miercuri, 24 august 2011

Sulina Fun Hunting 2011




De la un eveniment pe Facebook la care dai attending la un camp în care pleci cu adevărat, distanţa nu e mare. E nevoie doar de un lider binevoitor, de un explorator dornic să caute bilete de tren şi de un chef nebun de a fugi de-acasă.
Aşa că în 14 iulie, plini de voie-bună, nu ne-am supărat prea tare atunci când am aflat că trenul nostru are întârziere 20 de minute. Ne-am menţinut zâmbetele şi atunci când am realizat că pierdem legătura din Medgidia şi am găsit rapid soluţia: mergem până în Constanţa şi de acolo la Tulcea cu autobuzul, luăm vaporul spre Sulina şi gataaa. Dar de unde atâta fericire? Am luat prea târziu autobuzul, am ratat vaporul, noroc cu Ozana care a găsit o bărcuţă gata să ne ducă la Sulina şi, într-un final, iată-ne pe canal, băgându-ne la propriu picioarele în Dunăre, entuziasmaţi nevoie mare şi plini de chef de camp. După o călătorie interminabilă [de şase ore şi jumătate], plictisiţi de peisaj şi nerăbdători să ajungem odată la ceremonia de deschidere a campului, am debarcat la Restaurantul Marea Neagră, loc ce ulterior ne-a devenit tare drag. Odată ce ne-am văzut ajunşi pe uscat, aproape am sărutat pământul, încercând în acelaşi timp să alergăm către
locul de campare. Am ajuns la concluzia că nu mai ajungem pe plajă pentru deschiderea campului,
aşa că ne-am mobilizat, am cosit puţintel ca să avem unde să ne punem corturile şi în jumătate de oră eram schimbaţi, spălaţi parţial la robineto-duşul campului şi gata să asediem un restaurant sau orice alt loc cu mâncare. Am aflat că în Sulina sunt două restaurante, că există Irish Pub şi vreo două terase, că ora de stingere e undeva la trei noaptea, după care totul devine pustiu, că ţânţarii au program fix de atac, de la 9 la 12 seara, iar broaştele mişună în voie prin oraş, dar noi eram tot entuziasmaţi să cunoaştem lumea, să îmbrăţişăm marea şi să ne bucurăm de camp. Însă combinat cu oboseală, foame şi un drum de 24 de ore, până şi optimismul ardelenilor mai cedează, aşa că ne-am lăsat pradă sacilor de dormit până dimineaţa
următoare.
Prima întâlnire cu marea a fost memorabilă. Un lanţ de deveni albi ca brânza aruncându-se învalurile de care le fusese atât de dor, urmaţi de
alţi cincizeci de cercetaşi voinici şi dornici de bălăceală: cam asta vedea plaja din Sulina în dimineaţa zilei de 16 iulie. Ce-am mai făcut în afară de băi lungi în mare, concursuri de scufundări mai mult sau mai puţin intenţionate
şi leneviri interminabile sub soarele Deltei? Păi am avut atelier de prim-ajutor şi atelier de dezbateri, ne-am jucat Gaşca, Peter şi Wendy şi o grămadă de alte jocuri şi, când noaptea şi ţânţarii s-au lăsat peste noi, am plecat spre Wide Game, un joc nocturn cu vampiri, sceptre, brăţări fosforescente, bătăi crunte şi multe pişcături de ţânţari. Într-un final, o parte dintre noi am ajuns înapoi la corturi, învingători la joc şi învinşi în bătălia cu ţânţarii, gata de un somn sănătos, iar alţii s-au îndreptat spre plajă, pentru a gusta puţin din nopţile albe "a la Sulina".
Zilele s-au scurs cu repeziciune. Marea era mereu acolo, mediu propice pentru distracţie, British Bulldog sau Lapte gros, terasele probabil au făcut o grămadă de bani în urma cercetaşilor însetaţi şi, mai ales, înfometaţi, se împărţiseră participanţii în patrule cu nume de corăbii, am avut de îndeplinit un quiz prin Sulina, cu provocări de tipul "sărutaţi un peşte" sau "ajutaţi un localnic în gospodărie" sau "aflaţi trei nume tipice de lipoveni" saaaaau, şi mai bine, "găsiţi ceva mort", a trebuit să schimbăm un cui pe ceva mai valoros, iar gama de produse primite se întinde undeva între flori de crin şi vaselină, am avut de construit o plută şi cea mai mare provocare a fost, de departe, hike-ul. Punctele de control au fost extrem de interesante: de la a realiza o operă de artă din gunoaie la a găsi trei eugenii într-o cameră aflată în paragină, de la a cânta un cântecel cu literele în cuvinte puse invers la a căuta eşarfe într-un cimitir, de la a identifica numărul de crime, data la care au fost comise şi ce făceau victimele înainte de a muri într-un hotel părăsit şi extrem de înfricoşător la a trece cu ochii închişi şi cu un bidon de apă găurit în mâini printr-o reţea de sfori şi sforicele, întregul hike ne-a pompat multă adrenalină în vene, ne-a făcut să râdem până ne-au durut burţile, să urlăm de frică şi să ne bucurăm la maxim de fiecare clipă trăită cercetăşeşte.

Ce ne-a mai plăcut nouă la Sulina? Concursul de plute între patrule, ultima baie într-o mare cu valuri imense, petrecerea din ultima noapte de pe plajă, unde până şi dj-ul purta eşarfă de camp, cântecele târzii de pe ponton şi băile la lumina lunii, promisiunea depusă la răsărit de soare, serile lungi petrecute în Irish şi lenevitul pe terasa-acoperiş alături de noii noştri prieteni, atmosfera senină şi lipsită de griji ce plutea în camp şi... cred că ne-a plăcut chiar şi drumul de întoarcere, plin de peripeţii cum a fost el. Bărcuţei noastre i se stricase motorul, am luat alte ambarcaţiuni până în Tulcea, am pierdut din nou legătura din Medgidia, noroc că rezolvaserăm în prealabil cu un autobuz şi, într-un final, am ajuns cu bine în Constanţa, în trenul care ne ducea acasă. De la Bucureşti până la Craiova am avut companie plăcută, apoi am dormit până când ne-am trezit în paturile de acasă, fără să realizăm când ne-am dat jos din tren, când ne-am luat rămas-bun şi când s-a terminat campul.
Deşi nu putem spune că organizarea ne-a plăcut în mod special sau că am fost încântaţi de duşuri, recunoaştem că activităţile au fost puţine, da' bune, că oamenii pe care i-am cunoscut sunt tare faini şi că suntem mândri că trofeul a ajuns la noi. Aşa că... suntem gata oricând să batem un nou drum către mare, doar că vom avea mai multă grijă la alesul trenurilor.:)

A voastră în cercetăşie,
Petra Ioana Trifon, exploratoare, unitatea "Daos".

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu