ȘCOALA ALFEL ÎN RITM CERCETĂȘESC

Pentru că din nou a fost săptămâna educației nonformale, o echipă de cecetași, împreună cu profesorul lor coordonator - Jula Diana, au fost dornici de a organiza și în anul acesta o activitate în ritm cercetășesc pentru elevii de gimnaziu de la Liceul de Arte „Sigismund Toduță”.

După multe dezbateri de organizare și planificări ale evenimentului, se întâlnesc miercuri dimineața, în mijlocul săptămânii Școala Altfel pentru a derula activitatea propusă. Se strângeau cu mic cu mare copiii puțin somnoroși, dar nerăbdători să afle ce înseamnă cu adevărat un ,,Treasure hunt”, pentru că da, urmau să participe la o adevărată vânătoare de comori chiar în orașul lor.

Activitatea începe. După explicarea regulamentului și clarificarea noțiunii de Vânătoare de comori, copiii au fost împărțiți în așa zise 5 patrule de cercetași în devenire. Dar, între timp, pentru că nici echipa organizatoare nu s-a lăsat mai prejos, s-au împărțit și ei în patrule pentru răspândirea celor 12 indicii ce urmau a le lumina și arăta frumusețile orașului în care își petrec majoritatea timpului.  S-a dat startul concursului,  patrulele plecau din 15 în 15 minute în căutarea indicilor ascunse prin Deva. Traseul urma a fi: Lido, Cal, Turnul vechi din cimitir, Cimitirul Eroilor, John’s-sediul cerce, Statuia lui Traian, Teatru, Muzeu, Statuia lui Eminescu, Poarta I a cetății și, într-un final, tabla de șah din parc.

Acolo am anunțat echipa câștigătoare și am făcut o mică evaluare a activității. Cei mai mici au pus întrebări echipei de cercetași care a supravegheat întreaga vânătoare. Într-un fel, cu toții au găsit comoara deoarece distracția, buna dispoziție și prietenia a fost prezentă pe tot parcusul activității.

Școala altfel în ritm cercetășesc și-a dovedit încă odată eficiența, iar Treasure hunt a fost un succes atât pentru noi organizatorii, cât și pentru elevii de gimnaziu de la Liceul de Arte ,,Sigismund Toduță”  Deva. 

 Al vostru în cercetășie, 

 Liviu Cotoi

Piatra Craiului, 23-26 iulie

23 IULIE

Aventura verii a început!

Ne-am cărat bagajele grele (ca pentru vreo 17 zile de vacanță) până la gară. Trenul Deva- Brașov urma să sosească în puțin timp, iar noi eram din ce în ce mai curioși...

Drumul a fost lung, dar, presărat cu discuții și glume specific cercetășești, ni s-a părut că a trecut repede. Odată ajunși la Brașov, a trebuit să găsim cea mai bună variantă pentru a ajunge la Zărnești. Un alt tren ne-a dus în comuna în care ne-am întâlnit cu doi prieteni ai lui Iulian, foști salvamontiști si cercetași. Adevărata aventură, însă, a început când, de la Zărnești până la intrarea în Piatra Craiului, am călătorit PE o remorcă metalică.

Am fost uimiți cât de repede am ajuns la locul de campare, doar vreo 20 de minute de mers pe jos. Ne-am montat corturile (dar n-am avut cum să le ancorăm în solul pietros) și, fără să stăm prea mult la focul de tabără, ne-am dus în corturi. Noaptea a fost destul de agitată, de câteva ori am crezut că ne va zbura prelata, în schimb, dimineața, temerarii susțineau că au auzit un zgomot ciudat, ca strigătul unor iele.

24 IULIE

Ne-am trezit în compania unei grupe mari de copii care, am aflat mai târziu, învățau să cațere pe stâncă. Într-adevăr, am dormit intenționat la baza unei stânci înalte de câteva zeci de metri, pentru ca, imediat ce ne trezeam, să putem cățăra. După ce traseul a fost asigurat, am început, pe rând, să ne folosim de prizele oferite de stâncă. În stilul propriu, am căutat o priză până când mi-au obosit mușchii, a căzut o bucată de stâncă de sub mine și, nefiind pe un traseu drept, m-am balansat spre dreapta, oprindu-mă la timp cu piciorul în stânca spre care mă apropiam cu viteză. După alte câteva ”ture” între stânci, am revenit cu picioarele pe pământ (cu bocancii adică). Istoria s-a repetat parțial și cu Denisa, care, însă, a reușit să-și rupă și pantalonii. După o scurtă pauză, a mai făcut câteva trasee, îndrumată fiind de un cățărător de vreo 50 de ani care urca desculț cu ușurința cu care noi mergeam pe asfalt! Între timp, noi am cunoscut un român care trăiește în Marea Britanie și vine în vacanțe în România. A fost foarte dornic să contacteze cercetași din București, așa că i-am dat numărul de telefon al unui cercetaș de-acolo.

Cu aceiași rucsaci între 15 și 20 kg am urcat până la Cabana Curmătura, unde ne-am montat din nou corturile (de data asta le-am ancorat bine) și ne-am spălat la apa rece de izvor. O patrulă dornică de explorare a făcut, în doar trei ore, creasta mică. Patrula se numește „Tibi e frumos” și are același strigăt. Pozele pe care le-au făcut acolo sunt superbe și ne-au ambiționat să urcăm a doua zi pe creasta mare, mult mai lungă și mai dificilă. Între timp, noi am admirat priveliștea minunată din fața cortului nostru, ascultând povești cu macaci, cu alte povești și râsete de mistreață.

25 IULIE

„Cine se scoală de dimineață, departe-ajunge”, așa că și noi am plecat devreme de la cabană pentru a putea merge cât mai mult pe creasta mare. Într-adevăr, peisajul acela sălbatic, de un verde infinit compensa drumul anevoios, în special porțiunile unde trebuia să cațeri sau să descațeri doar ținându-te de un cablu prins în stâncă. Sinceră să fiu, mie mi-au plăcut mai mult acele porțiuni decât cărările întortocheate în pante mici și constante. Am început să coborâm când eram doar la două vârfuri distanță de cel mai înalt din Munții Piatra Craiului: vârful Om. Am fi putut continua în condițiile în care am fi avut mai mult timp la dispoziție și, mai ales, mai multă apă. Oricum, am aflat că am parcurs cam 45% din creastă, deci aproape jumătate, ceea ce e mult! Coborârea a fost mai ușoară: mai rapidă și mai puțin abruptă decât urcarea.

După un duș rece ca gheața la izvor, am cunoscut o familie din București care acum vrea să-și înscrie copiii la cercetași. Am jucat împreună Killer, Bullshit, am mâncat bezele cu frișcă și topping de ciocolată și am renunțat la timp să ne prefacem că suntem copii cu nevoi speciale.

26 IULIE

Cu greu ne-am despărțit de munții abrupți (poate cei mai abrupți din România), dar spectaculoși, pentru a ne pregăti de o altă poveste. Până atunci, însă, pe drum, în aceleași locuri unde odinioară filma Florin Piersic, acum pregătirile erau în toi pentru un alt film, unul străin: Regele scorpionilor 4. Am fost foarte plăcut surprinși când unul dintre oamenii ”din spatele poveștii” ne-a salutat cu semnul cercetașilor.

Nu după mult timp, eram deja în altă remorcă, una de căruță de data asta, deci ceva mai sigură, apoi în autobuzul Zărnești- Brașov. În gară, ne-am împărțit în două grupuri: cel de exploratori și temerari care se întorceau la Deva pentru a pleca a doua zi la Șuncuiuș și cel de staff, care a luat seara trenul spre Constanța. Timpul petrecut în Brașov a fost special, am văzut obiective frumoase, am asistat la repetițiile unui cor cu orchestră în Biserica Neagră, am mâncat înghețată roz cu topping verde și, chiar când am intrat în taxiul ce urma să ne ducă la gară, am văzut grupul de cercetași spanioli pe care i-am întâlnit, câteva zile mai târziu, la Mogoșoaia. Călătoria cu trenul a fost...surprinzătoare: multe schimbări gălăgioase pe locurile din fața noastră, evaluarea campului în urma căreia am decis că ”Iulian este un organizator foarte bun” și că ”i se suflă din cască” și nu numai... În Gara de Nord s-a anunțat că vom sta 10 minute, așa că Iulian a ieșit să ia mâncare. Între timp, așteptarea s-a prelungit cu încă jumătate de oră. Când s-a întors cu mâncarea, ni s-a făcut și nouă poftă, așa că am ieșit să ne luăm și noi. În timp ce stăteam la coadă, Bibi a făcut o observație cu care ne-am obișnuit deja: „Uite, cercetași!”. Uitându-mă mai bine, mi-am dat seama că nu erau oricare dintre cercetași, ci prietenii noștri din București. A fost chiar o coincidență surprinzătoare!

Când, pe la ora 23, am ajuns în sfârșit în gara din Constanța, am fost întâmpinați cu veselie de cercetașii marini și conduși la Năvodari, în tabără. Primul lucru pe care l-am făcut după ce ne-am pus corturile a fost o baie nocturnă în mare, la lumina lunii. Înviorate, noi, fetele am stat la planton până la răsărit, când ne-am dus pe plajă și l-am admirat în toată splendoarea lui. Ce ziceți, un sfârșit frumos de poveste, nu? Nu, e un început frumos...

A voastra in cercetasie, Bohateret Amalia, exploratoare

Cerce Start II, Nandru

Centrul Local Deva și-a început săptămâna... altfel: cumpărând sandale de munte -la ofertă. De ce? Pentru că, peste doar câteva ore, urma să pornim într-o drumeție de neuitat pentru noi.

Destinația: Valea Nandrului; punct de plecare: sediul din Deva; ora plecării: 11:10; puncte de control: peșteră- RL- belvedere- Piatra Coziei- lac- schitul Sf. Nectarie, Valea Nandrului; ora sosirii: 21:10; timp de parcurgere a traseului (așteptări): 7 ore; timp de parcurgere a traseului (realitate): 12 ore.

Primele puncte de control sunt clasice pentru noi... de aceea, Iulian s-a gândit că ar fi mai interesant să ne schimbe ruta, păstrând destinațiile, ca o provocare. Totul a mers foarte bine până la urmă, s-au reunit toate patrulele și am mers împreună. În Piatra Coziei ne-am întâlnit cu Iulian, care ne-a dat indicațiile pentru următoarele puncte. Ne-a condus până după lac, mai exact, până când s-a asigurat că putem merge singuri după azimutul de 200^o... Am mers până în Cârjiți, unde liderul nostru responsabil ne aștepta cu gogoși proaspete. Motivați, ne-am continuat peripețiile bazându-ne pe temerarii care ”au mai fost pe-acolo cu Iulian”, așa că știau -teoretic- drumul.

Un vânător binevoitor ne-a condus până lângă o stână, de unde i-a explicat lui Cotoi cum putem ajunge mai repede la Nandru. Sigur pe el, ne-a condus prin pădure. În curând, a trebuit să ne aprindem frontalele... „Cotoi, luminează-mi busole, te rog!... Azimutul e la dreapta.” „Bine... mergem în stânga!” Ce a urmat? … „Alo, Iulian?”

Am lansat semnale sonore si luminoase până când a ajuns la noi și ne-a dus la locul de campare, unde corturile erau montate, iar ceaiul cald și mămăliga cu brânză erau pe masă. Grupa de serviciu a spălat vasele, iar primul planton și-a început activitatea. Cu toată oboseala acumulată peste zi, cântecele la chitară s-au auzit până aproape de dimineață.

Ziua petrecută în vale a fost una de relaxare prin jocuri specifice, plimbări -cu sandalele noi- prin pârâu, naniți (amoniți), Cenușica, mima inversă și povești interminabile spuse în jurul focului, la o cană cu ceai fierbinte și biscuiți dulci. Părintele Stareț, ”un părinte atipic”, după cum a fost îndrumat să fie, ne-a oferit un frumos moment spiritual, în care ne-a împărtășit povești și informații care ne-au bucurat sufletele.

Dimineața, ne-am împărțit în două grupuri: unul care a mers cu mașinile acasă și altul care s-a întors la Deva, în stil cercetășesc, pe jos. Am descoperit că, în mod natural, formăm patrula perfectă, pe plan fizic și social. Pentru că „busola e pentru netalentați”, ne-am abătut de la azimutul de 20^o pentru a ajunge la un nou punct de belvedere, dar în sens opus azimutului nostru. Și pentru că suntem cercetași și ne place să explorăm amplu, am ignorat cărările, mergând exact pe direcția indicată de busolă, la vale, printre copaci, ”bing-bang”, pe unde Cotoi „a mai fost cu Iulian”. Ne-am trezit într-o vale de unde vedeam în depărtare un stejar singuratic. Ajungând la el, ni s-a deschis în față o priveliște superbă: cea mai frumoasă câmpie cu flori pe care am văzut-o până acum. Fără să ne dăm seama, am scurtat cu mult drumul nostru, astfel încât, în loc de 7 ore, am făcut doar 5.

În final, Iulian a fost mândru de noi, iar noi am învățat că farmecul unei călătorii nu este dat de destinația finală, ci de călătorie în sine. Dacă mai ai alături și o patrulă frumoasă de cercetași, poți fi liniștit că drumul e bun: ei au mai fost pe-acolo cu Iulian.

 A voastră în cercetășie,Amalia Bohatereț, exploratoare

Cupa Izvoarelor 2013

Impresii din prima zi de camp imortalizate in jurnalul patrulei de catre Hompot Tiberia, exploratoare:

Azi, într-o zi noroasă de joi, am plecat în număr destul de mare, spre județul Vâlcea la Cupa Izvoarelor. Entuziasmați și fericiți, ca de obicei, am ajuns în satul Perișani, unde autobuzul ne-a lăsat să ne continuăm drumul cu rucsacul în spate. Dupa destul de mult timp de organizare, am plecat spre satul Mlăceni, la locul de campare, și am parcurs 4 km pe jos. Ploaia a fost un obstacol obositor atât pe drum cât și în timpul montării corturilor.

Timpul a trecut extrem de repede chiar daca drumul a fost anevoios si cele doua opriri pentru a ne trage sufletul au fost scurte. Intr-un final am ajuns in locul de campare, uzi pana la piele unde foarte grabiti am montat corturile si ne-am ancorat in ele, incercand sa ne ferim de ploaie. Dupa vreo 2 ore de ploaie puternica, nu s-a ivit soarele dar, macar nu mai ploua deloc. Am inceput sa ne adunam la foc, sa jucam diferite jocuri simtind in suflet mandria de a fi cercetasi. La ora 11:30 s-a dat stingerea care pe noi ne-a prins la focul de tabara cantand si distrandu-ne. Pe la ora 12 am intrat in corturi si am inceput, unii sa dormim, altii sa scriem.

Impresii din camp imortalizate de catre Bledea Bogdan, explorator:

Cercetășia nu poate fii descrisă în cuvinte. Trebuie să fii acolo, în mijlocul pădurii, cu rucsacul în spate, cu harta și busolă în mână că să simți cu adevărat ce înseamnă cercetășia. Nu te poți numi cercetaș dacă renunți atunci când este mai greu.

 Primul meu câmp a fost în Rm. Vâlcea, mai exact în Perișani. După câteva ore care mi s-au părut o veșnicie, am ajuns în Perișeni. Afară ploua, așa că ne-am adăpostit într-o clădire în construcție, unde așteptam cu toții să plecăm înspre Mlăceni. După 20 de minute, ploaia dădea semne că ar înceta, așa că o luăm entuziasmați din loc.

 Ni s-a spus că sunt doar 4km până în Mlăceni. Piece of cake, până la un moment dat când, ploaia parcă își făcea simțită prezența. "E doar o ploaie mică", îmi spuneam, "oare ce se poate întâmpla ?!". Exact. A început să plouă torențial, și nici măcar nu eram la jumătatea drumului. Așadar, drumul a fost un chin pentru mine, și din cauza ploii, dar și din cauza rucsacului enorm de greu pe care-l aveam în spate. La cât de puternic ploua, pelerina era doar un simplu obiect de vestimentație, deoarece ploaia tot pătrundea prin ea. Cu rucsacul mai greu cu vreo 5kg din cauza ploii, deși era și așa foarte greu, am ajuns în sfârșit, în Mlăceni.

Ajunși în câmp, am fost îndrumați spre subcampul unde urmă să ne stabilim. Peste tot, se așezase o ceată foarte deasă, vizibilitatea fiind foarte scăzută. Am fost nevoiți să montăm corturile pe ploaie. Vremea a rămas posomorâtă, așa că am fost obligați să ne petrecem încă vreo 2 ore bune, în cort. În tot acest timp, am învățat sa joc Jungle Speed.

După ce ploaia încetase, ne-am adunat toți în jurul focului, pentru a ne încălzi și pentru a ne usca hainele. Înspre seară, ne-am adunat cu toții într-un cort și ne-am apucat să facem mămăligă. "Mai trebuie sare !" se auzea din cort. Nici nu am apucat să o iau de pe foc, că se terminase. Stingerea s-a dat la ora 23:30.

A două zi a început în forță, cu sunetul inconfundabil al goarnei. Pe la ora 10, au început festivitățile de deschidere a Cupei Izvoarelor. Pe urmă, s-au desfășurat diferite ateliere, cum ar fii tir cu arcul, darts, prim ajutor, istoria cercetășiei, radiotelefonie. Și nu în ultimul rând, concursul de orientare cu busola. Eram foarte nerăbdător în vederea concursului de orientare. Mi s-a înmânat foaia cu azimuturile, după care o iau la fugă înspre primul checkpoint. Acolo mă întâlnesc cu un tip de la CL Hunedoara. Am mers amândoi spre al doilea checkpoint. Și am continuat așa până la checkpointul 6, care era de negăsit. Apoi o zăresc pe Amalia. După ce ni s-a alăturat, am continuat să căutăm toți checkpointul 6. Eu coborâm de pe un deal, când m-am împiedicat de un bolovan, și am căzut într-o tufă de ienupăr. Când ridic capul, găsesc compostorul mult căutat. Ce bucurie pe mine ! Nu mai țineam cont de mâncărimea provocată de acea tufă de ienupăr, și am continuat așa, până la ultimul checkpoint, care, ca și checkpointul 6, era de negăsit. Am căutat 5 minute după compostorul ăla nenorocit până să îl găsesc. O iau la fugă înspre organizatori și termin traseul în 24 de minute.               

Pe urmă au urmat jocuri care mai de care mai distractive. A urmat o probă de cultură generala, despre fauna și flora locului, noțiuni de prim ajutor, noțiuni de supraviețuire, și nu în ulimul rând, despre istoria cercetășiei. Înspre seară, după proba de talent, ne-am apucat să facem un foc în afară câmpului. După vreo 20 de minute, organizatorii au venit la noi, spunându-ne că trebuie să stingem focul. Am copt cartofi în jarul care a rămas. Stingerea, și de data asta, a fost la oră 23:30.

A treia zi, de dimineață, plecau pe rând, în hike, temerarii, urmați de exploratori. Cea mai așteptată parte a campului a început, și urma să ne descurcăm excellent. Fiind ultima patrulă care a plecat în hike, ne-am descurcat foarte bine, întrecând pe drum 4-5 patrule. Pe drum am avut parte de diferite checkpoint-uri cu diferite provocări, care mai de care mai interesante. Am început cu recunoașterea unor urme de animal și am terminat cu o problemă de logică. Ne-am distrat pe cinste și am făcut și treabă bună. Când am ajuns în camp, am avut parte de o surpriză plăcută, Tibi adusese pepene verde. După aceea, am mers să facem baie în rău. Până înspre seară, am jucat o mulțime de jocuri cercetășești. Seara, la focul de tabără, ne-am apucat să cântăm, până înspre dimineață. Nu am rezistat până la răsărit, așa că pe la ora 5 m-am dus în cort. Afară plouă cu găleata. Dimineața, eram 6 persoane într-un cort de 3 persoane. Apa pătrunsese în cort, și tocmai pe partea mea. După ce am ieșit din cort, am stors aproape 1 litru de apă din hainele ce le aveam pe mine. Eram înghețat. După ce am strâns corturile, am luat-o ușor, spre Perișani, unde ne aștepta autobuzul, ce avea să ne ducă acasă.

Și așa s-a încheiat o minunată aventură ! 

Campul "Floare de colt", muntii Retezat

Ce, ce ,ce ce, ce???

Cel mai tare camp în Retezat!!!

A început vineri, în 24 mai, când am luat trenul spre Ohaba de sub Piatră. După încă vreo jumătate de oră cu microbuzul, am început să urcăm înspre Gențiana cu rucsacii grei în spate. Dar asta a fost doar încălzirea.

Odată ajunși la cabană și cazați, am luat masa în stil cercetășesc (la comun), după care ne-am folosit ingeniozitatea pentru a câștiga un borcan cu cremă de ciocolată pe echipe, trebuind să construim cea mai înaltă structură capabilă să susțină o felie de cartof în vârf, folosind doar 20 de spaghete, puțin scotch și ață. Prima zi s-a încheiat pe acordurile clasice ale chitărilor, ca o relaxare pentru ceea ce ne aștepta a doua zi.

Dimineața ne-au trezit apa rece de izvor și un joc de comunicare non verbală, atenție și echilibru. Și pentru că „cine se scoală de dimineață departe ajunge”, curând ne aflam deja pe potecile „pădurii nebune”, am trecut prin ț...ț...ț...zăpadă!!!, pentru ca în final să ajungem să ne bucurăm de minunata priveliște oferită de cel mai înalt vârf din Retezat: Peleaga (2509 m). Coborând când printre (sau peste) bolovani, când alunecând lin (sau cu viteză) pe „pârtiile” improvizate, ne-am oprit pentru ultima provocare din acea zi: un curs filger (practic) de bouldering- cățărări pe stânci de înălțimi reduse, fără nici un fel de asigurare, oferit de doi dintre cei mai noi cercetași: Robi și Robi. Nu după mult timp am ajuns la cabană, unde, surprinzător, nesimțindu-ne obosiți, am jucat Activity, Hep, Saboteur și am învățat să facem mai multe noduri. Într-un final ne-am culcat, cu gândul la ziua plină ce tocmai se încheiase.

Ultima zi în campul „Floare de colț” a început într-o atmosferă de...Crăciun. Am coborât la cabana Pietrele, de unde o parte dintre noi am continuat „aventura” având drept obiectiv vârful Retezat, însă ceața și ninsoarea au decis că ne-am plimbat destul, astfel încât ne-am întors la cabană înainte de a ajunge la lacul Stănișoara...wet, wet, wet, wet, wet: asta ne descria cel mai bine în acel moment. După ce ne-am schimbat cu ce ne mai rămăsese uscat, ne-am încălzit cu un ceai proaspăt și am început să jucăm mima. Să învățăm acorduri la chitară pentru ca apoi să ajungem să cântăm împreună. În final, a sosit momentul să aflăm care au fost „Îngerașii” care au avut grijă de noi pe tot parcursul taberei: fiind legați la ochi, a trebuit să ne recunoaștem singuri „protectorii”. După ce am stabilit de comun acord că cei cu vocabularul mai colorat vor aduce la următoarea întâlnire câte o ciocolată, ne-am luat la revedere de la munți pentru a merge la trenul ce avea să ne ducă acasă.

Din dorința de a prelungi distracția excursiei, pe tren am jucat puțin teatru de comedie cu acordul controlorului, având astfel parte de cea mai amuzantă călătorie cu trenul de până acum. 

Ajunși în gară la Deva, privim munții din depărtare și ne amintim de curcubeul ce ne-a întâmpinat la plecare: parcă ne invita să revenim. O vom face, sperăm noi, cât mai curând posibil.

A voastră în cercetășie, Amalia, exploratoare

Festivalul Luminii 2013

Ziua evenimentului mult așteptat s-a arătat luminoasă și senină, așa cum am sperat cu toții. A venit momentul ca locuitorii Devei să se bucure de finalitatea săptămânilor de muncă și pregătiri îndelungi în cadrul celor patru departamente organizatoare.

            Amplasarea  atelierelor și a gulguțelor a început cu mult înaintea deschiderii oficiale a Festivalului, astfel încât cei mai harnici dintre cercetași primeau deja din ce în ce mai mulți curioși la mesele lor. Printre atelierele de anul acesta, și-au făcut loc și atelierul de „Ia-ți ce-ți trebuie!”, atelierul de vise, unde Deva și-a prins câteva vise de un dreamcatcher uriaș, atelierul de noduri și montat de corturi-atelier pe care l-au susținut lupișorii, ei având sarcina de a învăța Deva câteva lucruri practice, 

            Prima gulguță a fost aprinsă, iar curând, cu ajutorul cercetașilor maghiari, al prietenilor noștri din C.L Arad și al devenilor binevoitori, centrul vechi era inundat de lumina celor peste trei mii de lumânări și a sufletelor încărcate de bucurie a celor prezenți. Odată cu trecerea timpului, numărul acestora creștea văzând cu ochii, responsabilii de ateliere erau constant ocupați pentru ca, la începerea jongleriilor cu foc, toată lumea să lase orice altă ocupație pentru a urmări spectacolul inedit oferit de Crissu și Laura din C.L Timișoara. Devenii au fost în egală măsură impresionați de zecile de lampioane, vise și dorințe purtate de adierea blândă a vântului înspre stelele luminoase ce le-au făcut loc printre ele. Concertul folk a ajuns la inimile tuturor, trezindu-le amintiri din copilărie ori din ultimele tabere. Aproape fără să ne dăm seama, am început să cântăm împreună cu Gabi și Andreea, formând o singură voce armonioasă.

            Timpul înaintat ne-a constrâns să punem capăt Festivalului, însă inimile noastre încărcate de o bucurie sinceră au păstrat vii aceste sentimente în suflete pentru multă vreme.

            Procesul de strângere a materialelor a durat mai puțin decât cel de amplasare a lor, datorită ajutorului venit din partea tuturor organizatorilor, voluntarilor și nu numai. Cei mai implicați cercetași au primit diplome, iar fiecare dintre cei ce au făcut acest eveniment posibil a primit o mică amintire specială: gulguțe colorate sub diferite forme.

            Am încheiat seara cu sufletele împăcate că, sperăm noi, „am lăsat lumea puțin mai bună decât am găsit-o” și i-am ajutat pe deveni să „redescopere frumusețea lucrurilor mărunte”, îndeplinind astfel o mică parte din scopul oricărui cercetaș.

A voastră în cercetășie, Amalia, exploratoare