Pierdut în pădure 2011 - prima ediţie a campului de supravieţuire

Supravieţuire? Când auzi cuvântul acesta, parcă şi începi să te gândeşti la Bear Grylls, la cât de rezistent trebuie să fii ca să faci faţă privării de somn şi lipsei de mâncare, la câtă iscusinţă ai nevoie ca să te descurci când ai impresia că eşti pierdut în pădure şi, totodată, parcă ţi se pare imposibil că tu o să fii cel care supravieţuieşte. Îţi dăm totală dreptate, aşa gândeam şi noi înainte să începem modulul de cursuri de supravieţuire ţinut de liderul nostru, Iulian.
Dar acum, că l-am absolvit, am fi tentaţi să susţinem că a fost floare la ureche, când ştim foarte bine că să supravieţuieşti nu e deloc uşor.

După un an întreg de pregătiri reprezentate de cursuri teoretice ţinute la sediu şi de ieşiri care mai de care mai solicitante şi pline de provocări, am hotărât că putem lua parte la testul final de supravieţuire. Am invitat şi alte centre locale, iar cele care ne-au confirmat participarea au fost C.L. Licos Timişoara, C.L. Oradea şi un clujean brav. Odată aleasă locaţia, propuse mai multe programe, făcute ecusoanele, cumpărate premiile şi stabilite echipele, a sosit şi mult-aşteptatul 5 iulie. Am plecat la Săcărâmb şi, după lupte seculare cu noroaiele imense şi bagajele prea multe [deh, fiecare avea rezerve de mâncare], am ajuns la locul de campare. Odată corturile ridicate şi cina luată în repezeală, am avut parte de prima adunare, cea în care fiecare participant a aflat în ce echipă se află, în care s-au împărţit ecusoanele şi s-a stabilit ordinea în care se pleacă în hike. Deşi ar fi trebuit să ne odihnim, având în vedere că prima patrulă pleca la ora două şi jumătate,

nu puteam să plecăm de lângă focul de tabără sau să încetăm să mai cântăm. Pe la două, toată lumea a intrat în febra pregătirilor bagajelor, apoi, într-un final, s-a dat undă verde la... supravieţuire. Mai greu cu orientarea nocturnă, peripeţii care mai de care mai demne de povestit, rătăciri fabuloase, autostopuri de ultim moment, sate în care nu trebuia să ajungem, dar am ajuns, schimbări de rute, întârzieri ce au rezultat în aşteptări îndelungi, cheile Ardeului menite să ne îngheţe sângele în vine, 7000 şi ceva de cercetaşi ce se legănau pe un fir de tiroliană, un drum de întoarcere care a stors toată puterea din oasele noastre, o pauză binemeritată în Mada, în vreme ce jumătate dintre noi se luptau cu apele învolburate din Cheile Madei şi, într-un final, drumul spre locul de campare, un hike lung, greu, obositor, dar dus la capăt cu voie-bună şi chef de somn. După aproximativ 14 ore de mers încontinuu, ajunşi la locul de campare, am trântit toţi rucsacii în cort şi ne-am folosit de toate resursele existente ca să ne gătim o cină consistentă, după care, pe rând, am alternat plantonul cu somnul.

A doua zi dimineaţă, cu forţele refăcute, am plecat, cercetaşi bravi, către Feredee. După vreo trei ore de mers, am ajuns în raiul pe pământ pentru noi, marii supravieţuitori. Bazinele cu apă termală ne aşteptau, pline de mătasea-broaştei şi de tăuni, merele ne îmbiau din pomi, iar mâncarea... să tot fie. Cu burţile pline şi relativ curaţi, am tras cu toţii un pui de somn, până când a venit Iulian şi ne-a trimis, pe patrule, înapoi în camp. Când credeam şi noi că ne-am întors

cu toţii sănătoşi, am observat că printre temerari starea de sănătate nu era prea bună, aşa că ne-am mobilizat să îi tratăm şi, după ce problema a fost rezolvată, am plecat să rezistăm o noapte în pădure. Fiecare patrulă avea asupra ei doi saci de dormit şi două izoprene, plus kiturile de supravieţuire ale fiecărui participant şi apă. Ne-am construit adăposturi care mai de care mai frumoase, ne-am făcut vetre amenajate cu multă grijă, am stat de planton, am mâncat doar ciocolată, am văzut şi celelalte adăposturi şi le-am evaluat cu atenţie, am căzut rupţi de oboseală, dar ne-am trezit şi am supravieţuit până la capăt.

În ultima zi de camp, cea mai "bună" la orientare dintre toţi, adică eu, m-am pierdut în pădure, ca să respect tema campului, dar am ajuns cu bine înapoi, pentru a împărţi premii, diplome, atestate şi voie-bună. Ca echipă câştigătoare a fost cea a lui Bobo din Timişoara, adică Luisa, Gabi şi Peşti, iar din celelalte echipe Iulian a ales un om care i s-a părut mai descurcăreţ şi i-a oferit un premiu. După veşnicele poze de grup şi strigăte de luptă cercetăşeşti, am strâns totul şi am plecat spre casă, mirosind a supravieţuitori, mândri de noi înşine şi dornici de un somn cât mai lung şi cât mai bun. În orice caz, am răspuns mai tare ca niciodată că suntem Gata oricând!, am ajuns cu toţii la concluzia că suntem pregătiţi să ne descurcăm în orice situaţie, i-am mulţumit lui Iulian pentru răbdarea pe care a avut-o cu noi şi pentru toate cunoştinţele dobândite de la el şi, fericiţi că suntem cei mai faini exploratori, am găsit puterea să mai cântăm, să ne mai promitem revederi şi să declarăm sus şi tare că abia aşteptăm următorul camp.

Cercetaşi? Supravieţuim oricând!

A voastră în cercetăşie, Petra Ioana Trifon, exploratoare, unitatea "Daos".

Iniţiere în spirit - Cioclovina

În dimineaţa zilei de vineri, 24 iunie, am pornit la drum spre Cioclovina. Drumul a fost destul de încurcat, deoarece nu ştiam exact unde se află cabana la care urma să stăm în următoarele zile. În sfârşit am ajuns la cabană, unde ne-am întâlnit cu negustorul şi cu frumoasa hangiţă, care ne-au introdus în cadrul simbolic. Am pregătit masa, am mâncat, apoi am pornit într-o scurtă drumeţie la Vârful Ţâfla, după care am avut parte de o bătaie cu apă pe cinste. Ziua s-a scurs repede şi a venit seara. Fiind ziua de naştere a liderului nostru, Iulian, am sărbătorit.
A doua zi, ne-am trezit, am luat micul dejun şi am plecat spre Peştera Udă. Ploaia şi vremea destul de urâtă au făcut ieşirea şi mai aventuroasă. Ajunşi înapoi la cabană, toţi uzi, am făcut câteva jocuri, am mâncat şi apoi au urmat atelierele de prim ajutor, de ţesut şi de bucătărie. Nu putea să lipsească un nightgame cu poliţişti, hoţi şi vameşi, unde toţi ne-am distrat foarte bine, după care un joc de mimă ; de asemenea, câţiva dintre noi şi-au depus promisiunea, acesta fiind cel mai emoţionant moment.

A venit şi ultima zi, am luat micul dejun, apoi am plecat pe un traseu tematic prin pădure. Am mâncat o mulţime de afine şi frăguţe, am învăţat multe specii de copaci şi animale şi am văzut arbori seculari. Întorcându-ne la cabană, rucsacii erau pregătiţi de plecare. Am mai jucat un singur joc: STEAUA!!!!, după care a urmat festivitatea de premiere, unde fiecare dintre noi a primit câte o diplomă personalizată. A venit timpul de plecare ; cu greu ne-am luat rămas - bun de la acel loc minunat, după care toţi am pornit spre casă.
Le mulţumim staff-ului şi şefei de camp, Maia, pentru că au făcut acest camp atât de frumos :D
A voastră în cercetăşie,
Ana Diniş, patrula « Floare de colţ », unitatea Dracon, C.L. Deva

La cireşe sau la Piatra Coziei

Pentru că am auzit multe despre surviving-ul „Pierdut în pădure” care era organizat de centrul nostru local, liderul nostru ne-a propus şi nouă, temerarilor, să participăm. Dar numărul de temerari nu era nelimitat. La acest camp trebuiau să participe doar cei cu aptitudini fizice deosebite şi cei tari din punct de vedere psihic, aşa că, cu ajutorul acestei ieşiri de vară, se alegeau cei patru participanţi. Liviu şi Raluca dovediseră de mai mult timp de ce sunt în stare, aşa că ei era deja bineveniţi. Aşa că alegerile se limitau la doi temerari.
Astfel, în data de 20. 06. 2011, ne-am întâlnit lupişori, temerari şi câţiva exploratori la sediu, unde se alegeau echipele. Scopul acestei ieşiri era să mergem până la Piatra Coziei şi să ajungem printre primii. Trebuia să ajungem la poarta de la mină, la releu şi, într-un final, la Piatra Coziei. Ne-am echipat de acasă cu o pelerină de ploaie, nelipsita busolă şi ceva mâncare. Echipele s-au făcut şi arătau cam aşa: Petra cu Alex Popa mergeau cu lupişorii, Maia cu Alex mergeau cu Ana, Raluca şi Flavia, Yoyo cu Adi mergeau cu Tibi şi Miana, Paul şi Alexandra mergeau cu mine şi cu Alexandra, iar ultimii, dar nu cei din urmă erau Ana-Maria, Amalia şi Gabi cu Liviu şi Elena. Am plecat în această ordine la interval de zece minute. Drum bun!

Eu şi cu echipa în care eram am ajuns după un

drum familiar nouă până la poarta de la mină, unde ne-am întalnit cu echipa care a plecat înaintea noastră. Ne-am făcut poze unii altora (trebuia să facem câte o poză când ajungeam la cele 2 repere) şi ne-am despărţit. Apoi am pleca

t pe un drum ciudat, dar care ne-a oferit atâtea beneficii. Deşi era un urcuş în apropierea unei prăpastii mari, natura ne-a oferit numai bunătăţi. Am descoperit frăguţe dulci şi gustoase. Deşi trebuia să ne grăbim, am reuşit să ne ospătăm cu aceste delicii, luându-le din mers. Am realizat că drumul ales era o scurtătură şi am ajuns destul de repede la releu, unde, după sesiunea foto, am mâncat şi, plini de energie (de la frăguţe), am plecat. Am ajuns lângă un om care tăia lemne şi i-am cerut sfatul, iar acesta numai indicaţii bune nu ne-a dat. Dar Alexandra Marcu ştia pe unde trebuia să o luăm aşa că, după un coborâş şi un alt urcuş (tot sus, jos, sus, jos), am ieşit la un

drum. Am văzut o stână şi credeam că sunt ceva oameni care să ne dea apă, dar ne-am înşelat. Ne-am continuat drumul şi am intrat într-un interminabil câmp. Cred că acel câmp nu fusese cosit de un car de ani. Mergeam cum mergeam (nu mai dădeam atenţie căpuşelor sau spinilor) şi, deşi iarba parcă ne înghiţea, am reuşit să ajungem într-un loc cu mai puţină vegetaţie, care era un urcuş vertical. Am trecut pe lângă un cireş magnific, unde speram să ne oprim la întoarcere. După ce am urcat pe panta verticală, mai cu greu, am ajuns într-o pădure şi, ca să scurtăm drumul, nu am mers pe cărare, ci am tăiat-o.

Cât mai avem? Imediat ajungem...Cât mai avem? Imediat ajungem. Acest imediat care parcă ne cam minţea, s-a dovedit a fi onest şi în scurt timp

am dat de bolovanii mastodonţi de la Piatra Coziei. Ne-am căţărat pe ei şi am ajuns în vârf, unde, spre uimirea noastră, eram prima echipă de temerari care a ajuns. Doar lupişorii mai erau acolo cu Iulian. Ne-am scos ultimele resturi de mâncare şi ne-am odihnit în speranţa că vor ajunge şi ceilalţi.

Glume, biscuiţi de câine, poveşti, şi iată că a ajuns şi echipa Maiei, echipa Bumtzi! Bumtzi!. Deşi a trecut ceva timp de aşteptare, am fost fericiţi să îi vedem acolo. I-am mai aşteptat şi pe ceilalţi, care parcă nu mai ajungeau. Ne tot sunau şi cereau indicaţii şi ajutor şi când am văzut că nu mai ajungeau, am decis să plecăm de pe Piatră. Ne-am întâlnit cu ei pe drum

prin pădure şi erau încărcaţi de flori, cântau, erau veseli şi am aflat că s-au distrat foarte bine. Iulian le-a spus să meargă până sus şi noi am coborât urmând triunghiurile galbene şi am ajuns la magnificul cireş. Zici că eram în Amintiri din copilărie ale lui Ion Creangă aşa cocoţaţi prin cireş, cu braţele pline de cireşe coapte, dulci şi moi. Ne-am continuat drumul ca să nu fim chiar aşa mâncăcioşi şi am intrat în sat, unde am dat, pe marginea drumului, peste vişine, dude şi alte cireşe, toate bune şi frumoase.

După o altă tură de frăguţe, am ajuns la lac, unde doar explo aveau voie să intre în apă la înotat, iar babulanii de lupişori doar cu picioarele. Nu ştiu

cum se face, că unul dintre ei a alunecat şi s-a udat tot. Râsete şi farse nereuşite, glume muuulte şi mărunte, am stat pe marginea lacului şi, după bălăceală, ne-am continuat drumul spre casă, explorând amplu. Din păcate (fericire), am ieşit pe un câmp care parcă ne aştepta plin de frăguţe, care ne-au fost interzise de explo sub pretextul că sunt căpuşe, iar ei s-au bucurat din plin de ele. Am făcut un studiu amănunţit asupra plantelor pe care lângă am trecut şi am trecut testul de cunoştinţe. Odată ajunşi în sat, ne-am întâlnit cu chiulangiii, care au cerut apă de la nişte oameni din sat şi noi le-am terminat-o pentru că nu mai aveam strop de apă. Ne-am continuat drumul cu râsete, cântece, un ţiki-ţaka-ţiki-ţok mai scurt, poveşti şi scoatere de căpuşe. Şi la lac a mai avut loc o intervenţie de-asta medicală şi Iulian mi-a scos mie şi Flaviei câte o căpuşă, dar fratele Flaviei avea 8 căpuşe, toate scoase în drum spre casă de liderul nostru drag!! După ce ne-am holbat ca la circ, am continuat drumul, vrând să intrăm şi la Moş Opincă, un restaurant unde să ne mai odihnim şi să bem o limonadă. Cu chiote şi strigăte am ajuns la Moş Opincă, unde am aşteptat un pic după limonadă şi ne-am adunat economiile să plătim sau ne-am împrumutat. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat pentru că eu a trebuit să plec, dar pot să vă spun că au fost aleşi participanţii la surviving, şi anume: Liviu, Raluca, Ana şi Elena, aşa cum vă pot spune că ieşirea la cireşe a fost una minunată. Le dorim mult succes temerarilor care participă la surviving şi să reprezinte cu brio unitatea „Dracon”!

A voastră în cercetăşie,
Maria Trifon, temerar, patrula Floare de Colţ

CerceStart, un început frumos de vară

Eşarfe, promisiuni, foc, mămăligă, corturi, vulpi, chitărit şi cântece, lanterne, saci de dormit, bocanci, căpuşe, izoprene, sfoară, busole, fluiere, jocuri, înviorarea, construcţii, zâmbete, fericire... într-un cuvânt, CerceStart.

Şi aşa, în data de 28.05.2011, la ora 8.00 ne-am adunat cu mic cu mare în faţa sediului. După aşteptări, poveşti, poze şi înmulţirea lupişorilor, am fost repartizaţi cu câte un explorator şi am plecat. Apoi ne-am oprit lângă un izvor ca să ne umplem sticlele (goale deja), dar hei! Izvorul nu avea apă. După acest popas, am continuat să mergem până la platou, sau cum am mai auzit, „Belvedere” . Am comemorat amintiri, multe amintiri, şi le-am împărtăşit şi celor noi. Apoi ne-am tot dus, ne-am tot dus, pe căi îndepărtate, încercând să nu ne rostogolim pe acele pante de frunze. Eram adevăraţi alpinişti, ce mai, profesionişti! După aceste „ valuri de frunze, am ajuns la măreaţa grotă. “ Frontale, lanterne, ceva ? “ Hmm.. După câteva statistici nu aveam toţi, dar era O.K. Ajungând în grotă, care cum putea, Iulian ne-a făcut turul grotei, Ema fiind paznicul care avea grijă să nu cădem în hău. Toţi ne îngrămădeam să vedem grota.

Popas, un pic de relaxare, destindere, toate până când am ajuns pe Marele Urcuş. Acolo era distracţia(sau tristeţea). Marele Urcuş era o pantă, aproape verticală, acoperită de noroi, frunze ude şi urmele eroice ale bocancilor noştri. Am dat de greu! Ne-am adunat toate puterile, cu câte-un Of! sau Au!, şi am reuşit într-un final să învingem panta în această luptă. Dar hei! Mai e ceva. A urmat apoi (spre fericirea noastră) traseul urzicilor. Totuşi, nu ne-am plâns şi am mers cu fruntea sus. Însetaţi, ne-am oprit la un izvor cu apă, unde ne-am îngrămădit la apă. Ne-am mai odihnit un pic, dar ne-am ridicat şi am pornit mândri spre Căprioara. Drumul, era ca întotdeauna, plin de râsete, voie bună, cântece, câte un ţiki-ţaka-ţiki-ţok „Cât mai avem? 40 de minute.” Trece o oră...” Cât mai avem? 40 de minute.” Dar aceste 40 de minute au trecut aşa de repede şi într-un mod plăcut, încât nu ne-am dat seama că am şi ajuns în locul de campare. După o scurtă pauză şi o privire amplă a locului unde ne aflam, ne-am pus pe trebă şi ne-am apucat de împărţit şi de ridicat corturi. Lupişorii ajutaţi de exlploratori, şi temerarii singuri, au reuşit să-şi ridice casa de o noapte. Primele au fost fetele din patrula Floare de Colţ, urmate de ceilalţi. Cu toţii ne-am descurcat şi, după ce ne-am făcut ordine în corturi, am mâncat sandvişurile de acasă şi ne-am umplut stomăcelele, am sărbătorit şi ziua Irinei printr-un delicios tort – salam de biscuiţi, s-a auzit impunător şi răsunător primul fluier care anunţa că CerceStart a început.
După acest prim fluier, ne-am separat temerarii de lupişorii şi am intrat în atmosfera cercetăşească. Pe drum, Maia şi Irina ne-au vorbit despre un nou tărâm, în care trebuia să păşim. Pentru a păşi în acest tărâm trebuia să găsim poarta, dar pentru a o găsi trebuia să fim atenţi în jurul nostru, multe lucruri aveau să se întâmple. Şi lupişorii au avut parte de fantezie şi de o lume de poveste la fel ca şi în Cartea Junglei, şi ne-au pregătit o surpriză. Prima activitate pe care am desfăşurat-o în acest camp, a fost construirea de trepieduri. Pentru a ne arăta care sunt paşii în construirea unui trepied, Tedi şi Ema s-au înarmat cu un topor şi sfoară şi au început demonstraţia. După câteva minute de muncă intesă, au reuşit să construiască un trepied. Pentru a face munca mai uşoară pentru că hei! când sunt doi( ori 4) puterea creşte!, am fost împărţiţi în două echipe, lupişorii fiind separat de noi. Ne-am ales lemnele pentru picioarele trepiedului, dădeam toporul din mână în mână, sfoara tot aşa circula, şi am început. În echipa mea, totul a decurs bine, am fost economi şi părea că vom fi primii. Am terminat. Ieee! Dar să nu ne bucurăm prea repede. L-am chemat pe Tedi să confirme că munca noastră nu a fost în zadar, dar mai bine nu făceam asta. Tedi a vrut să verifice rezistenţa trepiedului, iar când a apăsat mai tare cu mâna, POC! s-a rupt un lemn. Am căutat altul mai bun, dar nu ne-am gândit să verificăm şi celelalte lemne. Şi tot aşa am schimbat lemnele trepiedului de 3 ori, am refăcut nodurile, dar ce contează e că am dus treaba la bun sfârşit şi încă ceva: am fost primii. După această palpitantă misiune, Tedi ne-a făcut instructajul în orientarea cu busola. Nu toţi ştiam ce e o busolă sau un azimut, aşa că am şi început lecţia de zi. După ce am aflat tot ce se putea afla despre azimut şi orientarea cu busola, am trecut la practică. Toţi ne-am orientat cu busola, deşi nu am reuşit la perfecţie, dar din greşeli se învaţă.
Am terminat cu şcolitul şi am trecut din nou la acţiune. S-a organizat un concurs de strâns lemne, unde patrula câştigătoare era cea care aduna cele mai multe lemne. Acolo era distracţia! La început mai sfioşi, adunam doar lemnele subţiri şi apatice, dar am prins curaj şi de la nişte aşchiuţe am trecut direct la copaci. Veneam cu câte doi – trei copaci, îi târam după noi, iar patrula în care sunt eu, „Floare de Colţ”, a adunat cele mai multe lemne, şi am fost câştigătoare la acest concurs. La următorea activitate, a trebuit să aprindem focul, uşor de zis, dar greu de făcut. Ne-am înarmat cu amnare, chibrite etc şi am început munca. Cu toţii am reuşit să aprindem focul, dar fruntaşii au fost lupişorii, care au aprins focul în cel mai scurt interval de timp. Bravo! În tot acest timp, temerari au avut de îndeplinit o sarcină, şi anume: confecţionarea unei hărţii a drumului parcurs. Nu a fost uşor pentru că toţi trebuia să facem aceeaşi hartă. Am desenat şi am colorat, ne-am mai şi certat, alături de creioane cerate, markere şi liner-ul magnific al lui Cotoi. Dar am creat o hartă minunată. Între timp, Iulian şi-a instalat hamacul, aşa că noi am făcut coadă ca la pâine caldă pentru a putea sta şi noi în hamac. Unii lupişori au trecut la extreme şi au început să se rotească în el ca şi în caracatiţele rotitoare. Dar hai să nu ni se facă rău, pentru că la bucătărie se pregăteşte masa. Bucătăria era o luminoasă încăpere constituită din două izoprene. Se gătea cu spor şi drag. Unii muncesc, alţii se joacă. Cei care nu erau bucătari au participat la un atelier de jocuri unde s-au jucat atâtea şi atâtea.Veselie, distracţie, voie bună, fericire, tabără... A fost nevoie de o intervenţie la izvor pentru că rămăsesem fără apă. După ce exploratorii au îndeplinit această sarcină, ne-am pus în jurul focului(temerari şi lupişori) ca să mâncăm delicatese a la cercetaşi: salată cu cartofi copţi, pâiniţă proaspătă făcută pe băţ la foc şi nalbe, şi deliciosul desert: banane în ciocolată cu scorţişoară. Am făcut un festin şi ne-am ospătat ca la carte. Şi, dintre copaci, din întunericul nopţii, se zăresc luminii care aduc exploratorii printre noi cu tot cu chitările lor.

Toţi în jurul focului, am început să

cântăm şi să intrăm în atmosfera nopţilor de vară, cu o chitară şi un cântec. Lupişorii ne-au înveselit cu imnul lor frumos, cântat cu însufleţire. Şi am tot cântat... Dar să ne oprim din visare şi să ne întoarcem la program. A trecut deja ora de culcare şi plantoanele nu erau făcute. În cinci minute am reuşit să ne decidem care cum vom sta, ne-am dus la culcare, şi am lăsat lupişorii să ne vegheze alături de Ema, Iulian şi Luisa cu Oana. În următorul planton eram eu cu Raluca, al

ături de Irina, Iulian şi Ema, care vroia să doarmă

sub cerul liber. Stăteam liniştiţi, mai patrulam din când în când să vedem dacă totul e în regulă. La un moment dat, a tunat cu putere, şi apoi a început să plouă. Repede, repejor am mers în corturi să ne luăm pelerinele de ploaie şi să le dăm şi celor care nu aveau. În timp ce patrulam, am văzut nişte lumini suspecte. Prima dată am crezut că sunt lumini de la o lanternă, dar studiind mai bine, am realizat că era o vulpe. O VULPE! Am fugit repede la foc şi i-am anunţat şi pe ceilalţi. Am încercat să nu îi trezim pe cei care dormeau ca să nu se panicheze. Ne-am tot gândit şi ne-am tot gândit unde putea fi mâncarea care a ademenit vulpea. Apoi, un fulger ne-a luminat cu soluţia problemei. Toată mâncarea ce a rămas era în cortul lupişorilor. Ce să mai! Ne-am pus în gând să epuizăm bateriile lanternelor şi frontalelor cu scopul de a veghea foarte atent. Între timp au trecut şi doi exploratori pe la noi, care îşi făceau liniştiţi plantonul când au văzut vulpi (deci erau mai multe). Ca înarmarea să fie completă, Ema şi-a luat şi toporul, ca să fim mai siguri. Şi de aici a început o întreagă poveste...

Toată lumea ( din plantonul nostru) a început să spună că a văzut ochii vulpii, să mergem în direcţia aia. Ne-am speriat, am şi exagerat, dar după terminarea plantonului nostru tot nu am reuşit să prindem vulpea. Totuşi, cortul lupişorilor era păzit ca la securitate. Următorul planton era format din Iulia şi Ana, însoţite de Maia. Însă eu cu Raluca am mai rămas să îi ajutăm pe ceilalţi. Ne-am pus la un ceai pe ploaie, la focul ce încă ardea. Ca şi adevăraţi vânători, aşteptam vulpea la locul faptei. Ruptă de somn, după aceste plantoane, m-am culcat. Tot ce pot să vă mai spun despre păţania cu vulpea este că am mai auzit strigăte ca şi Uite-o! Prinde-o! Las-o să plece! ...

Dimineaţă, ne-am trezit şi înainte să ne apucăm de mâncat,

Iulian ne-a pregătit o înviorare militărească. Apoi am mâncat o delicioasă mămăligă cu cârnăciori făcută de Iulian. Ca la mama acasă! Ne-am strâns lucrurile din cort, l-am golit şi respectând programul am trecut la cea mai frumoasă parte a campului( după părerea mea), TreasureHunt. Pe rând, am plecat toate patrulele cu primul indiciu care ne spunea că trebuie să găsim un păianjen mare. L-am găsit fără prea multe eforturi, dar partea grea era trecerea prin pânza lui. După strategii şi strategii, am reuşit să trecem toţi. Apoi, păianjenul a fost binevoitor şi ne-a dat un alt indiciu prin care trebuia să găsim liderul nou venit. Simplu! L-am găsit pe Paul şi acesta, care s-a bucurat că am ajuns aici, ne-a dat un nou indiciu şi un azimut de urmat. Spre drumul către noile instrucţiuni, ne-am jucat un joc ca altă etapă a acestei competiţii. Ajunşi în labirintul pădurii, unul din fiecare patrulă trebuia să îi orienteze pe ceilalţi pe un scurt traseu, însă coechipierii lui erau legaţi la ochi. După ce ne-am mai şi încurcat, am făcut faţă acestei provocări. Dar apoi a trebuit să găsim al patrulea indiciu, după care unii au şi săpat. L-am găsit şi a trebuit să mergem spre umanul târnăcop, unde a trebuit să construim o scară. Pentru noi, fetele care am ajuns ultimele, nu a fost uşor, pentru că nu prea mai erau lemne bune, dar am reuşit şi Târnăcopul, adică Tedi, ne-a dat ultimul indiciu al acestei frumoase activităţi. Acest ultim indicu ne spunea că trebuie să păşim pe un alt tărâm unde vom găsi eşarfele pierdute, şi unde poate că vom găsi comoara.

Am mers pe acel nou tărâm, şi am găsit mult doritele eşarfe. Dar unii dintre noi au descoperit o comoară mult mai preţioasă. Am fost fericită că şi eu eram una dintre ei, alături de draga mea Raluca, Liviu, Cristi şi Radu. Noi, cei cinci, am descoperit cea mai mare comoară care i se poate descoperi unui cercetaş, şi anume: promisiunea. Cu zâmbetul pe buze şi cu naşele mele dragi, mi-am depus promisiunea, urmată de ceilalţi. După acest moment frumos, am plecat din acel aşa zis tărâm, şi am mers către locul de campare al exploratorilor plini de veselie. După neaşteptata vizită, am mers la noi, unde ne-am strâns corturile, am acoperit vatra, am făcut curăţenie şi la sfârşit, adunându-ne ultimele forţe, lupişori, temerari şi exploratori am strigat cu putere:
CERCETAAŞI! GATA ORICÂND!
A voastră în cercetăşie,
Maria Trifon

Stagiu de formare în lumea lui Denis

Am auzit atâtea despre o casă de vis, iar acum am avut ocazia să o şi vedem. În data de 13 mai, cercetaşii deveni, împreună cu cei hunedoreni, timişoreni şi chiar şi din Oradea, şi-au dat întalnire în lumea lui Denis.

O casă mai mult decât superbă ne-a captat atenţia încă de la sosire. Ne-am făcut comozi şi am aşteptat venirea celor înţelepţi. Formatorii noştrii, Adrian Şuhanea şi Mihaela Ciobanu, au venit precum huhurezii, târziu în noapte. În orele ce au urmat, am intrat în atmosfera stagiului de formare cu bine – cunoscutele „ Aşteptări” şi „Temeri”, urmate de jocuri de cunoaştere, însă cea mai interesantă parte a serii a fost jocul cu ajutorul căruia am învăţat Statutul şi Regulamentul ONCR. Era nevoie de două echipe, astfel primii şapte cercetaşi care s-au oferit voluntari aveau să formeze Consiliul Director, iar restul cercetaşilor erau reprezentanţii centrelor locale. Patru centre locale au hotărât să schimbe culoarea cămăşii cercetăşeşti în roz bombon cu dunguliţe galbene, iar Consiliul Director trebuia să remedieze această situaţie conform Statutului şi Regulamentului Organizaţiei. S-au făcut pregătirile necesare unei Adunări Generale şi apoi ne-am întâlnit cu toţii pentru a dezbate situaţia extraordinară descoperită. Rezultatul Adunării? Cele 4 centre locale au fost nevoite să promoveze culoarea originală a cămăşii, renunţând astfel la culoarea propusă de ei şi au primit şi o sancţiune prin care nu puteau participa la activităţi organizate la nivel naţional timp de şase luni. La sfârşitul Adunării Generale a sosit şi Moş Ene...

Iată-ne treziţi în a doua zi, pe care am început-o cu jocuri precum Fai un pa! pentru a ne înviora. După prima masă a zilei, am învăţat despre Metoda Scout şi Legea Cercetaşului, apoi ne-am împărţit în două grupuri. Unul avea să înveţe Pedagogia Scout, iar celălalt Managementul Proiectelor. În această formulă am lucrat până la sfârşitul stagiului. Au fost multe lucruri de învăţat într-o perioadă atât de scurtă, însă ne bucurăm cu toţii că am luat parte la aşa ceva. Unii au tras cu urechea şi la ce învăţau cei din cealaltă grupă, alţii au scris proiecte ce aveau să fie aplicate cât de curând, iar la sfârşitul fiecărei şedinţe, ne întâlneam cu toţii la o gustare bine meritată, la o drumeţie prin pădurile Săcărâmbului, la o bârfă, jocuri sau, de ce nu, la Eurovision.

Într-o astfel de atmosferă ne-am petrecut un weekend la Săcărâmb. Am îmbinat utilul cu plăcutul, ariile de dezvoltare respectiv etapele unui proiect cu jocuri de care ne-am bucurat atât noi, cât şi cei pe care i-am învăţat să le joace. Am avut parte şi de două plimbări prin împrejurimi şi de un foc de tabără. Mulţumim lui Adi şi Mihaelei pentru tot ce ne-au învăţat; Soniei, lui Denis şi fetiţei lor minunate, Iris, că ne-au găzduit, şi lui Iulian pentru că a făcut posibilă realizarea acestui stagiu.

A voastră cercetaşă,

Timar Maria Ozana, şef de unitate la Unitatea „Daos”, C.L. Deva

Istoria unei bucurii sau cum ne-am petrecut Festivalul Luminii

Aş putea povesti cât de multă muncă a fost în spatele evenimentului, câte liste cu participanţi, împărţiri de responsabilităţi, echipe de lucru, întâlniri ale staff-ului, mailuri târzii către coordonatori, mii de minute vorbite în câteva săptămâni, explicaţii date proprietarilor de cafenele ca să ne lase să punem gulguţe de promovare, certuri din cauza nervilor prea întinşi, emoţii date de întârzierea sponsorizărilor, rugăciuni să ţină vremea cu noi, alergături la Metro, cumpărături pe ultima sută de metri, bani stricaţi în Ceapa Roşie pe prea multe Pepsi-uri ca să ne ţină ochii deschişi la întâlnirile coordonatorilor, clacări psihice, sortări şi numărări de gulguţe sau benzi de scotch stricate au fost. Aş putea să evaluez totul din punct de vedere economic sau numeric: 5500 de lumânări, 100 de afişe, vreo 6000 de gulguţe, 200 de pahare de plastic, tot atâtea linguriţe, 400 de plicuri de zahăr, 20 de cutii de ceai şi lista poate continua. Dar o să relatez povestea Festivalului Luminii în sentimentele şi emoţiile pe care le-a aşezat, tumultuos, în inimle noastre, ale organizatorilor, precum şi în zâmbetele pictate sau împletite, poate chiar cântate, de pe chipurile participanţilor...

Întâi şi întâi, în după-amiaza zilei de 7 mai, după ce toate cumpărăturile fuseseră făcute şi ultimele detalii stabilite, atunci când centrul local Hunedoara, alături de temerarii arădeni şi cei doi timişoreni gata să ne ajute au ajuns la Ceapa Roşie, exploratorii deveni au dat startul întâlnirii de lucru. Am împărţit materialele pentru fiecare atelier, am verificat afişele, prezenţa la festival, am stabilit locaţiile exacte ale atelierelor, permanenţa sau variabilitatea lor, am pus la punct pentru ultima dată responsabilităţile fiecăruia şi, înarmaţi cu gulguţe, lumânări, pământ cumpărat în mare grabă, multă bună-dispoziţie şi infinit mai multă energie, am fluierat hotărât a început de festival. Am cărat bănci şi scaune de la Colegiul Naţional „Decebal” pentru a aşeza atelierele, am ridicat, cu chiu, cu vai, cortul celor de la punctul de informare şi am început să aşternem gulguţe pe tot centrul vechi. Lupişori, temerari, exploratori şi lideri, cot la cot, au pus gulguţe, au presărat pământ şi pietriş pentru siguranţă, au desenat flori de crin, semne de pace, cerculeţe şi inimioare din cutiuţele origami pentru lumânări şi au aşteptat cu sufletul la gură ora 21.00. Strânşi în faţa Statuiei lui Traian, am privit cu bucurie crescândă cum Marta, şefa noastră de centru local, a aprins prima gulguţă, cum liderii au împărţit lumină coordonatorilor şi ei au început să aprindă mai departe, strigând tare de tot că suntem GATA ORICÂND! atunci când liderii urlau din răsputeri CERCETAAAŞI!... În câteva minute, tot centrul vechi al Devei era luminat de miile de gulguţe în care aşezasem, fiecare, cel puţin o dorinţă către Cer. Lumea începuse să se înghesuie la ateliere, care pe unde credea că e mai frumos. La punctul de infomare se înscriau viitori temerari sau se scriau dorinţe pentru mai târziu şi mai bine, în imediata vecinătate, la Tea Room, era o coadă asemănătoare celei de la covrigăria Gigi, pentru că ceaiul nostru gratis era delicios, mai sus, pe treptele ce duc la statuie, Speedy chema copiii la atelierele de împletit brăţări sau codiţe, iar Irina, Maia şi Iulia jonglau de mama focului cu poiurile lor frumoase, în faţa expoziţiei foto ingenioase: poze prinse cu cârlige de rufe pe sfori suspendate între copaci. Mergând spre „Decebal”, te întâlneai cu un cerc imens de copii care se jucau, ţipau şi râdeau – era atelierul de jocuri. Tot plimbându-te, puteai primi o îmbrăţişare de la cercetaşii responsabili cu campania de Free Hugs. În faţa Teatrului de Artă, se desenau caricaturi pe bandă rulantă, pentru că cercetaşa hunedoreancă avea o mână de aur. În faţa colegiului meu drag, copii de toate vârstele se înghesuiau la Face painting sau pictau gulguţele făcute de ei înşişi... Mă plimbam între ateliere, cu o fericire neîncăpătoare în suflet, alături de ceilalţi coordonatori, mulţumind cercetăşiei, cercetaşilor, prieteniei pentru o asemenea minune ce creştea în ochii noştri. Pe la 22.30 am început să cântăm, adunaţi cu toţii în faţa Statuiei lui Traian. Un cerc mare de oameni în jurul nostru, cântând cu noi, bucurându-ne împreună. Răsunau Andrii Popa, Opreşte-mă la tine, 18 ani, Save tonight, Visul, Pat de flori şi alte cântece frumoase, numai bune de cântat la ceas târziu. Când şi ultimul acord de chitară s-a stins, am mai strigat odată, cu toată puterea, CERCETAŞI! GATA ORICÂND! şi am trecut la adunat gulguţe.

În jumătate de oră, toată Piaţa Unirii şi întregul centru vechi era curat, băncile şi scaunele returnate şcolii, de parcă nici nu avusese loc vreun festival al luminii. Dar el trecuse repede şi frumos, umplându-ne sufletele de bucuria lucrurilor mărunte, aşa cum ne promisese. Am văzut oameni incredibil de zâmbitori, calmi, luminoşi, şi simplul gând că datorită muncii tale sunt aşa te înălţa până-n bolta înstelată sau chiar mai sus... Festivalul Luminii a fost o emoţie puternică, aducătoare de fericire, ca o îmbrăţişare strânsă sau un vers scris pentru noi, pentru cercetăşie... Mulţumim Primăriei şi Consiliului Local Deva pentru că, fără autoritatea locală, festivalul nu ar fi putut avea loc, mulţumim celor de la Zile şi Nopţi, precum şi tuturor ziarelor online sau nu, site-urilor precum http://debutant.ro/ şi bloggerilor cu inimă mare pentru promovare, susţinere, articole şi fotografii: am contribuit împreună la crearea unei seri cu bucurie, unei seri culturale, unui eveniment ieşit din tiparele obişnuitului, pus gratuit la dispoziţia devenilor. Mulţumim cercetaşilor hunedoreni, arădeni şi timişorenii, alături de care am împărtăşit oamenilor fragmente din bucuria de a fi cercetaş. Abia aşteptăm ediţia următoare, care sperăm să fie şi mai frumoasă, şi mai plină de lumină, şi mai aducătoare de zâmbete!

Temerarii şi lupişorii învaţă!

“Ştiţi câte ceva despre cetatea Devei şi parcul acesta în care ne aflăm?” Hmmm... „ Nu prea!”. Cam aşa începea orientarea noastră turistică din data de 21 aprilie, Joia Mare. Ne-am strâns noi, temerarii şi lupişorii, la Kiddo, unde ne-a întâmpinat Marta şi ni s-a alăturat şi Iulian. De acolo, am pornit spre parc cu micul rucsăcel, câteva eşarfe şi muuulte poveşti.
Am poposit într-un loc în apropiere de scările ce duc către impunătoarea Cetate a Devei. Marta a început să ne povestească câte ceva despre Parcul Cetăţii şi împrejurimi. Cu câteva mici completări ale noastre, am descoperit lucruri interesante şi neştiute de noi până acum despre Parcul în care ne ducem veacul în timpul liber, despre oraşul în care locuim şi despre istoria Cetăţii Devei. Şi, ca să se înveselească atmosfera, Marta ne-a făcut o demonstraţie a mersul călăreţilor dacici care treceau pe aici acum mult timp, după cum urmează : Vin Călăreţii! Trap-Trap-Trap! Merg la dreapta, apoi la stânga! Sar peste obstacole! Merg din nou la dreapta! Sar peste o apă şi cad!! Bâlbâdâc!. S-au stârnit multe râsete, dar şi noi am făcut pe călăreţii, la distracţia noastră alăturându-se Maia, Irina şi Ruxi. Apoi am învăţat să ne orientăm cu ajutorul busolei şi nu numai. Am învăţat cum să ne orientăm în natură dupa cursul apelor sau pur şi simplu să mergem în jos, către câmpie. Marta se grăbea, aşa că am fost lăsaţi în grija fetelor, care s-au pregătit pentru această orientare. Aşa că ne-am distrat pe cinste, jucându-ne muuuulte jocuri cercetăşeşti. Prima data am jucat Gaşca, un joc în care eram împărţiţi pe echipe şi repartizaţi pe numere. O eşarfă era amplasată la egală distanţă faţă de cele 2 echipe şi când se striga un număr, acel copil al cărui număr era strigat fugea şi trebuia să ia eşarfa fără ca adversarul să îl atingă. Chestie de tehnică! Dar cât de mult a luat să înţelegem ce aveam de făcut. Apoi am jucat Capture the flag. În cazul nostru, flag-ul era eşarfa prinsă de braţele celor doi luptători. Cei doi cercetaşi trebuiau să captureze eşarfa de pe umărul adversarului, cu cealaltă mână, într-o adevărată luptă. Primii războinici au fost Iulia şi Liviu, care s-au luptat cu înverşunare pentru eşarfa mult dorita. Următorii au fost cei doi kamikaze din ieşirea din martie, fraţii Trifon, adică eu cu fratele meu Ioan, luptându-ne ca între fraţi. Singurii care au mai avut curajul să intre în bătălie, au fost Raluca cu Alex, un lupişor. Dar ce contează a fost că ne-am distrat. Apoi am jucat Şliup!, un joc foarte tare, în care cineva venea la tine[ în cazul nostru, Maia] şi zicea Şliup!, şi te lua de păr , de nas, de unde vroia ea şi aşa trebuia să te ţină până când cel ţinut făcea acelaşi lucru altuia, şi tot aşa până când am ajuns să formăm un covrig uman.
Până la urmă am plecat cu toţii veseli şi cu râsete cercetăşeşti spre o îngheţată bună-bună, urmând ca apoi să mergem acasă , dar nu înainte să ne urăm Sărbători Fericite!. În final, totul s-a încheiat frumos, fără nicio rănire şi cu multă veselie.

Gata oricând!
Maria Trifon, temerară, patrula Floare de Colţ, Unitatea Dracon