Marş nocturn [sau un alt mod de a ne testa limitele]

Toamna se numără bobocii... şi la cercetaşi. Ceea ce înseamnă că, în micul nostru oraş, lumea începe să aprecieze tot mai mult viaţa de cercetaş şi toate provocările ei. Pe scurt, suntem din ce în ce mai mulţi în neîncăpătorul nostru sediu roz, aşa că, pentru a testa abilităţile aspiranţilor la titlul de cercetaşi, am organizat o ieşire nocturnă. A durat ceva până când am planificat totul, până când am stabilit ce facem şi unde mergem, dar, într-un final, am reuşit să stabilim că vom face un marş nocturn, ca să ne testăm şi noi, cercetaşii vechi, limitele, că doar marş îmbinat cu somn nu mai încercaserăm înainte.

În seara de 5 noiembrie, după o zi obositoare la şcoală, şefii de patrule, adică Maia, Gabi, Teddi şi eu, împreună cu şefii principali, adică Ozana şi Iulian, s-au întâlnit la sediu ca să pregătească micul –dejun, ce trebuia să ne aştepte a doua zi dimineaţa acolo. În timp ce planificam ultimele aspecte ale ieşirii [ordinea patrulelor, traseul exact, azimuturile care trebuiau ţinute etc], cercetaşii şi aspiranţii se strânseseră în faţa sediului, echipaţi din cap până în picioare în stil cercetăşesc şi gata de acţiune. Aşa că ne-am luat hărţile, oamenii, ne-am încolonat şi am pornit-o în pas alert spre releu.

4 patrule... Cercetaşii trebuiau să stea uniţi, altfel venea Iulian din spate, ne fura şi ne lăsa singuri în pădure. Aşa că şefii de patrulă se străduiau să îşi ţină oamenii aproape, povestind cu ei vrute şi nevrute, împărţind apa şi ketchup –ul şi mergând, evident, în ritmul celui mai slab. Primul popas important a fost la locul denumit de noi „belvedere”, pentru că întreg oraşul se aşternea la picioarele noastre. Acolo, am mâncat, am visat şi ne-am pus dorinţe, privind cerul spuzit de stele... Dar să nu mai descriu poetic ceea ce s-a întâmplat, pentru că să mergi noaptea, fără suficientă apă şi cu frica de a nu păţi ceva, având în vedere că nimic nu e sigur noaptea în pădure, nu e deloc un subiect de poezie demnă de a fi comentată de elevii de liceu...

Cu burţile pline şi ochii încântaţi de priveliştea ce ni se descoperea în fiecare clipă, am plecat spre releu. Mers în şir indian, fără frontale, numărători tot mai dese, urcuş extenuant şi opriri nenumărate... cam aşa am putea rezuma drumul până la releu. Într-un final, am dat şi de marele nostru reper şi, fericiţi, ne-am aruncat la pământ şi aproape l-am sărutat, că doar suntem români şi romanul „Ion” ne e carte de căpătâi. Însă pauza nu poate dura foarte mult, fiindcă noi suntem surviveri, aşa că ne ridicăm şi plecăm iar, de data asta spre Piatra –Coziei, cu acorduri de Frank Sinatra răsunând de la ultima patrulă [adică a mea].

Mai în braţe purtaţi, olecuţă răniţi şi mergând cam încet, ne-am întregit din nou, ca şi grup, şi am pornit spre dealul Coziei. Însă azimuturile sunt greu de urmat, aşa că ne mai învârtim în jurul dealurilor, mai urcăm trei poteci, coborâm două trăgându-ne pe fese şi, într-un final, ajungem într-un punct mort, pentru a constata că am explorat tare amplu. Nu-i nimic, noaptea abia a început, subiectele de discuţii sunt infinite, aşa că plecăm din nou, de data asta pe dealul cel bun. După lupte seculare cu frunzele ce ne foşnesc sub tălpi şi cu setea din noi [sete de adevăr, de cunoaştere, că doar apă avem destulă], ajungem în vârful Pietrei –Coziei, fericiţi că am reuşit să găsim drumul cel bun, că am rămas împreună şi că nimeni nu a murit [încă].

A urmat o pauză binemeritată, consilii de şefi de patrulă şi multe îmbărbătări, precum „Hai că putem şi fără apă, nu moare nimeni!”, apoi, cu forţe proaspete şi plini de curaj, am plecat spre Mintia. Învioraţi de aerul rece, fericiţi că nu mai avem vreun deal de urcat şi plini de voie bună, am început să cântăm, să râdem şi să glumim, fiindcă ori dormim, ori nu mai dormim [în cazul nostru, se aplică răspunsul „ori”]. Ajunşi la Mintia, ne minunăm puţin de vilele aflate acolo, după care ne punem pe aşteptat părinţii. Fetele pleacă primele, eu rămân cu băieţii, ca să mergem cu Subaru. Aşteptăm ce aşteptăm, dar toată răbdarea de care am dat dovadă a fost plătită cu vârf şi îndesat de drumul minunat până la Deva cu o maşină de nota 11.

Înapoiaţi în dragul nostru oraş, unii rupţi de somn, alţii foarte „fresh”, ne-am strâns la sediu, în jurul orei 5 dimineaţa, ca să ne jucăm, să cântăm şi să mâncăm dulciuri. După ce am constatat că trei sferturi dintre noi abia se mai puteau ţine pe picioare, am declarat obiectivul ieşirii nocturne împlinit [aprecierea somnului] şi am plecat către căşi, unde ne aşteptau o baie fierbinte şi un pat moale... Noapte bună, cercetaşi! Să ne trezim cu bine, în următorul camp de supravieţuire!:)

A voastră în cercetăşie,

Petra Ioana Trifon.