Spirit Scout X

Era 25 aprilie 2012 când cercetaşii deveni îşi făceau bagajele pentru următorul camp: Spirit Scout X. Biletele de tren erau cumpărate, izoprenul şi sacul de dormit erau la locul lor în bagaj, iar eşarfa şi bocancii aşteptau ziua următoare. La prânz, când era căldura mai mare, ne-am urcat în tren şi am plecat veseli spre Arad. Nici căldura de afară şi nici faptul că nu am avut locuri în tren nu au reuşit să ne strice cheful. După un lung drum prin centrul oraşului, cu rucsacii în spate şi priviţi cu ochi mari de cetăţeni, am ajuns la sala de sport care avea să ne fie casă în perioada 26-29.04.2012. Ne-am aşezat izoprenele, sacii de dormit şi rucsacii alături de ai celorlalţi cercetaşi şi am aşteptat festivitatea de deschidere. La festivitate, staff-ul ne-a urat bun venit, ne-a prezentat regulile campului şi, după câteva jocuri, ne-au invitat alături de ei în tradiţionalul tea-room, loc în care ne-am reîntâlnit cu vechi prieteni şi am pus ţara la cale pentru următoarele 2 zile. Canoe, biciclete, tiroliană, căţărări, airsoft şi alte activităţi minunate ne-au umplut zilele atât de bucurie, cât şi de oboseală. Am fost foarte entuziasmaţi de atelierele de anul acesta, deoarece majoritatea devenilor erau în primul lor camp cu cercetaşii. Iar celor pentru care căţărările sunt la ordinea zilei, mersul cu canoia timp de câteva ore le-a stârnit curiozitatea. Nu a lipsit jocul de cultură generală, anul acesta alegându-se “Vrei să fii miliardar?”, iar, ca noutate, am participat la olimpiade sportive precum basket, football sau volei. La competiţiile sportive am avut ocazia să lucrăm în echipă cu cercetaşi din alte centre locale. Deşi a părut greu la început, lucrurile au mers de la sine. 
Serile ni le-am petrecut cântând cu sau fără foc, acompaniaţi mai mult sau mai puţin de o chitară. Băncile din faţa sălii de sport nu pot spune ca s-au simţit neglijate. Cu siguranţă, printre momentele care merită precizate se numără şi seara în care, fără să ştim motivul, în sala de sport au pornit alarmele. Nimeni nu ştia să le oprească şi, datorită acestui fapt, acestea ne-au ţinut pe toţi afară mai bine de un ceas. 
În ultima seară, deşi oboseala după ateliere începuse să-şi spună cuvântul, am participat cu toţii la promisiune. Începând cu un moment spiritual, promisiunea a fost ,atât pentru cei implicaţi, cât şi pentru restul, un moment emoţionant. De la lumânările care ardeau în gulguţe până la discursurile noilor lideri, totul a fost de neuitat. Şi unde să mai adăugam şi faptul că, tot în acea seară, Deva a fost anunţată ca fiind câştigătoarea cupei. Fericirea mare care a pus stăpânire pe sala de sport ne-a ţinut pe toţii treji până târziu. 

Următoarea zi, dimineaţa, pe când venise timpul să ne luăm la revedere, au izbucnit lacrimile. Îmbrăţişările de final ne-au dat un surplus de entuziasm pentru a continua viaţa ca adevăraţi cercetaşi, aşteptând cu nerăbdare următorul camp, care sperăm să fie cel puţin la fel de frumos ca şi acesta. Le mulţumim arădenilor pentru tot, îi felicităm pentru efortul depus şi le urăm mult success în organizarea campului de la anu’, la care cu siguranţă   vom fi prezenţi.

Timar Maria Ozana, lider exploratori

Plantarea de puieţi... plantare de vieţi pentru Pământ

La marginea Devei se află pădurea Bejan. Înainte să intri în pădure, trebuie să treci pe lângă 2 parcuri, unul foarte frumos, delimitat de garduri, cu alei pavate, animale şi un loc de joacă pentru copii. Celălalt este dărăpănat, cu câteva leagăne şi balansoare stricate. Ei bine, în primul parc, adică cel amenajat, Direcţia Silvică Deva, alături de Primăria Deva,  a decis să planteze puieţi, iar noi, cercetaşii din Deva, am decis să le dăm o mână de ajutor. Ne-am adunat miercurea, în patru aprilie, la 14:30  la intrarea în Parcul Bejan. Până când au apărut cei cu puieţii, noi am jucat cateva jocuri distractive , iar, după ce au ajuns şi inginerii silvici, un domn ne-a arătat cum se plantează puieţii. Dupa ce am învăţat cum să nu distrugem copăceii, fiecare, lupişor, temerar sau explorator, am plantat, pe rând, câte 1-2 puieti . După ce puieţii au fost plantaţi, ne-am plimbat prin parc, uitându-ne la animalele de acolo, 2 struţi, 1 porc mistreţ şi un ponei. După ce am jucat câteva jocuri şi-am devorat biscuiţii Maiei, ne-am strâns lucrurile şi ne-am dus acasă, mândri de fapta bună făcută în acea zi.

P.S.: Fotografa e în "concediu". Când se întoarce, postăm şi pozele.

Năznean Tiberiu, temerar, unitatea "Dracon"

Noapte la Cioclo, noapte carpatină

V-aţi gândit vreodată ce ar putea aduce o dimineaţă de sâmbătă ploioasă? Dacă nu v-aţi închipuit încă, vă voi da eu câteva detalii despre o asemenea zi. Înainte de toate, vă anunţ că, în cazul nostru, a adus bucurie, aventură şi prieteni noi.

Probabil v-aţi dat seama că nu vorbesc de o dimineaţă oarecare, vorbesc chiar de dimineaţa plecării la Cioclovina din vacanţa de Paşti. Ne-am întâlnit în faţa sediului şi, destul de adormiţi, am intrat în atmosfera de început de drum, de început de camp. Nu eram foarte numeroşi, dar e destul să fii întâmpinat cu unsprezece zâmbete pentru a-ţi începe ziua într-un mod plăcut.

De la început se ştia că majoritatea eram noi într-ale cercetăşiei, aşadar micul camp la Cioclovina  a presupus de la început o experienţă unică,  pe care nu o vom uita niciodată. Probabil nu ne-am imaginat că ne vom acomoda atât de repede unii cu alţii, dar am învăţat de-a lungul celor trei zile că cercetaşii sunt cu adevărat oameni fără prejudecăţi, prietenoşi şi sociabili, dornici să cunoască cât mai mulţi oameni cu care să lege prietenii trainice.

Stafful campului, format din Ozana, Irina, Horaţiu şi Mădălina, şi-a dat toată silinţa pentru a transforma această ieşire într-o demonstraţie a ceea ce înseamnă să fii cercetaş şi ne-au surprins cu momente speciale la care nu ne-am fi aşteptat. Prima întâlnire din cadrul campului a avut loc în şură, deoarece vremea nu a prea ţinut cu noi în prima zi, dar, până la urmă, şi acest inconvenient s-a transformat într-o amintire frumoasă, al cărei parfum de fân umed nu îl vom uita prea curând. Am avut parte de un program bine stabilit, care a inclus o gamă diversă de activităţi, începând cu jocuri cercetăşesti şi terminând cu un treasure-hunt plin de adrenalină şi voie bună. Cu toţii am fost foarte încântaţi de fiecare activitate pe care am desfăşurat-o―ne-am bucurat precum copilaşii de la grădiniţă atunci când am jucat “Tra-la-la-lero” şi am aşteptat cuminţi de fiecare dată până ne adunam cu toţii să cântăm “Rum-iam-iam” înainte de masă. Am avut parte şi de o drumeţie până la Bazinul cu Lună, unde ne-am dezvoltat abilitatea de a lucra în echipă pentru ca niciunul dintre noi să nu cadă în râu şi la întoarcere am fost răsplătiţi cu delicatese cu extra topping de Nuttella pregătite de Îngeraşii nostrii―ar fi fost imposibil să nu fim încântaţi de jocul cu Îngeraşul. În ultima seară ne-am citit corespondenţa şi am avut parte de câteva clipe emoţionante când fiecare dintre noi a avut ocazia de a-şi exprima părerea despre persoanele pe care le-a întâlnit şi despre întreaga experienţă. Cu toţii am primit aprecieri, sfaturi şi scrisori, iar în decursul serii ne-am arătat şi partea sensibilă, lacrimile de bucurie şi cuvintele de mulţumire neîncetând să apară. Înainte de-a ne piti în sacii de dormit, ne-am scris pe câte un bileţel cel puţin 5 vise pe care le-am citit cu voce tare şi le-am dat drumul în sobă, sperând ca măcar o parte dintre ele să se îndeplinească―a fost o seara magică în decursul căreia au existat clipe în care nu am avut nevoie de cuvinte pentru a ne înţelege.

Nu aş putea rezuma tot campul în doar câteva cuvinte, dar pot spune că experienţa de la Cioclo a fost o primă lecţie pe care am învăţat-o în cadrul cercetăşiei. Sunt sigură că aceasta va rămâne o amintire semnificativă pentru noi, novicii săi, şi niciodată nu voi uita un lucru esenţial pe care l-am dobândit în decursul celor trei zile― “dacă îţi doreşti ceva cu adevărat, poţi să îl obţii”.       

P.S.: Poze, tipic nouă, cât de curând posibil.

A voastră în cercetăşie, Bumble Andrada, exploratoare.

Şcoala Altfel în ritm cercetăşesc

După multe pregătiri şi bătăi de cap, în dimineaţa de cinci aprilie, o mică parte din temerarii Devei s-au întâlnit la ora opt, în faţa Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, pentru pregătirea atelierelor care urmau să aibă loc în cadrul Şcolii Altfel în spirit cercetăşesc. Cu unii participanţi mai vioi, am început construirea atelierelor de jocuri, învăţături şi discuţii despre cercetăşie, în total patru ateliere, cu câte doi coordonatori la fiecare. Participanţii veneau tot mai mulţi, pe măsură ce se apropia ora începerii activiăţilor. Erau copii de toate vârstele, începând cu clasa a V-a şi terminând cu clasa a XII-a, care mai de care plini de energie şi de pofta de a învăţa ce este cercetăşia şi ce facem noi la cercetaşi. La ora nouă s-a dat startul activităţilor mult aşteptate. Astfel, participanţii au fost împărţiţi în mod aleatoriu în patru grupe, reprezentate de abţibilde roşii, galbene, albastre şi verzi, pe care fiecare şi-a scris numele. Înainte de a participa la ateliere, fiecare grupă a avt nevoie să se constituie ca o patrulă, adică să aibă un steag format A4, un nume şi un strigăt de patrulă, lucru ce a necesitat creativitate şi ingeniozitate. Odată condiţiile de « calificare » la ateliere îndeplinite, am făcut un joc de cunoaştere, ca să ne asigurăm că ne vom înţelege bine pe toată durata activităţii şi pentru a intra în ritmul cercetăşesc. Apoi, au început jocurile specifice fiecărui atelier : Bingo, pânza de păianjen, Teama de a vorbi, Mlaştina şi alte jocuri pe care nu le mai enumăr, fiindcă sunt, pe româneşte, o grămadă. Fiecare patrulă sta câte o oră la un atelier, după care îşi alegea un altul la care să participe. Activităţile se desfăşurau cu suces, participanţii erau încă entuziaşti, iar noi eram bucuroşi că munca depusă a dat roade. După două ore, echivalente cu două ateliere pentru fiecare patrulă, « cercetaşii » noştri în devenire au luat o mică pauză de masă de 30 de minute, în care au schimbat impresii între ei şi au povestit despre ce au făcut la fiecare dintre atelierele vizitate. După această pauză binemeritată, dragii noştri aspiranţi şi-au continuat activităţile cercetăşeşti cu acelaşi enuziasm şi cu aceeaşi curiozitate. Activitatea atelierelor s-a desfăşurat într-un mod în care niciunul dintre noi nu s-ar fi aşteptat, iar participanţii au cooperat neaşteptat de bine şi de mult. Activitatea de joi s-a terminat cu o frumoasă lecţie despre tot ce înseamnă cercetăşia, cu întrebari adecvate, care ne-au fost puse şi la care am găsit răspunsul, cu informaţii despre întâlniri şi date de contact şi cu un minunat strigăt de vitori cercetaşi. A doua zi, vineri, în data de şase aprilie, ne-am hotărât să facem o faptă bună, ca tot cercetaşul, aşa că ne-am întâlnit la ora nouă, cu rucsacii în spate, gata să plecăm în prima “drumeţie” a viitorilor cercetaşi. Ne-am îmbarcat în autobuze, ca să plecăm spre Parcul Dendrologic Simeria. Odată ajunşi, oamenii ce urmau să ne dirijeze pe parcursul activităţii au fost foarte uimiţi şi bucuroşi că am venit într-un număr atât de mare. Ne-am împărţit în trei grupe, fiecare primind o sarcină diferită. Cei mai mari au plecat să ajute la eliberarea de crengi tăiate a unei zone din parc, grupa mijlocie a participat la ecologizarea celei mai frecventate zone din parc, iar grupa cea mică a lucrat la greblatul frunzelor. La ora 12 şi jumătate, ne-am întâlnit cu toţii la clădirea principală a parcului, unde s-a ţinut şi festivitatea de premiere şi împărţire a diplomelor. Cei prezenţi erau foarte mândri ca au primit diplome cercetăşeşti şi ne-au spus că abia aşteaptă să poarte eşarfe la gât. Toţi au fost încântaţi de cercetăşie şi felul în care se trăieşte cercetăşeşte, fiecare punea întrebări celor care erau cercetaşi cu normă întreagă sau doamnei profesoare. Şi astfel s-a încheiat activitatea noastră în cadrul Şcolii Altfel în ritm cercetăşesc, cu voie-bună şi mulţumire sufletească.
P.S.: Pozele se lasă, ca de obicei, aşteptate.
Gata oricând !
Al vostru în cercetăşie, Cotoi Liviu, temerar, Unitatea Dracon.

Bucureşti Quest 2012 şi Ora Pământului la Deva

De peste munţi şi văi, de la mare depărtare, a răsunat o chemare în toată ţara: exploratorii erau chemaţi la o întrecere inedită: Bucureşti Quest Battle of the Bands. Dacă nu vă sună cunoscut, vă vom povesti noi pe-ndelete în ce-a constat campul ce-a reunit, în capitală, între 30 martie şi 1 aprilie 2012, mai bine de 100 de cercetaşi, dornici de a lua la pas de hike străzile Micului Paris.
Neîncrezători şi participanţi pentru prima dată la acest camp, strânşi în număr mic, foarte mic, după un drum lung şi obositor din Ardeal înspre munteni, am păşit în coridorul liceului "Ion Neculce". Revederea cu prietenii de departe a fost una călduroasă, mai ales că nu mai petrecuserăm timp unii alături de ceilalţi de la UP încoace. Au urmat tipicele formalităţi de înscriere, cunoaşterea patrulelor-trupe alături de care urma să cucerim capitala, alegerea unui stil de muzică reprezentativ pentru fiecare trupă, goana după puncte de control opţionale şi eterna criză a cercetaşilor în faţa hărţii. Le-am trecut pe toate cu bine şi, liniştiţi în sfârşit, ne-am întins izoprenele şi-am purces la a povesti alături de oamenii dragi de care ne fusese tare dor, la a ne juca eternul Jungle Speed sau a cânta până la slăbirea corzilor vocale. Însă, din cauza "legalizării" jocului Capture the Flag, a trebuit să ne luptăm pe viaţă şi pe moarte cu craiovenii ce ne-au furat steagul cu Timon şi Pumba (deh!, eram patrula Hakuna Matata) şi, apoi, să acceptăm să îndeplinim o provocare pentru a ni-l recupera; noroc că au fost nişte drăguţi de-a binelea şi tot ce am avut de făcut a fost o poză în care să ne arătăm dragostea "nesfârşită şi neţărmurită" către dânşii. Odată trecut şi hopul acesta, iar sunetele diverse ce proveneau din toate colţurile sălii stinse, ne-am putut strânge la piept pernele încropite din cămăşi sau jachete şi ne-am abandonat unei lumi de vise şi speranţe privitoare la ziua ce urma.

Dimineaţa a început pe ritmuri de muzică rock, numai bune de-a ne umple cu energie şi bună-dispoziţie. Reţeta unei înviorări depline nu constă, însă, numai în muzică bună, ci şi în exerciţii fizice sau jocuri, în hohote de râs şi mic-dejunuri luate-n pripă, în cozi la baie şi tehnici de manevrare a sacurilor de dormit astfel încât să devină garderobe perfecte. Spălaţi, zâmbitori şi entuziaşti, ne-am dus fiecare la patrula sa, gata de-a dansa pe ritmuri de pop, de a ne zbengui în stil rock, de a zdrăngăni la chitări ca nişte folkişti deplini, de a sufla în trompete ca nişte jazzmen veritabili sau de-a ne purta cu mândrie hainele largi ca nişte rapperi adevăraţi. Fiecare trupă aparţinea unuia dintre genurile muzicale enumerate mai sus şi fiecare gen muzical avea nişte manageri, responsabili cu buna-desfăşurare a "concertelor" şi cu bunul-mers al orientării prin Bucureşti. De la liceu, fiecare  gen muzical, conduşi de-ai săi manageri, s-a îndreptat, cu mic, cu mare, către un muzeu de-al capitalei, unde trupele au avut de îndeplinit diverse provocări. Trecute cu brio şi-aceste probe, fiecare trupă a plecat într-o altă direcţie, urmând indicaţiile primite prin sms-uri de la manageri. Bucureştiul a gemut de cercetaşi grăbiţi, zâmbitori, destoinici şi gata oricând de acţiune. Cişmigiu, Grădina Botanică, Piaţa  Constituţiei, Piaţa Operei, Piaţa Romană, Grădina Icoanei, sunt doar o mică parte din toate locurile în care cercetaşii şi-au lăsat amprenta, printr-un joc sau o provocare, un dans sau o cântare. Ne-am şi plimbat cu metroul, am şi descoperit RATB-ul, ne-am mai pierdut, ne-am regăsit, cert este că, la ora şase după-amiaza, toate trupele erau înapoi la sală, curioase nevoie mare de cum s-au descurcat pe traseu. Seara a continuat cu două concerte, primul susţinut de cei de la The Splits sau,
mai cercetăşeşte, de cei din Centrul Local "Panaitescu" Bucureşti, apoi, al doilea, trăit la maxim alături de cei de la Blue Rush, adică de dimănceştii noştri dragi. Noaptea a continuat cu cântări la chitară, proiectări de film, board games, poveşti lungi, cât să ne-ajungă până la următorul camp. Nici nu ne-am dat seama când zorii s-au revărsat peste noi, aducând nori de ploaie, meniţi să ne facă să ne dăm seama că timpul nostru în capitală se apropia de sfârşit. Înviorarea a fost una extrem de amuzantă şi s-a continuat cu o ultimă cântare cercetăşească, ce-a răsunat în întreaga sală de sport. Dat fiind faptul că nu am ajuns la festivitatea de deschidere a campului, ne-am bucurat enorm să luăm parte la cea de închidere. Am vizionat filmuleţele realizate de exploratorii dimănceşti pentru fiecare gen de muzică, am ascultat cuvântările entuziaste şi pline de mulţumiri ale celor din staff, am aplaudat, cercetăşeşte sau nu, până ni s-au înroşit palmele, i-am felicitat în unanimitate pe cei care au obţinut premii la quest-ul prin Bucureşti şi am fost foarte fericiţi pentru cei care au fost premiaţi (şi cadorisiţi, evident) din diverse motive. La urmă, au venit îmbrăţişările repezi de dinaintea plecării, fişele de evaluare completate-n pripă, dar, totuşi, suficient de atent, zâmbetele largi şi promisiunile de revederi într-un viitor cât mai apropiat cu putinţă. Am plecat acasă cu un tricou pentru activitatea intensă pe Facebook de dinaintea campului, cu convingerea că dracul nu-i chiar atât de negru, adică Bucureştiul e mai degrabă un oraş frumos, dacă avem timpul necesar să-i descoperim comorile ascunse, că prieteniile adevărate chiar nu ţin deloc cont de distanţă şi că, din nou, ca-n fiecare camp, cercetaşii uniţi au puterea de-a lăsa lumea mai bună decât au găsit-o.

Dat fiind faptul că noi ne-am petrecut Ora Pământului la Bucureşti, pe acordurile celor de la Blue Rush, într-un întuneric aproape deplin, trebuie să menţionăm că şi cercetaşii deveni rămaşi "la vatră" au sărbătorit cele şaizeci de minute în care întreaga lume face front comun pentru a salva planeta. Astfel, ei s-au strâns la sediu, unde, în acorduri de chitară, la lumina lumânărilor, au mâncat muuultă pizza şi s-au jucat Jungle Speed până la epuizare, ca să simtă şi ei că sunt alături de cei care, la Bucureşti, se jucau o varietate impresionantă de board-games. Sperăm că şi voi aţi stins luminile de Ora Pământului şi, mai mult, că aţi conştienizat responsabilitatea uriaşă pe care fiecare om o are faţă de întreaga omenire!
Gata oricând!
Yours in scouting, Petra Ioana Trifon, explorator, unitatea Daos.

Hei, hei, verde e iarba, soarele-i sus pe cer...

Salut ! Noi, adică lupişorii, temerarii, câţiva exploratori şi liderul nostru Iulian, am vrea să vă mai povestim una dintre activităţile noastre cercetăşeşti, şi, anume, cum ne-am petrecut, într-un mod frumos, o sâmbătă de martie.

La întâlnirea noastră săptămânală, joi, am fost înştiinţaţi de Iulian că, în sâmbăta următoare, vom avea o ieşire cu cercetaşii. Zis şi făcut ! Sâmbătă, la ora 10, ne-am adunat toţi în faţa sediului nostru şi am pornit la drum. Mai cu glume, mai cu râsete , dar niciodată neglijenţi, am mărşăluit cercetăşeşte, liderii asigurându-se că nimeni nu rămâne în urmă, iar exploratorii şi temerarii mai vechi având grijă de cei mai noi şi de lupişori. Primul popas mai lung l-am făcut pe strada care duce spre cabana Căprioara, unde cei care nu au mai vizitat respectiva cabană au fost conduşi către ea, iar noi, care am mai fost acolo, am rămas cu Iulian, care ne-a învăţat câteva lucruri folositoare. După ce s-au întors toţi, am mai stat vreo două minute şi am luat-o din nou la drum prin pădure, unde, în timp ce mergeam, toţi cei noi veniţi au început să se integreze printre ceilalţi, am vorbit şi ne-am împrietenit. Drumul a fost foarte frumos şi am fost plăcut surprinşi să vedem că, într-o anumită porţiune a pădurii, zăpada trecea de papucii noştri. Am mai stat un pic să ne tragem răsuflarea, iar apoi am pornit din nou la drum.

Am ajuns la Belvedere, unde am admirat un peisaj suberb. Acolo ne-am oprit pentru a mânca, dar am vaut parte de o surpriză : Răzvan şi-a mâncat dinainte pachetul, aşa că nu avea ce mânca. Ce credeţi că a făcut ? Că a vorbit cu ceilalţi ca să împartă mâncarea cu el? Nu, el şi-a pus rucsacul drept pernă sub cap şi s-a bucurat pe cinste de ultimele momente de pauză.

Ciudat e că noi nu am râs imediat de situaţie, glumele au început să curgă abia pe parcursul drumului. Între timp, Iulian încerca să vadă ce traseu era mai indicat de urmat la coborâre. I-a trimis pe Liviu şi pe Sto, adică Raluca Stoianovici, drept în jos, pentru a vedea dacă drumul poate fi parcurs, iar răspunsul a fost ceva de genul : Da, este OK, putem merge lejer ! Majoritatea ne-am ridicat de pe jos, ne-am pus ce ne-a mai rămas din pacheţele în ghiozdane si am luat-o la vale, în vreme ce alţii abia se ridicau din « pat ». Dar să revenim : am plecat pe drumul ,,OK’’ . Primele două minute de drum au fost, într-adevăr, bune, dar, după aceea, ne-am trezit între patru « pereţi » de tufişuri şi un tavan de spini. Toţi erau precauţi, ca să nu se lovească, doar eu şi lupişorii Ioan şi Maia am mers aproape în fugă în faţă, ajungând, evident, primii. Lupişorii find majoritari la ,,FINISH’’ au arătat că, deşi sunt cei mai mici, pot fi învingători.

După ce toţi au ajuns jos, ne-am aşezat şi Iulian a început să ne explice din nou cele 10 reguli ale muntelui, iar după aceea ne-am distrat jucând jocuri. De acolo am plecat spre Almaşul Sec, după care am ajuns prin pădurea Bejan la parcul Bejan, unde iar am mai stat câteva minute, în aşteptarea părinţilor şi pentru a concluziona că, într-adevăr, am petrecut o sâmbătă tare frumoasă unii alături de ceilalţi !

Al vostru în cercetăşie,

Năznean Tiberiu, temerar, unitatea « Dracon »

Şcoala de iarnă, la-nceput de an

Ştire proaspătă, de an nou: avem o nouă lideră de exploratori, pe Ozana! Şi cum Ozana trebuia să organizeze un camp ca să îşi demonstreze, încă o dată, aptitudinile şi capacităţile, s-a ocupat, cu meticulozitate, atenţie şi drag, de organizarea unei şcoli de iarnă, mai bine zis, a unui camp la ski, la Straja, în timpul vacanţei. Ne-am adunat cercetaşi deveni, craioveni şi timişoreni şi, încărcaţi cu schiuri, plăci, clăpari şi bună-dispoziţie, am ajuns la Straja, într-o cabană aflată la 5 metri de teleski, unde ne aşteptau patru zile de zăpadă, râsete, Jungle Speed şi veselie.

Nu am avut un program pe zile, însă aveam un program zilnic, cu oră de trezire şi oră de stingere, cu oră de prânz şi oră de cină, cu reguli bine stabilite, de tipul "Nu se face gălăgie decât în sala de mese!", cu serviciu la masă bine pus la punct şi cu un meniu făcut pentru fiecare masă-n parte. Cine era de serviciu la masă trebuia să gătească, să spele vasele, să pună şi să strângă masa, lucru care s-a respectat cu stricteţe. Deşi au mai fost şi abateri de la reguli, Ozana, ca un lider responsabil ce trebuie să dveină, a ştiut să adopte atitudinea potrivită şi să aplice sancţiunile corespunzătoare, că doar suntem cercetaşi, nu o simplă gaşcă fugită de-acasă la munte.

Ce-am făcut la şcoala de iarnă? Fiecare cercetaş ce nu ştia să schieze bine sau să se dea cu placa a reuşit să se perfecţioneze. Fie că am avut îndrumători dintre prietenii noştri cei buni, fie că ne-am străduit prin propriile noastre puteri, la sfârşitul campului, cu toţii am putut spune că ştim să schiem sau să ne dăm cu placa. De asemenea, am dobândit cu toţii talentul, abilităţile, atenţia necesară pentru a ne juca cel mai amuzant joc existent, Jungle Speedul. Cu alte cuvinte, anul ăsta, la Straja, am avut sesiuni de ski intercalate cu sesiuni de Jungle Speed.

Cert e că ne-am distrat, în fiecare clipă în care am fost acolo, ne-am distrat, am învăţat să ne tolerăm reciproc, să ne respectăm noua lideră şi să lucrăm în echipă pentru ca întregul grup să se simtă bine. Am început anul nou cu bine şi, în pofida micilor accidente, putem spune că suntem teferi, curajoşi şi gata să ne bucurăm la maxim, în stil cercetăşesc, de toate activităţile care vor urma!