Poiana Ruscăi...o aventură pe cinste

Cercetaşii din Deva, temerari şi exploratori, au avut parte de un camp în munţii Poiana Ruscă, la sfârşitul lunii iunie, între 22 şi 24 iunie.
Am plătit un autocar să ne ducă până la Ruşchiţa şi, de cum am coborât din autobuz, a început să plouă, dar încă nu ne explicăm cum de, după un minut, acea ploaie puternică şi acei nori gri au dispărut (după cum se va putea vedea în poza de grup -atunci când o vom posta- făcută acolo , unde toţi stăm cu pelerina de ploaie pe noi, iar afară soarele ocupă cerul). Am plecat la drum şi o bună bucată de timp  încă am stat cu pelerinele de ploaie pe noi. După 2 ore de mers pe un  drum aproximativ drept , am ajuns la un indicator care arăta către Vârful Padeş (1382 m). Vârful Padeş este cel mai înalt al munţilor Poiana Ruscă. De acolo, cine voia rămânea jos cu rucsacii, iar ceilalţi puteau să vină până pe Vârful Padeş. Ajunşi pe Vârful Padeş, am făcut o poză de grup şi ne-am întors  jos, la cei care au rămas cu rucsacii. Am mâncat şi am luat-o pe un drum de o înclinaţie de aproximativ 30-35 de grade, cu rucsaci grei de 7 până la 12 kg în spate. Am tot mers aşa până când s-a întunecat. Când s-a înnoptat, am aflat, spre „fericirea” noastră, că mai avem destul de mult de mers, deoarece nu puteam rămâne în zona aceea, fiindcă acolo erau mulţi porci mistreţi, urşi sau chiar lupi şi nu am fi vrut să avem probleme cu dânşii pe timpul nopţii, mai ales că nu era nici semnal pentru a suna poliţia sau ceva de genul, iar să duci un rănit în braţe prin acele locuri nu ar fi fost prea plăcut. Pe la ora 22:30, ajunsesem deasupra unei pante înclinate destul de bine, pe care mai curgea şi un pârâu, pietrele erau alunecoase, apa rece (ştim asta deoarece cam toţi am căzut măcar o dată), noroiul era de asemenea alunecos, era şi întuneric, aveam şi rucsaci grei în spate şi, de parcă nu era de ajuns, eu nici nu aveam frontală, deşi afară de-abia vedeai ceva. După ce am coborât panta, am ajuns la un domn cu un tractor, care a fost de acord să ia ruscacii fetelor şi câţiva oameni până sus, la locul de campare. Tractorul a mers rapid pe acea pantă înclinată destul de tare, dar pentru noi parcă panta nu se mai termina, iar cei care aveam şi rucsaci în spate ne chinuiam rău (Horaţiu, un lider de-al nostru, ducea 2 rucsaci grei de 10 kg, deci în total 20 de kg). După ce am urcat acea pantă (pe care o credeam încheiată), am observat, prin întunericul nopţii, că mai aveam de mers ceva de-a lungul unui deal. La un moment dat nu îi mai găseam pe cei care merseseră în faţă cu tractorul pentru a pune corturile, deci, dacă nu îi găseam pe ei, nu mai găseam locul de campare. După ce am urcat acea panta chinuitoare, a mai trebuit vreo jumătate de oră să îi căutăm prin beznă pe cei doi oameni care aveau corturile. Într-un final, i-am gasit, după ce, ca să ajungem la ei, a trebuit să mergem prin cei mai spinoşi arbuşti pe care i-am văzut. Toţi eram plin de julituri pe picioare. Toţi s-au pus jos, în timp ce Cotoi, eu, Horaţiu, Adi Căsălean şi un domn care venise cu noi puneam corturile. După ce am stabilit plantoanele, ne-am dus la culcare (spre fericirea mea, nu avusesem parte de planton în acea noapte).
Dimineaţa următoare, noi, temerarii, am mers până pe un vârf aproape de noi, urcuşul fiind relativ uşor şi chiar plăcut. Sus am făcut nişte poze şi ne-am întors în camp. Pe la ora 10, am plecat cu rucsacii şi corturile în spate spre Vadu Dobrii, am mers cam 3 ore până la un drum pe care am mai mers vreo2 ore. Acest drum parcă nu se mai termina şi, după ce s-a terminat, am aflat că nu am ajuns în Vadu Dobrii, ci în Gura Bordului. Dar am avut noroc, căci acolo un domn a fost de acord să ne ducă până la Cinciş. Ajunşi acolo, am pus corturile, am facut baie în lac şi, mai apoi, am avut timp liber. A doua zi, câţiva părinţi au venit şi ne-au dus acasă.
P.S.: Mai multe poze... când le redescoperim prin calculatoare.

Al vostru în cercetăşie, Năznean Tiberiu, temerar, Unitatea "Dracon"

1 mai fără mici şi bere

Cercetaşii din centrul local Deva au mai organizat o ieşire, ca de 1 mai, la Nandru. Am plecat cu maşinile părinţilor, care ne-au dus cam încă 2 km de la complexul turistic Nandru în sus. Mai departe, ne-am dat jos din maşini şi am luat-o la pas. Drumul părea a fi lin, dar s-a dovedit a fi exact contrariul. La prima pauză, am mâncat şi împărţit cu toţii, terminând prânzul cu un ceai rece cu lămâie. Apoi am plecat hotărâţi, cu forţele reîntregite, traversând dealuri şi deplasându-ne încet , deoarece Iulian a greşit drumul şi ne-a dus pe un drum de 2 ori mai complicat decat cel iniţial. Dar, chiar şi aşa, explorând puţin mai amplu decât era planificat şi obosind, de asemenea, mai mult, distracţia şi satisfacţia cercetăşiei nu dipăruseră încă. Mai amuzant a fost când auzisem că nici măcar nu mai mergem spre releu (unde trebuia să mergem), deoarece gresişerăm drumul şi ajunseserăm în Veţel. Aici ne-am sunat părinţii, fraţii şi surorile pentru a-i întreba când este cel mai apropiat tren/autobuz, deoarece mersul pe jos nu era cel mai recomandat, fiindcă ar fi trebuit să mergem pe DN. Am aflat unde e gara şi am pornit cu paşi repezi spre ea. Acolo am mai stat vreo 2 ore până să vina următorul tren. Am făcut o poză de grup şi ne-am îmbarcat în tren, unde nu am stat prea mult, fiindcă am ajuns imediat in Deva.

Al vostru în cercetăşie, Năznean Tiberiu, temerar, unitatea "Dracon"

Cupa Izvoarelor 2012

Cercetaşii deveni, 11 temerari şi 4 exploratori, împreună cu 2 lideri însoţitori, s-au îndreptat cu paşi repezi către campul Cupa Izvoarelor din jud. Râmnicu-Vâlcea. În schimb, datorită căldurii de afară, trenurile şi autobuzele care ne-au dus într-acolo nu erau atât de nerăbdătoare să ajungă, ceea ce a făcut ca drumul nostru, atât cel de dus, cât şi cel de întors, să fie o adevarată peripeţie. Văzându-ne ajunşi într-un final la locul de campare, ne-am lasat bagajele şi ne-am îndreptat către careul pentru festivitatea de deschidere, care începuse înainte de sosirea noastră. Ne-am făcut apariţia cu prea-cunoscutul strigăt:” Deva strigă mai tare, mai tare, mai tare, Deva strigă mai tare, mai tare decât toţi!”. Domnul Nicu Almaşi, şeful de camp, ne-a urat bun venit şi astfel s-a dat startul competiţiei. Instalându-ne corturile şi îmbrăţişând toţi prietenii cercetaşi pe care îi reîntâlniserăm, s-a făcut seara, iar cei din staff ne-au dat stingerea, ştiind că ziua următoare ne aştepta cu multe provocări.
Dimineaţa următoare am plecat în Hike, adică o drumeţie de 10 ore pentru exploratori şi 5 ore pentru temerari, cu hartă şi busolă, prin împrejurimile Costeştiului. Am vizitat masivul Buila-Vânturariţa şi zona de piemont din apropierea Sf. Mânăstiri Hurezi şi Bistriţa. Pe parcursul drumului, am trecut prin 11 puncte de control. Acestea ne-au asigurat că suntem pe drumul cel bun, iar, pentru a ne continua traseul, ne-am demonstrat abilităţile cercetăşeşti în funcţie de tematica punctului de control. La primul punct ne-au fost controlaţi rucsacii de tură pentru a vedea dacă avem la noi lucruri precum busolă, fluier, pelerine de ploaie, apă şi alte obiecte necesare hike-ului. Am învăţat şi despre primul-ajutor, am tras şi cu arcul şi multe alte activităţi interesante. Hike-ul nu a fost uşor, în schimb ne-am bucurat de toate frumuseţile naturii pe care le-am văzut. În acea seară, staff-ul nu a fost nevoit să ne anunţe ora stingerii, căci oboseala şi-a spus cuvântul. Următoarea zi am participat la atelierepe pe care organizatorii le-au pregătit pentru noi. Iată câteva exemple: Public speaking, supravieţuire, tiroliană, jocuri cercetăşeşti, radio, dar şi la nelipsitul concurs de orientare. În acea seară a avut loc fiesta: un foc de tabără imens, în jurul căruia am cântat şi am schimbat impresii despre zilele trecute. 

Dimineaţa următoare a avut loc festivitatea de premiere. Temerarii au luat locul II la concursul de orientare, au primit medalii, diplomă şi tricouri, iar, spre mirarea noastră, când s-au decernat premiile pentru clasamentul general, locul doi a fost ocupat de C.L.Deva. Ne-am bucurat de cupa primită, am fost felicitaţi şi am făcut poze. O oră mai târziu ne luam la revedere de la prietenii cercetaşi, atât de la cei vechi, cât şi de la cei noi. În ciuda faptului că drumul spre casă a fost mai greu decât ne aşteptam, zâmbetele şi entuziasmul cercetaşilor deveni nu au dispărut. 
Seara ajunseserăm deja acasă, dar nu pur şi simplu, ci cu o experienţă minunată în spate, cu nerăbdare pentru următorul camp, cu mulţi prieteni noi şi, nu în ultimul rând, fără steagul centrului local, care a fost furat de “ştim noi cine”. Şi ne întrebăm: “Putem noi ca oameni?...”
Timar Maria Ozana, lider exploratori

Festivalul Luminii 2012

O banală seară de 19 mai. Un centru vechi nu foarte circulat, tipicele nunţi de sâmbătă după-amiaza, ceva zvonuri despre un concert electoral în parcarea Realului, câţiva soldaţi daci defilând spre muzeu pentru a sărbători Noaptea Albă a Muzeelor şi... aproape o sută de cercetaşi foindu-se, alergând, împărţind materiale, întinzând cearşafuri, ridicând standuri, colorând pancarte, strigând unii la ceilalţi pentru a distribui sarcinile, dansând, furând câte o brioşă de la standul de "Dărâmă şi tu!" sau făcând pachete de gulguţe, pământ şi lumânări pentru a eficientiza procesul de aşezare a gulguţelor pe caldarâmului celui mai frumos bulevard din oraş. În doar o oră de când s-a dat startul la activitate, lângă Primărie a apărut un stand cu ceai gratis, în faţa Biroului de evidenţă a populaţiei se prefigurau un punct de informaţie, un stand unde se putea deprinde tehnica "împachetării" de gulguţe, un panou cu gânduri pune şi un cearşaf cu urme de mâini. Mai încolo, pe stradă, se puteau ghici un atelier de caricaturi, unul de jonglerii, o masă plină cu acuarele şi creioane pentru face-painting, câţiva jongleuri-prieteni cercetaşi craioveni, un atelier de "Dărâmă şi tu!" conserve pentru a primi o brioşă şi lanţuri interminabile de gulguţe, întinse pe marginea bordurilor sau de-a lungul clădirilor. După încă o jumătate de oră, expoziţia foto de lângă Statuia Lui Traian flutura în vânt, 

bannerul ce invita oamenii la Treasure Hunt ridicat, casetofonul şi, de fapt, întregul sistem de sonorizare pentru atelierul de dans şi concertul folk testat şi pancarte imense ce chemau copii la joacă sprijinite de gulguţele uriaşe din Piaţa Unirii. La o privire mai generală, întreaga piaţă şi, în prelungirea ei, bulevardul, erau înţesate de gulguţe aşezate în diverse forme, mese pline cu materiale, bannere cu nume de ateliere şi cu design-uri cât mai atractive, copii cu eşarfe şi eşarfe cu copii (lupişorii parcă sunt purtaţi de eşarfa galbenă, nu purtători de însemne cercetăşeşti), aparate foto şi lume ce se înghesuia în faţa hărţii ca să vadă ce putea experimenta în acea seară. 

La ora nouă, Ozana şi Marta, adică coordonatoarea festivalului şi şefa de centru local, au aprins prima gulguţă. În nici un sfert de ceas, întregul centru vechi era luminat. Lumea începea să se înghesuie la ateliere, nu mai aveai loc să arunci un ac, trebuia să fii cu ochii-n patru la atelierele unde materialele erau epuizabile şi înlocuibile, însă... însă nu prea puteai. După atâta muncă, un zâmbet larg ţi se întindea pe buze, la vederea unei străzi pline ochi cu oameni, de la cei mai mici copii, care întindeau mâna după brioşe din cărucioare, la cei mai bătrâni bunici, bucuroşi să-şi vadă oraşul animat de atâta entuziasm şi voie-bună. Aşa că, cercetaş fiind, luai un pahar de ceai fierbinte şi te plimbai printre ateliere, oprindu-te să încurajezi fiecare responsabil de activitate sau să te joci...

Nici nu ne-am dat seama când au trecut două ore. Cert e că atelierele forfoteau de participanţi şi era imposibil să încerci să primeşti o îmbrăţişare gratuită sau să ţi se aplice o urmă de creion pe faţă. Deşi cu
toţii am fi vrut să prelungim festivalul, să ne bucurăm şi mai mult de fiecare atelier, să gustăm din fericirea ce plutea, liberă, prin aer, trebuia să-nceapă şi concertul folk, odată şi-o dată, concert care era urmat, teoretic, de lansarea de lampioane şi de jongleriile cu foc. Doar că, după primele trei melodii, vremea s-a decis să ne lase baltă la propriu, aşa că a început o ploaie nebună, care a gonit imediat trecătorii. Însă cercetaşii au rămas pe poziţii, cântând până şi ultimul participant la festival s-a îndurat să plece. Uzi leoarcă, am strâns ultimele urme de materiale, am dus toate băncile şi mesele înapoi la Inspectoratul Şcolar Judeţean şi am stins toate gulguţele. În nici o jumătate de oră, pe centrul vechi nu se putea ghici vreo urmă a unui Festival al Luminii. Dar în sufletele noastre, acum animate de bucuria lucrurilor mărunte, lumina acelei seri scânteia cu putere.

Suntem mândri de munca noastră. Mândri fiindcă am reuşit să cooperăm cu cercetaşii maghiari, mândri fiindcă am muncit cot la cot lupişori, temerari, exploratori şi lideri pentru a obţine o seară mai mult decât frumoasă, mândri fiindcă le-am oferit devenilor o evadare scurtă din cotidian, mândri că am împărtăşit frumuseţea cercetăşiei cu un oraş întreg. Mai mult nu prea putem spune... lăsăm pozele să vorbească. Şi, poate, posteritatea.:)
Petra Ioana Trifon, explorator, Unitatea "Daos"

Spirit Scout X

Era 25 aprilie 2012 când cercetaşii deveni îşi făceau bagajele pentru următorul camp: Spirit Scout X. Biletele de tren erau cumpărate, izoprenul şi sacul de dormit erau la locul lor în bagaj, iar eşarfa şi bocancii aşteptau ziua următoare. La prânz, când era căldura mai mare, ne-am urcat în tren şi am plecat veseli spre Arad. Nici căldura de afară şi nici faptul că nu am avut locuri în tren nu au reuşit să ne strice cheful. După un lung drum prin centrul oraşului, cu rucsacii în spate şi priviţi cu ochi mari de cetăţeni, am ajuns la sala de sport care avea să ne fie casă în perioada 26-29.04.2012. Ne-am aşezat izoprenele, sacii de dormit şi rucsacii alături de ai celorlalţi cercetaşi şi am aşteptat festivitatea de deschidere. La festivitate, staff-ul ne-a urat bun venit, ne-a prezentat regulile campului şi, după câteva jocuri, ne-au invitat alături de ei în tradiţionalul tea-room, loc în care ne-am reîntâlnit cu vechi prieteni şi am pus ţara la cale pentru următoarele 2 zile. Canoe, biciclete, tiroliană, căţărări, airsoft şi alte activităţi minunate ne-au umplut zilele atât de bucurie, cât şi de oboseală. Am fost foarte entuziasmaţi de atelierele de anul acesta, deoarece majoritatea devenilor erau în primul lor camp cu cercetaşii. Iar celor pentru care căţărările sunt la ordinea zilei, mersul cu canoia timp de câteva ore le-a stârnit curiozitatea. Nu a lipsit jocul de cultură generală, anul acesta alegându-se “Vrei să fii miliardar?”, iar, ca noutate, am participat la olimpiade sportive precum basket, football sau volei. La competiţiile sportive am avut ocazia să lucrăm în echipă cu cercetaşi din alte centre locale. Deşi a părut greu la început, lucrurile au mers de la sine. 
Serile ni le-am petrecut cântând cu sau fără foc, acompaniaţi mai mult sau mai puţin de o chitară. Băncile din faţa sălii de sport nu pot spune ca s-au simţit neglijate. Cu siguranţă, printre momentele care merită precizate se numără şi seara în care, fără să ştim motivul, în sala de sport au pornit alarmele. Nimeni nu ştia să le oprească şi, datorită acestui fapt, acestea ne-au ţinut pe toţi afară mai bine de un ceas. 
În ultima seară, deşi oboseala după ateliere începuse să-şi spună cuvântul, am participat cu toţii la promisiune. Începând cu un moment spiritual, promisiunea a fost ,atât pentru cei implicaţi, cât şi pentru restul, un moment emoţionant. De la lumânările care ardeau în gulguţe până la discursurile noilor lideri, totul a fost de neuitat. Şi unde să mai adăugam şi faptul că, tot în acea seară, Deva a fost anunţată ca fiind câştigătoarea cupei. Fericirea mare care a pus stăpânire pe sala de sport ne-a ţinut pe toţii treji până târziu. 

Următoarea zi, dimineaţa, pe când venise timpul să ne luăm la revedere, au izbucnit lacrimile. Îmbrăţişările de final ne-au dat un surplus de entuziasm pentru a continua viaţa ca adevăraţi cercetaşi, aşteptând cu nerăbdare următorul camp, care sperăm să fie cel puţin la fel de frumos ca şi acesta. Le mulţumim arădenilor pentru tot, îi felicităm pentru efortul depus şi le urăm mult success în organizarea campului de la anu’, la care cu siguranţă   vom fi prezenţi.

Timar Maria Ozana, lider exploratori

Plantarea de puieţi... plantare de vieţi pentru Pământ

La marginea Devei se află pădurea Bejan. Înainte să intri în pădure, trebuie să treci pe lângă 2 parcuri, unul foarte frumos, delimitat de garduri, cu alei pavate, animale şi un loc de joacă pentru copii. Celălalt este dărăpănat, cu câteva leagăne şi balansoare stricate. Ei bine, în primul parc, adică cel amenajat, Direcţia Silvică Deva, alături de Primăria Deva,  a decis să planteze puieţi, iar noi, cercetaşii din Deva, am decis să le dăm o mână de ajutor. Ne-am adunat miercurea, în patru aprilie, la 14:30  la intrarea în Parcul Bejan. Până când au apărut cei cu puieţii, noi am jucat cateva jocuri distractive , iar, după ce au ajuns şi inginerii silvici, un domn ne-a arătat cum se plantează puieţii. Dupa ce am învăţat cum să nu distrugem copăceii, fiecare, lupişor, temerar sau explorator, am plantat, pe rând, câte 1-2 puieti . După ce puieţii au fost plantaţi, ne-am plimbat prin parc, uitându-ne la animalele de acolo, 2 struţi, 1 porc mistreţ şi un ponei. După ce am jucat câteva jocuri şi-am devorat biscuiţii Maiei, ne-am strâns lucrurile şi ne-am dus acasă, mândri de fapta bună făcută în acea zi.

P.S.: Fotografa e în "concediu". Când se întoarce, postăm şi pozele.

Năznean Tiberiu, temerar, unitatea "Dracon"

Noapte la Cioclo, noapte carpatină

V-aţi gândit vreodată ce ar putea aduce o dimineaţă de sâmbătă ploioasă? Dacă nu v-aţi închipuit încă, vă voi da eu câteva detalii despre o asemenea zi. Înainte de toate, vă anunţ că, în cazul nostru, a adus bucurie, aventură şi prieteni noi.

Probabil v-aţi dat seama că nu vorbesc de o dimineaţă oarecare, vorbesc chiar de dimineaţa plecării la Cioclovina din vacanţa de Paşti. Ne-am întâlnit în faţa sediului şi, destul de adormiţi, am intrat în atmosfera de început de drum, de început de camp. Nu eram foarte numeroşi, dar e destul să fii întâmpinat cu unsprezece zâmbete pentru a-ţi începe ziua într-un mod plăcut.

De la început se ştia că majoritatea eram noi într-ale cercetăşiei, aşadar micul camp la Cioclovina  a presupus de la început o experienţă unică,  pe care nu o vom uita niciodată. Probabil nu ne-am imaginat că ne vom acomoda atât de repede unii cu alţii, dar am învăţat de-a lungul celor trei zile că cercetaşii sunt cu adevărat oameni fără prejudecăţi, prietenoşi şi sociabili, dornici să cunoască cât mai mulţi oameni cu care să lege prietenii trainice.

Stafful campului, format din Ozana, Irina, Horaţiu şi Mădălina, şi-a dat toată silinţa pentru a transforma această ieşire într-o demonstraţie a ceea ce înseamnă să fii cercetaş şi ne-au surprins cu momente speciale la care nu ne-am fi aşteptat. Prima întâlnire din cadrul campului a avut loc în şură, deoarece vremea nu a prea ţinut cu noi în prima zi, dar, până la urmă, şi acest inconvenient s-a transformat într-o amintire frumoasă, al cărei parfum de fân umed nu îl vom uita prea curând. Am avut parte de un program bine stabilit, care a inclus o gamă diversă de activităţi, începând cu jocuri cercetăşesti şi terminând cu un treasure-hunt plin de adrenalină şi voie bună. Cu toţii am fost foarte încântaţi de fiecare activitate pe care am desfăşurat-o―ne-am bucurat precum copilaşii de la grădiniţă atunci când am jucat “Tra-la-la-lero” şi am aşteptat cuminţi de fiecare dată până ne adunam cu toţii să cântăm “Rum-iam-iam” înainte de masă. Am avut parte şi de o drumeţie până la Bazinul cu Lună, unde ne-am dezvoltat abilitatea de a lucra în echipă pentru ca niciunul dintre noi să nu cadă în râu şi la întoarcere am fost răsplătiţi cu delicatese cu extra topping de Nuttella pregătite de Îngeraşii nostrii―ar fi fost imposibil să nu fim încântaţi de jocul cu Îngeraşul. În ultima seară ne-am citit corespondenţa şi am avut parte de câteva clipe emoţionante când fiecare dintre noi a avut ocazia de a-şi exprima părerea despre persoanele pe care le-a întâlnit şi despre întreaga experienţă. Cu toţii am primit aprecieri, sfaturi şi scrisori, iar în decursul serii ne-am arătat şi partea sensibilă, lacrimile de bucurie şi cuvintele de mulţumire neîncetând să apară. Înainte de-a ne piti în sacii de dormit, ne-am scris pe câte un bileţel cel puţin 5 vise pe care le-am citit cu voce tare şi le-am dat drumul în sobă, sperând ca măcar o parte dintre ele să se îndeplinească―a fost o seara magică în decursul căreia au existat clipe în care nu am avut nevoie de cuvinte pentru a ne înţelege.

Nu aş putea rezuma tot campul în doar câteva cuvinte, dar pot spune că experienţa de la Cioclo a fost o primă lecţie pe care am învăţat-o în cadrul cercetăşiei. Sunt sigură că aceasta va rămâne o amintire semnificativă pentru noi, novicii săi, şi niciodată nu voi uita un lucru esenţial pe care l-am dobândit în decursul celor trei zile― “dacă îţi doreşti ceva cu adevărat, poţi să îl obţii”.       

P.S.: Poze, tipic nouă, cât de curând posibil.

A voastră în cercetăşie, Bumble Andrada, exploratoare.