Walking and working in Cioclovina:)

Cu siguranţă aţi auzit de Cioclovina, celebra reşedinţă de vară a cercetaşilor hunedoreni, unul dintre cele mai frumoase locuri din acest judeţ, paradisul albinelor şi al mierii....gata, deja încep cu descrieri poetice! Da, acea Cioclovina de poveste, în care fiecare cercetaş ar trebui să păşească măcar o dată. Ei bine, în această vară, timp de două săptămâni, Cioclo a fost gazda unui camp plin de peripeţii... Walking and working in Cioclovina. Ne-am adunat de peste mări şi ţări, ca să muncim, să ne plimbăm pe cărări ştiute doar de daci şi, mai ales, să descoperim fiecare sufletul frumos al celui de lângă noi, să legăm prietenii şi să ne distrăm. Aşa că în dimineaţa zilei de 24 iulie am pornit spre marea aventură a acestei veri. La început, nu am fost decât deveni, hunedoreni şi pildeşteni, puşi pe treabă, curăţând şi spălând şuri, vase şi feţe de masă, ca totul să fie pregătit pentru sosirea mallorchezilor şi a polonezilor. Într-un final, aceştia şi-au făcut apariţia, aducând, alături de ei sau, mai bine zis, deasupra lor, şi ploaia. Am făcut cunoştinţă cu cei şaisprezece spanioli, fiindcă cei patru polonezi se cam cuibăriseră în camera lor, fiind foarte obosiţi după lungul drum parcurs. Am aşteptat cu toţii ca noaptea să treacă, întinşi pe fânul moale din podul şurii, sperând că ploaia va înceta. Dar ne-am înşelat. Timp de patru zile, nu am văzut vreun petec de cer albastru. Însă am reuşit să deschidem oficial campul, să ne prezentăm ţările şi să râdem de engleza spanioloaicelor, care ne-au anunţat că în Mallorca au "many beautiful bitches", să ne împărţim pe patrule, să urcăm pe dealul Ţâfla, să gătim [cu mai mici sau mai mari întârzieri ale prânzului], să reparăm acoperişul, să refacem gardurile, să săpăm la fosa septică, să aranjăm magaziile şi, cel mai delicios atelier, să scoatem miere din stupi, să mâncăm faguri şi să ne îndulcim. După cele două zile în care am muncit, ne-a aşteptat o seară foarte frumoasă, alături de spanioli. Am învăţat multe jocuri de ale lor şi, la schimb, i-am învăţat să cânte Andrii Popa, cântecul ce a devenit hitul campului. Dimineaţa de miercuri ne-a îmbiat să plecăm în hike până la stână. Deşi drumul nu era foarte uşor, iar noroaiele ne înghiţeau cel puţin până la genunchi, am reuşit să ajungem acolo. Am constatat că prânzul servit pe stânci este mai delicios decât orice mâncare pretenţioasă pusă pe masa unui hotel luxos. La întoarcere, am făcut un ocol şi am traversat zidul dacic, apoi am intrat în Peştera Ponorâci, de unde am ieşit înfriguraţi, ca să traversăm un râu şi să fim şi uzi. Dar cum totul e bine când se termină cu bine, am ajuns acasă, unde ne aştepta tortul-cărămidă al Luisei şi o seară lungă, presărată cu jocuri în care lumea se sărută şi convorbiri piperate despre iubire. Ziua de joi a venit împreună cu prietenul nostru drag, soarele. Ne-am făcut căsuţe de e-mail şi ne-am conectat, am jucat un joc în care trebuia să ne punem memoria la contribuţie şi să reţinem citatele frumoase găsite prin curte. După-amiaza a venit cu o cărticică plină de întrebări şi provocări... am învăţat cum se face balmoşul, am desenat panorame, am strâns flori şi frunze, am citit documente geografice şi am compus cântece despre urşi. La sfârşitul zilei, am început să traducem cuvinte din engleză în română, spaniolă, catalană şi portugheză, pentru dicţionarul de la sfârşitul caietului cu provocări. Am putea numi ziua de vineri şi ziua extremă, fiindcă am început prin a traversa o cascadă, apoi unii dintre noi au intrat în Peştera Cioclovina Udă, cu apă până la brâu, iar alţii au făcut căţărări, ambele aventuri fiind solicitante şi frumoase în felul lor. Weekendul care a urmat a fost unul relaxant. Ne-am jucat mult, am învăţat cum să facem profit cumpărând şi vânzând miere sau prăjituri într-un joc organizat de polonezi, am primit vizita liderului nostru drag Alex, am mâncat multă mâncare tradiţională şi am povestit ore întregi cu străinii care ne deveniseră prieteni. Însă pe cât de mult ne-am relaxat, pe atât de mult am umblat luni, spre a ajunge la punctul culminant al campului: Sarmizegetusa Regia. Hike-ul a fost lung, dar umorul specific nouă ne-a salvat de la dispariţia pe cărările dacice. Am compus povestioare, am cântat, am făcut multe poze, am ajuns şi în Poiana Omului, unde se presupune că s-ar fi sinucis Decebal, am făcut baie în râul rece, de munte [cu hainele pe noi] şi, într-un final, am ajuns la locul de campare. Corturile erau montate de cei care veniseră cu maşinile, aşa că ne-am lăsat lucrurile pe unde am apucat, ca să ajungem cât mai repede în cetate. Sarmizegetusa Regia e impresionantă prin faptul că istoria veche de milenii ţi se aşterne la picioare, e palpabilă chiar. Cetatea ne-a rămas însă în suflete şi dintr-un alt motiv... câţiva dintre noi ne-am depus promisiunea acolo. Ne-am ales doi naşi şi un cântec pe care să-l interpretăm, apoi ne-am primit eşarfele şi am promis că vom încerca să lăsăm lumea mai bună decât am găsit-o. Cu zâmbetele largi, ne-am întors la corturi, unde am servit cina - cârnăciori fripţi la focul de tabără- şi am privit cerul, înţesat de stele. Dimineaţa de marţi s-a ivit repede de tot, însorită şi ea, şi am pornit-o înapoi spre casă. După încă şase ore de urcat pante interminabile, am ajuns în camp şi, fără să ne mai pese de altceva, ne-am pus la coadă la duşuri. Proaspăt spălaţi, ne aştepta cina şi un somn bun, binemeritat, de altfel. Următoarele două zile le-am petrecut jucându-ne, cântând, mâncând o grămadă de feluri specifice polonezilor şi spaniolilor, scriind amintiri prin caiete şi împărţind zâmbete, îmbrăţişări, rămas-bun-uri. Vineri, am vizitat, alături de mallorchezi şi pildeşteni, Hunedoara şi Deva. Iar aventura verii s-a terminat undeva în jurul orei 1 noaptea, după o cină delicioasă, multe ore de aşteptare şi o grămadă de îmbrăţişări. Mallorchezii au plecat spre insula lor, iar noi am rămas în urmă, cu amintirea unui camp minunat în suflete.
A fost cu adevărat o mare aventură. Am legat prietenii care sperăm că vor rezista distanţei, am învăţat multe lucruri noi, ne-am jucat la fel de mult ca şi atunci când eram copii, am cântat până când ni s-a terminat Strepsilsul... ne-am depăşit limitele şi ne-am apropiat încă puţin de lumea bună pe care vrem să o creăm. Mulţumim, Cioclovina, pentru bucuriile pe care ni le-ai dăruit!:)
A voastră în cercetăşie,
Petra Ioana Trifon, exploratoare.