Cheile vieţii [sau ultimul nostru weekend de vară]

"Iulian, nu pot să cred că ne-ai făcut aşa ceva! E strigător la cer! Cheile vieţii… ştiam că trebuia să stau acasă!"
...cu 3 zile înainte :
Suntem în drum spre Cheile Madei, Ardeului, Glodului şi Cibului. Stăm lejer câte 3, maximum 4 în fiecare maşină. Asta până la muzeul cu antichităţi, unde motorul uneia dintre maşini s-a încins din cauza greutăţii rucsacilor şi am fost nevoiţi să urcăm tot atâţia cercetaşi într-un număr mai mic de maşini. Partea frumoasă a acestei întâmplări este chiar muzeul de antichităţi. Mai exact casa unui sătean, unde acesta a procurat diferite obiecte, unele având chiar şi sute de ani vechime. Am fost primiţi cu căldură şi am avut parte de o prezentare detaliată a obiectelor ce au fost păstrate cu grijă de-a lungul anilor.
Ajunşi în Cheile Glodului, ne-am luat cu vitejie rucsacii în spate si am pornit la drum. Desigur că nu ştiam ce are să ne aştepte. Nimeni nu ştia. Am fost uimiţi de diversitatea acelor locuri, însă am sesizat şi partea negativă a acestora: nepăsarea omului faţă de gunoaiele duse de apă, rămânând cu ideea că acel loc are nevoie de ajutorul nostru. După mai bine de un ceas de mers prin apă, care era imposibil să treacă de genunchi, am ajuns la concluzia că imposibilul e relativ. Să vă povestesc cum s-a întâmplat: Iulian avea un băţ de aproximativ un metru. Acest băţ a plecat în explorarea adâncimii apei. Sub ochii miraţi ai tuturor, băţul se scufunda şi se scufunda şi se scufunda, până când Iulian a rămas fără băţ.Dar cum speranţa moare ultima, dragul nostru lider a decis să ia drumul băţului, iar liderul se scufunda şi se scufunda şi se scufunda, până ce apa i-a ajuns la rucsac. Astfel, următoarele cuvinte care s-au auzit au fost: Toţi rucsacii în saci! Acum! …Şi aşa, toţi cercetaşii s-au pus pe împins rucsaci, înotând prin cea mai dificilă parte a Cheilor Glodului. După ce am trecut toţi rucsacii de locul unde apa depăşea 2 metri, am poposit timp de jumătate de ceas, întinşi ca şopârlele la soare.
Când am pornit iar la drum, în formaţie completă şi împărţită pe patrule, eram siguri că suntem aproape de final. Dar norocul n-a ţinut cu noi şi am mai mers aşa, cu toată încrederea pusă în Iulian, încă vreo oră, când ne-am luat inima în dinţi şi am întrebat: Mai este mult de mers? Răspunsul lui Iulian a fost următorul : Maxim 40 de minute.Peste o oră de mers , răspunsul aceleiaşi persoane, la aceeaşi întrebare, a fost exact acelaşi : 40 de minute…iar într-un final, Cheile Glodului au luat sfârşit.
Am găsit un loc întins, la malul apei, unde am înfulecat mâncare cât pentru toate orele de mers prin Glod, unde au avut loc ateliere de montat cortul, pentru cei care nu erau familiarizaţi cu asta. Dar nimeni nu a stat, căci un grup de cercetaşi a adus lemne, un voluntar a făcut vatra de foc, altul a curăţat zona de…să le zicem îngrăşăminte naturale, iar altul a negociat cu sătenii preţul laptelui pentru a doua zi.
În acea seară, am făcut ce ştim noi mai bine, am aprins focul, în jurul căruia ne-am strâns cu toţii, am cântat şi am povestit vrute şi nevrute. Într-un moment al serii, Iulian ne-a întrebat despre lista noastra de priorităţi, unii au răspuns iubirea, alţii prietenia, sănătatea, iar după un adevarat discurs, ţinut de un lider competent, acesta a reuşit sa ne convingă că echilibrul este cel mai important. Unii l-au trecut în capul listei de priorităţi, alţii au decis să-şi păstreze ordinea, dar cu toţii am înţeles în acea seara profunzimea şi importanţa unei vieţi echilibrate. A fost o noapte plină, însoţită de planton..iar dimineaţa am avut parte de o altă masă copioasă, ca recompensă a nopţii trecute şi promisiune a zilei ce va să vie.
Ne-am strâns corturile şi ne-am mutat cuibul în curtea unor arheologi. Am plecat în explorarea cheilor Cibului, dar o mare parte din ele le-am ocolit, mergând mai mult pe uscat, uneori chiar prin noroi. Ajunşi destul de departe de locul de campare, după ce ne-am târât, rostogolit, împotmolit, zgâriat şi în special murdărit, ne-am văzut sosiţi la casa unor domni foarte amabili, care ne-au bătut un apropos, cum că dacă am fi avut costumele de baie la noi, am fi putut face o baie. Iar cum cercetaşul e “Gata Oricând!”, în secunda următoare piscina s-a umplut de cercetaşi fericiţi, uzi şi acum curaţi. După o bălaceală pe cinste, am plecat la drum , până am ajuns la locul propus, şi anume o Mânăstire de Maici, în vârful dealului. Am intrat, am văzut, ne-am luat ziua bună şi am plecat la drum.
Într-un final am ajuns înapoi la locul de campare, unde toţi am avut parte de masa de prânz, după care am plecat pe Cheile Ardeului, către cetatea din apropiere. Cheile le-am trecut cu bine, însă ce avea să urmeze, ne-a lăsat cu gura căscată. Am urcat uimiţi de forţele proprii pe cetate. Eram la un pas distanţă de prăpastie, stăteam toţi în şir indian şi inimile noastre băteau puternic. Odată văzuţi sus, ne-am tras sufletul şi am fost cu toţii prinşi în decorul cetăţii. Unul dintre arheologi ne-a povestit trista istorie a cetăţii, ne-a arătat o peşteră şi am văzut chiar şi un cuptor de lut, vechi de pe vremea strămoşilor noştri daci. Vântul unei veri obosite s-a năpustit asupra noastră şi ne-a determinat să ne întoarcem jos la locul de campare. Dar nu cu mâna goală, ci cu lemne pentru focul de tabără.
Acea seară a fost şi ea specială în felul său, am avut parte de poveşti istorice spuse de arheologi, de nelipsitul foc de tabără şi multe alte întâmplări ce au legat cercetaşul de arheolog.
Următoarea zi a fost cu siguranţă una de neuitat pentru mulţi dintre noi. Ne-am luat rămas bun de la arheologi şi am plecat înspre Cheile Cibului. Acestea erau destul de grele, dar noi eram deja căliţi, deoarece cele din prima zi, şi mai exact ale Glodului, ne-au întrecut imaginaţia. După vreo 3 ore de mers, am ajuns în satul Cib, de unde acţiunea avea să se desfăşoare în felul următor: am fost împărţiţi pe două patrule, ambele trebuind să ajungă în satul Codru, cu singura precizare că pe drum vom găsi o cruce. Pleacă prima patrulă, urmând drumul indicat de săteni, iar la jumătate de oră după, cea de-a doua patrulă îi ia urmele. După 2 ore de mers, timp în care am urmat indicaţiile sătenilor şi am găsit toate indiciile despre care ne spuseseră, am ajuns la o bifurcaţie. Până în acel loc, cea de-a doua patrulă a reuşit să ne ţină urmele, însă la bifurcaţie nu a mai fost necesar căci au dat peste un sătean ce le-a arătat drumul. Astfel, cei din urmă ajung cei dintâi, iar primii se rătăcesc. Peste mai puţin de o oră, cam pe când una dintre patrule a ajuns la locul stabilit, cealaltă constata că e întuneric, se află în pădure, iar în faţa ei e o fundătură. Ca urmare, cercetaşii se întorc rapizi şi speriaţi la bifurcaţie.De acolo până la locul stabilit au parcurs nici mai mult, nici mai puţin de 60 de elefanţi, care se legănau pe o pânză de păianjen.
Aventura acestei zile nu s-a terminat când traseul a fost parcurs. Pe timp de noapte, cercetaşii din prima patrulă au plecat după corturile ce se aflau în maşina ce se afla la o oră depărtare. Fiind întuneric şi pentru prima dată pe acel drum, cercetaşii s-au rătăcit..sau cum ne place nouă să-i spunem, au făcut o explorare amplă a locului. Într-un final, au ajuns înapoi teferi şi nevătămaţi, cu sau fără corturile după care plecaseră, asta nu mai conta, deoarece am primit permisiunea să dormim în biserica satului. Toţi cercetaşii îngrămădiţi în saci de dormit, în strana bisericii. Eram atât de obosiţi, încât nici nu am simţit când cei care încercau să-şi facă loc printre noi, ne-au rostogolit de pe o parte pe alta.
Ultima zi era planificată una a relaxării, dar datorită vremii nefavorabile, am decis să nu mergem la Geoagiu, ci să mai explorăm puţin zona. O familie din sat ne-a găzduit în curtea sa, ne-a omenit cu o pâine mare , cât să ne ajungă la toţi, şi câte o cană de ceai din diferite bucăţi de fructe. În timpul mesei, am aflat că aceşti amabili săteni erau părinţii unor buni prieteni de familie ai unuia din cercetaşi. Astfel, întâmplarea a făcut că ne-au oferit un tur al zonei. Şi după aceea, drept pachet, pâinea ce o ţineau pentru zile negre, împreună cu dulceaţa de prune gata luată de pe foc şi două bucăţi de plăcintă de casă. Ce să pună cercetaşul la pachet, că nici bine n-a ajuns la trib, că a fost împărţită frăţeşte toată mâncarea şi înfulecată cât ai zice peşte.
Ps: Pâinea îngheţată şi dulceaţa caldă fac o pereche numa’ bună!
Ne-am luat aşadar rămas bun şi de la săteni, dar asta nu înainte de a juca un volei în curtea din spate a acestora, pentru propria lor distracţie, căci după ce plecăm noi, nu mai are cine să joace volei cu dânşii; nici înainte să ascultăm o scurtă istorie a satului şi să ne semnăm în condica bisericii ce ne-a găzduit cu o noapte înainte, fără de care nu ştiu ce am fi făcut, căci în acea seară s-o năpustit un frig asupra satului, de şi la urs, săracu’, îi dârdâiau dinţii-n gură. Am plecat noi într-un final, căci mai e mult până departe. Şi am mai mers noi, aşa cum mai merseserăm şi până acum, în şir indian către Banpotoc. Dar drumul n-a fost nici scurt, nici simplu. Aveam să trecem prin satul Vărmaga, sat ce măsoară nici mai mult, nici mai puţin de 5 km. După căutări disperate , am găsit la jumătatea acestuia un magazin. Speram să ne odihnim puţin, dar s-a găsit un sătean amuzat, să nu-l numesc beţiv, care s-a ocupat de liniştea fiecăruia. N-a scăpat-o pe-a nici unuia. Ne-a cântat, ne-a dansat, ne-a povestit şi, într-un final , a reuşit să ne facă să plecăm. Ne-am luat iar rucsacii în spate şi am ţinut drumul. Ne mai opream din când în când să mâncăm mure, dar într-un final am ajuns la Castelul Maria din satul Banpotoc. Acolo am poposit, în aşteptarea părinţilor, şi tot acolo a avut loc un contrast de zile mari, dintre nuntaşii ce petreceau în castel, îmbrăcaţi la costum şi în rochii lungi cu pantofi de lac, şi noi, cercetaşii, proaspăt iesiţi din noroi şi cu rucsacii în spate. Dar acest fapt nu avea să-i strice fericirea nici unuia dintre cercetaşii. Ne-am bucurat de acea ultimă zi a campului mâncând struguri , făcând poze, dându-ne pe balansoare, râzând şi povestind despre aceste ultime zile ce-au trecut.
În drum spre casă, ne-am separat fiecare în diferite maşini, şi astfel ni s-a făcut dor unul de celălalt, că doar cheile vieţii unesc cercetaşii cu legături pe care nici apa nu le poate rupe. Ca urmare, în acea seară, după ce am ajuns acasă, proaspăt spălaţi şi îmbrăcaţi la patru ace, ne-am adunat la dragul nostru locaş, unde am mâncat pizza, am spus bancuri cu cerbi şi am povestit până noaptea târziu.

Yours in scouting,
Ozana Timar.