă de participare. Dar nu asta e important, ci faptul că ne-am distrat cu adevărat, că ne-am făcut prieteni sau am întărit legăturile deja existente, că am făcut faţă cu brio ploilor torenţiale şi corturilor ude şi am ajuns acasă cu încă o experienţă frumoasă în suflet, cu zâmbete largi pe chip şi cu un badge cu un cocoş pe cămăşile de cercetaş...:)

A voastră în cercetăşie,
Petra Ioana Trifon, exploratoare.

Vară cercetăşească [partea a III-a]

Supravieţuire…la un pas de civilizaţie

Amnare, pelerine de ploaie, mâncare ascunsă prin cele mai adânci buzunare ale rucascilor…oare asta înseamnă supravieţuire? Sau lupta cu dorinţa de a ceda, hotărârea nestrămutată de a rezista, oricât ar fi de greu, şi speranţa că vei ajunge cu bine acasă? Înclin să cred că ceea ce am realizat noi în această ieşire a fost o combinaţie între toate aceste aspecte, combinaţie în care am presărat ploaie, pante abrupte, un ciobănesc belgian ecologist şi multe cântece. Dar pentru că noi ne-am bucurat foarte mult de această expediţie de testare a propriilor noastre limite, vă vom povesti şi vouă cum a început totul, cum a decurs şi ce păreri avem acum, că am reuşit să supravieţuim prin ajutorare reciprocă şi prietenie.

După multe cursuri, în care am învăţat de la Iulian să facem o grămadă de noduri, să aprindem focul cu amnarul şi să organizăm planul unei ieşiri, am decis ca în weekendul de după Rusalii, mai précis, în 29-30 mai, să facem o ieşire aproape de Deva [menţionăm că aproape este o noţiune relativă şi în cazul nostru]. Fiindcă eu şi Alex aveam un concurs în dimineaţa în care trebuia să plecăm în ieşire, am stabilit ca noi să venim mai târziu, în calitate de lider [Alex] şi ucenicul său [eu]. Aşa că în marţea de dinaintea ieşirii, eu cu Alex şi cu Iulian am parcurs traseul pe care aveam să îi ducem pe cercetaşii deveni şi timişoreni. Am stabilit ce concursuri vor avea şi ce diplome vor primi, după care am ajuns şi noi acasă, ca să ne pregătim de ceea ce urma. Sâmbătă după-amiază, în timp ce exploratorii şi temerarii parcurseseră déjà o parte din traseu şi concuraseră pentru titlul de cel mai bun fochist [sau cine aprinde cel mai repede focul cu amnarul], eu cu Alex urcam voioşi spre grota lângă care poposiseră dragii noştri cercetaşi. Pe parcursul drumului, ne-am întâlnit cu două dintre călăuze, şi anume cu Tedi, temerarul nostru, şi Pituţ, un explorator timişorean, care ne-au dus pe cărări numai de ei ştiute la grota unde ne aşteptau ceilalţi. De acolo, exploratorii şi temerarii au plecat spre drumul care ducea la locul de campare. Eu cu cei doi lideri am rămas să coborâm în grotă, unde am experimentat, pentru câteva secunde, noţiunea de linişte şi întuneric în sensul ei deplin. După ce am strâns tot ceea ce exploratoarele au lăsat în urmă, am pornit în urcarea unei pante aproape verticală, cu cele 12 kilograme ale rucsacului în spate. A fost cu adevărat o provocare, ce a necesitat multe opriri, rugăciuni şi mâini înfipte în pământ, cel puţin din partea mea, dar sunt mândră să spun că am ajuns cu bine la capătul drumului. Acolo, ne-am reunit cu toţii, ne-am împărţit pe echipe şi am plecat spre locul de campare, concurând pentru titlul de “cel mai rapid explorator”. După opriri, poveşti şi descoperirea unor comori ascunse în rucsaci, precum “am felii de pâine la mine, sper să nu fie confiscate”, am ajuns la locul de campare, care era lângă un lac, şi am început să montăm corturile, să aprindem focul şi să pregătim prânzul-cină. Graţie Norei, Maiei şi Ioanei, cele trei bucătărese ale noastre, am mâncat foarte bine, deşi Katana sau Fata grasă, ciobănescul belgian al lui Iulian, a cam furat din cartofi şi din morcovi. Am gustat din delicioasele banane în ciocolată, am împărţit frigăruile, ciupercile crude şi cartofii copţi şi am făcut chiar pâine, înfăşurată pe lemne şi tapetată cu Finetti. Apoi, am încercat cu toţii să tragem cu arcul [mulţumim, Ana, pentru bucuria pe care ne-ai făcut-o!]. Când lumea începuse déjà să se lenevească, să cânte şi să aţipească, am constatat că era ora 10 noaptea şi noi nu prea mai aveam apă. Ne-am strâns câţiva şi, înarmaţi cu bidoane şi lanterne, am plecat spre Cabana Căprioara, lângă care era un izvor cu apă potabilă. Pe drum, am spus poveşti de groază, am avut întâlniri romantice cu broaştele şi am trecut prin tot felul de sperieturi, printre care descoperirea monstrului Dessie din balta de lângă marginea drumului. Dar am ajuns cu bine la izvor, ne-am făcut plinul şi ne-am întors la locul de campare. Acolo, am continuat să cântăm, am băut ceai, am povestit câte-n lună şi în stele şi, aproape de miezul nopţii, am început să scriem dorinţe pe bileţele, pe care mai apoi le-am ars, cu speranţa că visele ne vor deveni realitate. Când am observat că moşul Ene a cam venit şi nu vrea să mai plece, ne-am retras în corturi şi am lăsat campul pe mâna celor care erau de servici la planton. Noaptea a fost lungă, fiindcă se auzeau tot felul de sunete şi se vedeau tot soiul de figuri ciudate, dar cu toţii am reuşit să ne odihnim după o zi în care am supravieţuit.

De dimineaţă, călăuzele, alături de Iulian, au făcut o plimbare pe malurile lacului şi au descoperit un peisaj asemănător celui selenar, ceea ce a dus la o lungă şedinţă foto. Între timp, bucătăresele noastre găteau, cu ce ne mai rămăsese, micul dejun, iar eu scriam de zor diplome. După ce grupul de viteji s-a întors din expediţia lor pe Lună, am mâncat cu toţii şi Alex le-a împărţit diplomele, felicitându-i pe toţi pentru abilităţile de care au dat dovadă în această ieşire. Imediat, ne-am strâns corturile, am pus rucascii în spinare şi am pornit-o cercetăşeşte spre casele noastre dragi.

Pot spune că a fost cu adevărat o ieşire interesantă, solicitantă, dar frumoasă. Am învăţat cum ar trebui să fie un lider şi vreau să le mulţumesc lui Alex şi lui Iulian că mi-au oferit această şansă. Cu toţii am reuşit să ne dăm seama că putem rezista doar cu o mână de banane şi cu câteva kilograme de cartofi, atâta timp cât avem acea legătură puternică între noi, cercetăşia…şi atâta timp cât ne dorim din toată inima să supravieţuim, orice s-ar întâmpla. Fiindcă, în această ieşire, am fost cu adevărat gata oricând…

A voastră în cercetăşie,
Petra Ioana Trifon, exploratoare.

Vară cercetăşească [partea a II-a]

Hike pe...cetate


Noi, exploratorii centrului local Deva, ne-am decis ca în minunata zi de 18 aprilie să facem un hike în jurul Cetăţii noastre dragi. Ei bine, hike-ul a început foarte frumos, domnul Vulcan ajungând, ca de obicei, …cu 10 minute întârziere. Înainte să începem urcarea, am jucat câteva jocuri pentru a ne destinde şi a ne relaxa, fiindcă ştiam ce ne aşteaptă, sau cel puţin aşa credeam. Aşa că după nişte “black şi white magic” , am pornit cu forţa pe traseul propus de Tudor şi Alex, deşi probabil prea “cu forţa”, fiindcă, după 10 minute, am fost de acord că avem nevoie de o …pauză de băut apă. Pe la jumătatea traseului, când unii dintre noi erau un pic cam obosiţi să mai continue, am făcut o pauză mai lungă, o pauză de un joc, iar Tudor s-a hotărât să ne încurce cu jocul “drept-cruce”. Am fost cam dezorientaţi la început, dar, pe rând, fiind nişte cercetaşi isteţi, ne-am dat seama de regulă , ceea ce ne-a sfârşit pauza şi am continuat traseul. Ajunşi la destinaţie, în vârful unui deal, cu o privelişte minunată a Devei aşternându-ni-se în faţa ochilor, ne-am odihnit, ne-am hrănit, după care am început programul de distracţie cu jocurile din mapa lui Alex. Înainte de întoarcere, am mai făcut o oprire, undeva în pădure, la umbra copacilor, unde am împărţit nişte prăjiturele, ca să ne dea élan pentru drumul înapoi, deşi nu era neapărată nevoie, deoarece, de data aceasta, drumul a decurs mult mai bine ( se poate să fie din cauză că era doar de coborât, sau a fost doar o coincidenţă). Oricum totul a fost minunat şi mai sperăm la astfel de ieşiri pe viitor.

Luisa Azamfirei, exploratoare.
P.S.: Revenim cu poze din hike cât de curând putem!

Vară cercetăşească [partea I]

Ştim prea bine că nu am mai scris de mult timp, însă am avut o iarnă grea, plină de zăpadă, teze şi total lipsită de timp. Însă acum, odată cu vara ce a sosit voioasă, şi forţele ne-au revenit, proaspete şi gata oricând de a fi puse în slujba cercetăşiei. Împreună cu vara cea veselă, a venit la noi şi un lider nou, Iulian, care sperăm că va poposi mult de acum înainte în centrul nostru local. Ultimele peripeţii cercetăşeşti prin care am trecut sunt următoarele: am organizat şi noi Festivalul Luminii, am făcut un hike plin de jocuri pe Dealul Cetăţii noastre dragi şi, alături de noul nostru lider, am pus în practică tot ce am învăţat la cursurile de supravieţuire, printr-o ieşire de o zi undeva lângă Cabana Căprioara. Aşa că acum avem multe de povestit...Vă îndemnăm să vă imaginaţi o seară frumoasă, în jurul unui foc de tabără, cu o chitară auzindu-se în surdină, şi să vă lăsaţi purtaţi pe tărâmurile cercetăşiei devene de câteva exploratoare. Lectură plăcută!


Festivalul Luminii – bucuria lucrurilor mărunte

Anul acesta, după multe eforturi, am reuşit, împreună cu Centrul Local Hunedoara, să organizăm şi noi Festivalul Luminii. Astfel, în seara unei sâmbete obişnuite de 13 martie, am reuşit să luminăm întreg Parcul Corvin din Hunedoara şi să aducem câteva zâmbete pe buzele şi în sufletele celor care ne-au fost alături.
Aş putea să rezum toată povestea la câteva cifre: 2.200 de gulguţe, 2.200 de lumânări, mii de aplecări şi ridicări pentru a aşeza şi a aprinde luminiţele, vreo sută de turte dulci delicioase şi 4 sau 5 bănci reparate. Sau aş putea rezuma festivalul prin câteva cuvinte sau sentimente: lumină, ceai, copilărie, cântece, bucurie, dor...Dar nu! O să vă spun detaliat cât de frumos a fost...:)
Fiindcă festivalul se ţinea la Hunedoara, ne-a luat ceva să ajungem până acolo, iar acest “ceva” poate însemna un microbuz plin cu tipi dubioşi pentru cei de la exploratori, iar pentru temerari, “ceva”-ul este un TIR al unui elev de liceu, însă, cum noi suntem descurcăreţi, am reuşit să ajungem în parc şi fără indicaţiile incorecte ale bătrânelelor binevoioase de pe străzile Hunedoarei. Odată ce am ajuns în parc, am inspectat ce făcea fiecare echipă şi am mers unde era mai multă nevoie de noi. Băieţii reparau băncile din parc, fiindcă cele pe care trebuia să le montăm integral au fost furate, evident, câteva fete făceau ceaiul, iar marea majoritate a noastră punea gulguţele, încadrând aleile în brâuri albe, luminoase, şi transformând rondourile în flori de crin imense, realizate din gulguţe colorate. Chiar dacă liderii pletoşi mai scapă din când în când exploratoare pe jos, spre deliciul vizual al temerarilor, juliturile sunt uşoare şi se vindecă, ca şi în cazul meu, iar aranjatul parcului poate continua fără nicio problemă. După ce toate gulguţele au fost aşezate pe aleile parcului, cu tot cu lumânărele în ele, ne-am strâns cu toţii în foişorul din mijlocul parcului, iar liderele noastre dragi, Irina şi Cristina, au aprins prima gulguţă în aplauzele entuziasmate ale tuturor. Deşi a luat ceva până am aprins toate luminile, munca a meritat pe deplin. Întreg parcul era luminat, iar privit de sus, totul era absolut feeric. Atmosfera frumoasă a fost întreţinută de multe cântece la chitară, de ceai fierbinte, vărsat pe jos, cu pene de chitară în el, dar totuşi foarte bun şi de turta dulce cu adevărat delicioasă, care a săturat multe guri. Am împărţit oamenilor semne de carte, am făcut multe poze, am auzit diverse persoane spunând că e frumos sau chiar cântând cu noi, ceea ce a fost emoţionant.
După ce am petrecut vreo patru ore înveselind lumea hunedoreană şi încercând să îi învăţăm pe cei din jurul nostru să se bucure de lucrurile mărunte, am plecat voioşi la Castelul Corvinilor, ca să ne cunoaştem mai bine şi să sărbătorim ziua lui Gherman, liderul hunedorean. A fost o petrecere plină de acorduri de chitară, de cântece frumoase, de începuturi de prietenii şi de mâncare bună. Chiar dacă a trebuit să alergăm ca să prindem ultimul autobuz, putem spune cu certitudine că a fost o seară foarte frumoasă. Am rămas cu nişte amintiri grozave, cu prieteni buni şi cu credinţa că am schimbat o seară obişnuită de sâmbătă într-una deosebită, luminoasă, plină de bucurie. Credem cu tărie că am reuşit să le aducem oamenilor puţină lumină în suflet, puţină fericire. Cel puţin noi am trăit una din cele mai frumoase seri din vieţile noastre, fiindcă ne-am bucurat cu adevărat de lucrul mărunt, dar extrem de puternic care ne uneşte…cercetăşia.

Petra Ioana Trifon, exploratoare.

Am revenit!

A trecut ceva timp de când nu ne-am mai aşternut condeiul pe aceste pagini, fie el şi în formă digitală...Dar acum plănuim să revenim în forţă. Cu toate că odată cu toamna a început şi şcoala şi timpul liber a devenit aproape inexistent, cercetaşii noştrii au găsit răgazul necesar să lucreze, să se distreze şi să primească, cu braţele deschise, pe cercetaşii care le-au călcat pragul. Ca să nu bat pasul pe loc şi să te plictisesc cu o prea lungă introducere, te las drag cititor în compania unor temerari şi exploratori dornici să îţi împărtăşească un pic din ce înseamnă pentru ei sa fie "Gata oricând!" Nu in ultimul rand, sa le uram succes celor 3 participanti la concursul de fotografie "Urme de cercetas" de anul acesta: Petra, Irina si Mihaiela!


Inima de cercetas, Petra Trifon


Scoutparty


Din păcate, Scoutland a fost ultimul camp în care liderii noştrii, Alexandra, Ruxi şi Radu ne-au mai însoţit, deoarece clasa a 12-a şi vacanţa de vara erau gata şi…urma facultatea. Aşa că noi, ca nişte cercetaşi “subalterni” iubăreţi ce suntem, am plănuit să ne luăm “cel mai memorabil” rămas bun de la ei.
Înarmaţi cu carneţele, pixuri şi bani Petra, Irina, Diana, Teddi şi Andreea, am pornit spre cofetăria Arta pentru a face o planificare detaliată.
Multe prăjituri au fost devorate, multe foi au fost mâzgâlite şi umplute cu notiţe şi minţile noastre au fost suprasolicitate [mai puţin când vine vorba de Teddi]. Nu că am vrea să te jignim, Teddi, am fost…onoraţi de participarea ta la organizare, doar că ştim că ţie nu îţi prea place să îţi baţi capul :).
Cu vreo 2 zile înainte de marea petrecere şi liderii noştrii ne-au pregătit o surpriză: o orientare! A trebuit să facem multe chestii amuzante gen: să mergem să facem cumpărături la piaţă, să ne rotim în jurul sensului giratoriu 2 ore în continuu [asta nu a fost neapărat amuzant], să căutam un film prin alte o mie şi tot aşa.
La ora 2, când în sfârşit terminasem de îndeplinit sarcinile, “comitetul de organizare” s-a întors la sediu pentru a face nici mai mult nici mai puţin de 102 gulguţe! [cutii cu luminiţe] şi multe alte “aranjamente” interesante…
Următoarea dimineaţă, toţi eram aliniaţi în staţia de la Opera, asteptând autobuzul de la Real pentru a face shopping. Din păcate, nu am fost atât de norocoşi şi la întoarcere pentru că am străbătut tot drumul de la Real până la sediu pe jos. Mâncarea a fost transportată la Diana acasă şi eu m-am retras cu Irina la mine acasă ca să facem mult-aşteptatele “Afro-American cupcakes”.
O săptămână a trecut în zbor şi era 3 septembrie [cred]. La 11, echipaţi cu limonadă la litru, izoprene, pături, casetofon şi oja colorată am ajuns la sediu şi am început să mutăm mobilier şi am încercat să ascundem mâncarea cât mai bine.
Liderii au ajuns la ora 15 şi au pornit în orientare şi la 18.00, după o întârziere de o oră, am ajuns în sfârşit în sediu şi petrecerea a început oficial. Păcat ca aveam numai 3 Cduri cu Cranberries, nu[:))]?
Am dansat pe picioarele altora, am stat în nas, am mâncat, am cântat cântece cercetăşeşti şi ne-am jucat jocuri ce ne-au adus înapoi amintiri plăcute.
Cu toţii ne-am simţit bine şi mai aşteptăm şi alte ocazii de petreceri!

Gata oricând, Andreea Hagea


Printre culori, Irina Georgescu



Albanezi la Deva – călătorie în timp


Ei bine, ca urmare a ScoutLand-ului, în care am legat prietenii [şi iubiri], am chemat C.L. “Axente Sever” – Alba Iulia la noi, la Deva. Evident că am muncit mult şi am fost foarte entuziasmaţi să îi primim la noi. Când în sfârşit a sosit duminica de 20 septembrie, toate indiciile erau gata, cadourile de asemenea, iar noi, foarte fericiţi, îi aşteptam pe dragii noştri albanezi.
Primul indiciu, care le-a fost dat de către Irina, lidera noastră, la gară, îi introducea în poveste: ei au greşit trenul şi s-au întors în timp, iar pentru a reveni în prezent, trebuiau să treacă nişte probe. Prima era să ne găsească la statuia lui Traian, ceea ce au şi facut. Apoi, acolo, în inima Devei, au cântat imnul cercetaşilor. După ce au trecut şi de proba asta, am plecat cercetăşeşte spre parc, eu încercând să le captez atenţia prin câteva legende despre Deva şi despre istoria daco-romană a acestor locuri, ceea ce i-a interesat, după cum spune şi Manase în interviul luat de Andreea: “Deea: Cum ţi s-au părut informaţiile? Manase: Interesante. No!”, fapt ce mă bucură.
În parc, îi aşteptau Irina, Diana şi Denise. Acolo, lângă statuia pedestră a lui Decebal, au fost puse 4 indicii, unul dintre ele foarte evident, celelalte scrise de la coadă la cap. Le-a luat destul de mult timp să găseasca indiciile, dar noi am folosit acest răgaz pentru a ecologiza puţin parcul. După ce au găsit toate indiciile, le-a mai luat ceva vreme să le dezlege, iar Manase ne-a cântat la drâmbă. Şi aici, Manase crede că am râs de ei şi a spus că: “faza cu căutatu’ în parc era ciudată”[evident, doar au căutat aproape o ora:))]. Apoi, fericiţi cu toţii că am terminat cu acest punct de control, iar Andi şi mai fericit, fiindcă se apropia de McDonald’s, am pornit spre Cetatea Devei. Ajunşi sus, am făcut muulte poze de grup, iar Marta ne-a vorbit tuturor despre Deva şi am făcut chiar un joc. Apoi, am coborât în centrul vechi, deoarece trecusem de la epoca daco-romană, la Evul Mediu şi apoi în anii 1800. Acolo, pe zidăria Teatrului Naţional, era pusă o săgeată mare cu Alba-Iulia, ce îi îndrepta spre Hotelul Orient [actualul Reno], a cărui poza le-o dăduse Maia. Ajunşi acolo, au găsit indiciul care îi îndruma spre mult-aşteptatul McDonald’s.
La Mc, dupa ce am mâncat cu toţii, au sosit Mădă cu Rareş. Eu am pus stăpânire pe deja celebra “pită”[o pălărie din ceva ciuperci] a lui Rareş şi am plecat cu toţii spre Cal, unde îi îndruma următorul indiciu. Acolo trebuiau să facă o scenetă. După aceasta s-au urcat în pom pentru a găsi următorul indiciu, care îi trimitea la statuile gimnastelor de lânga stadion. Au fost, după parerea mea, foarte dezamagiţi că erau doar niste busturi, când de fapt gimnastele sunt reprezentative pentru Deva. Am jucat acolo “Zombie,Zombie”, după care am plecat, pe strada Axente Sever, spre sediul nostru.
La sediu, au trebuit sa realizeze cu toţii un desen în care fiecare să reprezinte ce i-a plăcut cel mai mult în această “expediţie” prin Deva de altădată. Apoi au primit cadourile [cartea despre Deva, tabloul făcut de Marta şi pe spatele căruia ne-am semnat cu toţii, brăţările făcute de Irina şi puse în cutia creată de Maia şi mini-tablourile ce reprezentau orientarea lor], am povestit mult, am primit şi noi o invitaţie la Alba şi apoi i-am condus la gara, încheindu-se asfel această zi frumoasă. Se pare ca le-au plăcut mult cadourile, mai ales lui Manase, care zice: ”faine cadouri, tablou’ şi cartea cu Deva or rămas la mine, deci îs faine; şi poza cu voi şi nu le dau… şi săgeata cu Alba Iulia îi la mine”.
Din această experienţă şi din interviul luat lui Manase de către Andreea am învăţat că trebuie să fim mai organizaţi, să fim mai atenţi în crearea poveştii şi să facem indicii mai grele:). Şi ca să închei frumos acest articol, voi reda ultima parte a acestui interviu:
“Andreea: Deci te-ai distrat la Deva?
Manase: Iee...
Andreea: NU TE-AM AUZIIIIIIIIIIIIIIITTTTTT!
Manase: Ieee....
Andreea: CERCETAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAŞIIIIIII!!!!
Manase: La noi nu ii moda cu “Gata oricând!”
Andreea: ŢIPĂ ODATĂ!
Manase: GATA ORICÂND!”.
A fost frumos sa ne reîntâlnim, pentru că o experienţă precum Campul Naţional de Temerari ScoutLand 2009 uneşte oamenii şi leagă prietenii trainice. Aşa că aşteptăm cu nerăbdare următoarea întâlnire “naţională” de la Deva şi sperăm să fie şi mai bine!

Gata oricând!
A voastră în cercetăşie,
Petra “Orbete” Trifon

Scoutland 2009 - Taramul Fericirii

După multe aşteptări, a sosit şi Campul Naţional de Temerari “Scoutland” 2009. Aşa că în dimineaţa zilei de 9 august, plini de entuziasm, noi, temerarii C.L. Deva, alături de liderii noştri Alexandra şi Radu, am pornit cercetăşeşte spre Padiş. După un drum foarte lung şi… amuzant, am ajuns pe ploaie în locul de campare, ne-am montat corturile şi, foarte veseli, am început să cercetăm zona [am descoperit Cacaland-ul :)], oamenii şi … am aşteptat înfometaţi prima cină. Apoi, a avut loc deschiderea campului, unde am fost introduşi în povestea Scoutland şi am cântat la primul foc de tabără.

A doua zi, adică luni, în camp s-au împărţit temerarii pe subcampuri şi au construit mese, iar C.L. Deva a ridicat un adăpost local, devenit apoi … naţional! Din nefericire, mie îmi recidivase conjunctivita, aşa că mi-am petrecut ziua în Cluj, pentru a primi încuviinţare medicală că pot rămâne în camp, alături de prietenii mei[ceea ce s-a şi întâmplat]. Doar că… Maia a trebuit să plece fiindcă era răcită, aşa că devenii tot nu au fost împreună cu toţii.

A treia zi, Ţinutul de Miazăzi [în care eram eu şi patrula mea], am avut atelierele de prim-ajutor şi hârtie manuală, în timp ce Ţinutul de Miazănoapte [unde era cealaltă patrulă deveană], au avut atelierele de tradiţii şi legende şi meteo. Ziua s-a terminat cu muuulte cântece, începuturi de prietenii şi ploaie.

A patra zi, de dimineaţă, a plouat, aşa că nu am plecat în “marele hike”, ci am avut doar un mini-hike[atât Ţinutul de Miazăzi, cât şi cel de Miazănoapte]. După-amiaza am jucat multe jocuri, iar seara au ajuns în camp francezii drăguţi din Marsilia şi am avut un Night-game: Capture the flag. Ce a fost frumos în acest Night-game a fost că am putut vedea ploaia de stele:), căci s-a trişat şi până la urmă nimeni nu şi-a recuperat steagul.

A cincea zi a fost foarte distractivă. De dimineaţă, Ţinutul de Miazăzi a avut atelierul de tradiţii şi legende, unde am aflat povestea vieţii unei tanti denumită de noi “tanti Albalact” şi am mâncat plăcinte, în timp ce temerarii din Miazănoapte învăţau cum să acorde primul-ajutor. După- amiaza, noi am fost la meteo, unde am învăţat toate tipurile de nori şi am văzut gheţarul de la Focul Viu, iar cei din Miazănoapte au făcut hârtie manuală. Seara a fost poate cea mai frumoasă, căci s-au format şi câteva cupluri [Irina-Manase, Raluca-Ozzy etc:)], s-au cântat foarte multe cântece şi am vorbit mult cu francezii. :)

În a şasea zi, adică vineri, am avut marele hike, care a fost foarte tare fiindcă am mers tot C.L. Deva prezent în camp, inclusiv Ale, Radu, Ruxi şi Irina. Am vizitat Cetăţile Rădesei, am avut un mic atelier de orientare, am mâncat plăcinte de la tanti Albalact şi…ne-am rătăcit. Pe deasupra, am avut şi câteva mici probleme de sănătate [Ralucăi îi cedaseră genunchii, Andreei i se crăpase pielea în talpa, iar Zaha a vărsat…iar!!], dar totul s-a terminat cu bine, chiar dacă hike-ul a devenit unul nocturn şi încă pe un drum destul de periculos. Dar am ajuns cu bine în camp, unde ne aşteptau focul, cântecele şi somnul, aşa că ne-am bucurat foarte mult că am trăit această… “experienţă”.

În a şaptea zi am avut mult-aşteptata olimpiadă :) . Totul a început cu 13 provocări pe care le aveam de îndeplinit pentru a ne recupera steagul. Am făcut absolut tot ce ni s-a cerut [inclusiv ridicatul lui Iulian:)], după care ne-am primit steagul şi am plecat în olimpiada propriu-zisă. Acolo, am avut mai multe probe: podul făcut dintr-un trunchi de copac, târâtul pe burtă sub pânza de păianjen, setul de întrebări despre ce am învăţat la ateliere şi mutatul sacului cu noi pe el, dar eu şi Diana am participat doar la primele 3, fiindcă ni s-a făcut rău. După ce ceilalţi au găsit floarea de crin şi s-au întors în camp, şi noi am ajuns, purtate pe braţe, la liderii noştri, care ne-au vegheat cu mult drag. În timp ce noi zăceam, temerarii din camp au recuperat steagul ONCR-ului, care le fusese furat de salvamontişti şi dat înapoi doar în schimbul tuturor eugeniilor deţinute de noi. Dar eu, Irina şi Diana am plecat acasă, fiindcă ne era foarte rău, şi am lăsat în urmă primul nostru camp naţional [în care ne-am făcut mulţi prieteni, ne-am dobândit porecle şi chiar eşarfe de lider]. Cei rămaşi în camp au asistat la depunerea câtorva promisiuni, după care a urmat o fiesta şi festivitatea de închidere a Scoutland-ului 2009. Ca să adaug şi o notă “amuzantă”, vă voi prezenta ordinea bolilor din C.L. Deva: Petra-conjunctivită, Maia-răceală, Andreea şi Raluca- probleme cu picioarele, şi ordinea în care s-a vărsat: Zaha, Petra, Diana, Tedi, Adi, Denise şi Alexandra:).

Tot ce pot să mai spun este că a fost un camp frumos, în care am învăţat o grămadă de lucruri, ne-am facut mulţi prieteni şi am simţit, cu ajutorul anumitor oameni frumoşi, ce e cercetăşia. Alexandra, Ruxi, Radu, vă mulţumim, vă iubim şi ne va fi foarte dor de voi! Irina, şi pe tine te iubim:) şi abia aşteptăm să ne fii lideră!

Gata oricând!

A voastră în cercetăşie,

Petra “Orbete” Trifon, patrula “Acvilele prietenoase”.