duminică, 6 iunie 2010

Vară cercetăşească [partea a III-a]

Supravieţuire…la un pas de civilizaţie




Amnare, pelerine de ploaie, mâncare ascunsă prin cele mai adânci buzunare ale rucascilor…oare asta înseamnă supravieţuire? Sau lupta cu dorinţa de a ceda, hotărârea nestrămutată de a rezista, oricât ar fi de greu, şi speranţa că vei ajunge cu bine acasă? Înclin să cred că ceea ce am realizat noi în această ieşire a fost o combinaţie între toate aceste aspecte, combinaţie în care am presărat ploaie, pante abrupte, un ciobănesc belgian ecologist şi multe cântece. Dar pentru că noi ne-am bucurat foarte mult de această expediţie de testare a propriilor noastre limite, vă vom povesti şi vouă cum a început totul, cum a decurs şi ce păreri avem acum, că am reuşit să supravieţuim prin ajutorare reciprocă şi prietenie.


După multe cursuri, în care am învăţat de la Iulian să facem o grămadă de noduri, să aprindem focul cu amnarul şi să organizăm planul unei ieşiri, am decis ca în weekendul de după Rusalii, mai précis, în 29-30 mai, să facem o ieşire aproape de Deva [menţionăm că aproape este o noţiune relativă şi în cazul nostru]. Fiindcă eu şi Alex aveam un concurs în dimineaţa în care trebuia să plecăm în ieşire, am stabilit ca noi să venim mai târziu, în calitate de lider [Alex] şi ucenicul său [eu]. Aşa că în marţea de dinaintea ieşirii, eu cu Alex şi cu Iulian am parcurs traseul pe care aveam să îi ducem pe cercetaşii deveni şi timişoreni. Am stabilit ce concursuri vor avea şi ce diplome vor primi, după care am ajuns şi noi acasă, ca să ne pregătim de ceea ce urma. Sâmbătă după-amiază, în timp ce exploratorii şi temerarii parcurseseră déjà o parte din traseu şi concuraseră pentru titlul de cel mai bun fochist [sau cine aprinde cel mai repede focul cu amnarul], eu cu Alex urcam voioşi spre grota lângă care poposiseră dragii noştri cercetaşi. Pe parcursul drumului, ne-am întâlnit cu două dintre călăuze, şi anume cu Tedi, temerarul nostru, şi Pituţ, un explorator timişorean, care ne-au dus pe cărări numai de ei ştiute la grota unde ne aşteptau ceilalţi. De acolo, exploratorii şi temerarii au plecat spre drumul care ducea la locul de campare. Eu cu cei doi lideri am rămas să coborâm în grotă, unde am experimentat, pentru câteva secunde, noţiunea de linişte şi întuneric în sensul ei deplin. După ce am strâns tot ceea ce exploratoarele au lăsat în urmă, am pornit în urcarea unei pante aproape verticală, cu cele 12 kilograme ale rucsacului în spate. A fost cu adevărat o provocare, ce a necesitat multe opriri, rugăciuni şi mâini înfipte în pământ, cel puţin din partea mea, dar sunt mândră să spun că am ajuns cu bine la capătul drumului. Acolo, ne-am reunit cu toţii, ne-am împărţit pe echipe şi am plecat spre locul de campare, concurând pentru titlul de “cel mai rapid explorator”. După opriri, poveşti şi descoperirea unor comori ascunse în rucsaci, precum “am felii de pâine la mine, sper să nu fie confiscate”, am ajuns la locul de campare, care era lângă un lac, şi am început să montăm corturile, să aprindem focul şi să pregătim prânzul-cină. Graţie Norei, Maiei şi Ioanei, cele trei bucătărese ale noastre, am mâncat foarte bine, deşi Katana sau Fata grasă, ciobănescul belgian al lui Iulian, a cam furat din cartofi şi din morcovi. Am gustat din delicioasele banane în ciocolată, am împărţit frigăruile, ciupercile crude şi cartofii copţi şi am făcut chiar pâine, înfăşurată pe lemne şi tapetată cu Finetti. Apoi, am încercat cu toţii să tragem cu arcul [mulţumim, Ana, pentru bucuria pe care ne-ai făcut-o!]. Când lumea începuse déjà să se lenevească, să cânte şi să aţipească, am constatat că era ora 10 noaptea şi noi nu prea mai aveam apă. Ne-am strâns câţiva şi, înarmaţi cu bidoane şi lanterne, am plecat spre Cabana Căprioara, lângă care era un izvor cu apă potabilă. Pe drum, am spus poveşti de groază, am avut întâlniri romantice cu broaştele şi am trecut prin tot felul de sperieturi, printre care descoperirea monstrului Dessie din balta de lângă marginea drumului. Dar am ajuns cu bine la izvor, ne-am făcut plinul şi ne-am întors la locul de campare. Acolo, am continuat să cântăm, am băut ceai, am povestit câte-n lună şi în stele şi, aproape de miezul nopţii, am început să scriem dorinţe pe bileţele, pe care mai apoi le-am ars, cu speranţa că visele ne vor deveni realitate. Când am observat că moşul Ene a cam venit şi nu vrea să mai plece, ne-am retras în corturi şi am lăsat campul pe mâna celor care erau de servici la planton. Noaptea a fost lungă, fiindcă se auzeau tot felul de sunete şi se vedeau tot soiul de figuri ciudate, dar cu toţii am reuşit să ne odihnim după o zi în care am supravieţuit.




De dimineaţă, călăuzele, alături de Iulian, au făcut o plimbare pe malurile lacului şi au descoperit un peisaj asemănător celui selenar, ceea ce a dus la o lungă şedinţă foto. Între timp, bucătăresele noastre găteau, cu ce ne mai rămăsese, micul dejun, iar eu scriam de zor diplome. După ce grupul de viteji s-a întors din expediţia lor pe Lună, am mâncat cu toţii şi Alex le-a împărţit diplomele, felicitându-i pe toţi pentru abilităţile de care au dat dovadă în această ieşire. Imediat, ne-am strâns corturile, am pus rucascii în spinare şi am pornit-o cercetăşeşte spre casele noastre dragi.

Pot spune că a fost cu adevărat o ieşire interesantă, solicitantă, dar frumoasă. Am învăţat cum ar trebui să fie un lider şi vreau să le mulţumesc lui Alex şi lui Iulian că mi-au oferit această şansă. Cu toţii am reuşit să ne dăm seama că putem rezista doar cu o mână de banane şi cu câteva kilograme de cartofi, atâta timp cât avem acea legătură puternică între noi, cercetăşia…şi atâta timp cât ne dorim din toată inima să supravieţuim, orice s-ar întâmpla. Fiindcă, în această ieşire, am fost cu adevărat gata oricând…

A voastră în cercetăşie,
Petra Ioana Trifon, exploratoare.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu