CerceStart, un început frumos de vară

Eşarfe, promisiuni, foc, mămăligă, corturi, vulpi, chitărit şi cântece, lanterne, saci de dormit, bocanci, căpuşe, izoprene, sfoară, busole, fluiere, jocuri, înviorarea, construcţii, zâmbete, fericire... într-un cuvânt, CerceStart.

Şi aşa, în data de 28.05.2011, la ora 8.00 ne-am adunat cu mic cu mare în faţa sediului. După aşteptări, poveşti, poze şi înmulţirea lupişorilor, am fost repartizaţi cu câte un explorator şi am plecat. Apoi ne-am oprit lângă un izvor ca să ne umplem sticlele (goale deja), dar hei! Izvorul nu avea apă. După acest popas, am continuat să mergem până la platou, sau cum am mai auzit, „Belvedere” . Am comemorat amintiri, multe amintiri, şi le-am împărtăşit şi celor noi. Apoi ne-am tot dus, ne-am tot dus, pe căi îndepărtate, încercând să nu ne rostogolim pe acele pante de frunze. Eram adevăraţi alpinişti, ce mai, profesionişti! După aceste „ valuri de frunze, am ajuns la măreaţa grotă. “ Frontale, lanterne, ceva ? “ Hmm.. După câteva statistici nu aveam toţi, dar era O.K. Ajungând în grotă, care cum putea, Iulian ne-a făcut turul grotei, Ema fiind paznicul care avea grijă să nu cădem în hău. Toţi ne îngrămădeam să vedem grota.

Popas, un pic de relaxare, destindere, toate până când am ajuns pe Marele Urcuş. Acolo era distracţia(sau tristeţea). Marele Urcuş era o pantă, aproape verticală, acoperită de noroi, frunze ude şi urmele eroice ale bocancilor noştri. Am dat de greu! Ne-am adunat toate puterile, cu câte-un Of! sau Au!, şi am reuşit într-un final să învingem panta în această luptă. Dar hei! Mai e ceva. A urmat apoi (spre fericirea noastră) traseul urzicilor. Totuşi, nu ne-am plâns şi am mers cu fruntea sus. Însetaţi, ne-am oprit la un izvor cu apă, unde ne-am îngrămădit la apă. Ne-am mai odihnit un pic, dar ne-am ridicat şi am pornit mândri spre Căprioara. Drumul, era ca întotdeauna, plin de râsete, voie bună, cântece, câte un ţiki-ţaka-ţiki-ţok „Cât mai avem? 40 de minute.” Trece o oră...” Cât mai avem? 40 de minute.” Dar aceste 40 de minute au trecut aşa de repede şi într-un mod plăcut, încât nu ne-am dat seama că am şi ajuns în locul de campare. După o scurtă pauză şi o privire amplă a locului unde ne aflam, ne-am pus pe trebă şi ne-am apucat de împărţit şi de ridicat corturi. Lupişorii ajutaţi de exlploratori, şi temerarii singuri, au reuşit să-şi ridice casa de o noapte. Primele au fost fetele din patrula Floare de Colţ, urmate de ceilalţi. Cu toţii ne-am descurcat şi, după ce ne-am făcut ordine în corturi, am mâncat sandvişurile de acasă şi ne-am umplut stomăcelele, am sărbătorit şi ziua Irinei printr-un delicios tort – salam de biscuiţi, s-a auzit impunător şi răsunător primul fluier care anunţa că CerceStart a început.
După acest prim fluier, ne-am separat temerarii de lupişorii şi am intrat în atmosfera cercetăşească. Pe drum, Maia şi Irina ne-au vorbit despre un nou tărâm, în care trebuia să păşim. Pentru a păşi în acest tărâm trebuia să găsim poarta, dar pentru a o găsi trebuia să fim atenţi în jurul nostru, multe lucruri aveau să se întâmple. Şi lupişorii au avut parte de fantezie şi de o lume de poveste la fel ca şi în Cartea Junglei, şi ne-au pregătit o surpriză. Prima activitate pe care am desfăşurat-o în acest camp, a fost construirea de trepieduri. Pentru a ne arăta care sunt paşii în construirea unui trepied, Tedi şi Ema s-au înarmat cu un topor şi sfoară şi au început demonstraţia. După câteva minute de muncă intesă, au reuşit să construiască un trepied. Pentru a face munca mai uşoară pentru că hei! când sunt doi( ori 4) puterea creşte!, am fost împărţiţi în două echipe, lupişorii fiind separat de noi. Ne-am ales lemnele pentru picioarele trepiedului, dădeam toporul din mână în mână, sfoara tot aşa circula, şi am început. În echipa mea, totul a decurs bine, am fost economi şi părea că vom fi primii. Am terminat. Ieee! Dar să nu ne bucurăm prea repede. L-am chemat pe Tedi să confirme că munca noastră nu a fost în zadar, dar mai bine nu făceam asta. Tedi a vrut să verifice rezistenţa trepiedului, iar când a apăsat mai tare cu mâna, POC! s-a rupt un lemn. Am căutat altul mai bun, dar nu ne-am gândit să verificăm şi celelalte lemne. Şi tot aşa am schimbat lemnele trepiedului de 3 ori, am refăcut nodurile, dar ce contează e că am dus treaba la bun sfârşit şi încă ceva: am fost primii. După această palpitantă misiune, Tedi ne-a făcut instructajul în orientarea cu busola. Nu toţi ştiam ce e o busolă sau un azimut, aşa că am şi început lecţia de zi. După ce am aflat tot ce se putea afla despre azimut şi orientarea cu busola, am trecut la practică. Toţi ne-am orientat cu busola, deşi nu am reuşit la perfecţie, dar din greşeli se învaţă.
Am terminat cu şcolitul şi am trecut din nou la acţiune. S-a organizat un concurs de strâns lemne, unde patrula câştigătoare era cea care aduna cele mai multe lemne. Acolo era distracţia! La început mai sfioşi, adunam doar lemnele subţiri şi apatice, dar am prins curaj şi de la nişte aşchiuţe am trecut direct la copaci. Veneam cu câte doi – trei copaci, îi târam după noi, iar patrula în care sunt eu, „Floare de Colţ”, a adunat cele mai multe lemne, şi am fost câştigătoare la acest concurs. La următorea activitate, a trebuit să aprindem focul, uşor de zis, dar greu de făcut. Ne-am înarmat cu amnare, chibrite etc şi am început munca. Cu toţii am reuşit să aprindem focul, dar fruntaşii au fost lupişorii, care au aprins focul în cel mai scurt interval de timp. Bravo! În tot acest timp, temerari au avut de îndeplinit o sarcină, şi anume: confecţionarea unei hărţii a drumului parcurs. Nu a fost uşor pentru că toţi trebuia să facem aceeaşi hartă. Am desenat şi am colorat, ne-am mai şi certat, alături de creioane cerate, markere şi liner-ul magnific al lui Cotoi. Dar am creat o hartă minunată. Între timp, Iulian şi-a instalat hamacul, aşa că noi am făcut coadă ca la pâine caldă pentru a putea sta şi noi în hamac. Unii lupişori au trecut la extreme şi au început să se rotească în el ca şi în caracatiţele rotitoare. Dar hai să nu ni se facă rău, pentru că la bucătărie se pregăteşte masa. Bucătăria era o luminoasă încăpere constituită din două izoprene. Se gătea cu spor şi drag. Unii muncesc, alţii se joacă. Cei care nu erau bucătari au participat la un atelier de jocuri unde s-au jucat atâtea şi atâtea.Veselie, distracţie, voie bună, fericire, tabără... A fost nevoie de o intervenţie la izvor pentru că rămăsesem fără apă. După ce exploratorii au îndeplinit această sarcină, ne-am pus în jurul focului(temerari şi lupişori) ca să mâncăm delicatese a la cercetaşi: salată cu cartofi copţi, pâiniţă proaspătă făcută pe băţ la foc şi nalbe, şi deliciosul desert: banane în ciocolată cu scorţişoară. Am făcut un festin şi ne-am ospătat ca la carte. Şi, dintre copaci, din întunericul nopţii, se zăresc luminii care aduc exploratorii printre noi cu tot cu chitările lor.

Toţi în jurul focului, am început să

cântăm şi să intrăm în atmosfera nopţilor de vară, cu o chitară şi un cântec. Lupişorii ne-au înveselit cu imnul lor frumos, cântat cu însufleţire. Şi am tot cântat... Dar să ne oprim din visare şi să ne întoarcem la program. A trecut deja ora de culcare şi plantoanele nu erau făcute. În cinci minute am reuşit să ne decidem care cum vom sta, ne-am dus la culcare, şi am lăsat lupişorii să ne vegheze alături de Ema, Iulian şi Luisa cu Oana. În următorul planton eram eu cu Raluca, al

ături de Irina, Iulian şi Ema, care vroia să doarmă

sub cerul liber. Stăteam liniştiţi, mai patrulam din când în când să vedem dacă totul e în regulă. La un moment dat, a tunat cu putere, şi apoi a început să plouă. Repede, repejor am mers în corturi să ne luăm pelerinele de ploaie şi să le dăm şi celor care nu aveau. În timp ce patrulam, am văzut nişte lumini suspecte. Prima dată am crezut că sunt lumini de la o lanternă, dar studiind mai bine, am realizat că era o vulpe. O VULPE! Am fugit repede la foc şi i-am anunţat şi pe ceilalţi. Am încercat să nu îi trezim pe cei care dormeau ca să nu se panicheze. Ne-am tot gândit şi ne-am tot gândit unde putea fi mâncarea care a ademenit vulpea. Apoi, un fulger ne-a luminat cu soluţia problemei. Toată mâncarea ce a rămas era în cortul lupişorilor. Ce să mai! Ne-am pus în gând să epuizăm bateriile lanternelor şi frontalelor cu scopul de a veghea foarte atent. Între timp au trecut şi doi exploratori pe la noi, care îşi făceau liniştiţi plantonul când au văzut vulpi (deci erau mai multe). Ca înarmarea să fie completă, Ema şi-a luat şi toporul, ca să fim mai siguri. Şi de aici a început o întreagă poveste...

Toată lumea ( din plantonul nostru) a început să spună că a văzut ochii vulpii, să mergem în direcţia aia. Ne-am speriat, am şi exagerat, dar după terminarea plantonului nostru tot nu am reuşit să prindem vulpea. Totuşi, cortul lupişorilor era păzit ca la securitate. Următorul planton era format din Iulia şi Ana, însoţite de Maia. Însă eu cu Raluca am mai rămas să îi ajutăm pe ceilalţi. Ne-am pus la un ceai pe ploaie, la focul ce încă ardea. Ca şi adevăraţi vânători, aşteptam vulpea la locul faptei. Ruptă de somn, după aceste plantoane, m-am culcat. Tot ce pot să vă mai spun despre păţania cu vulpea este că am mai auzit strigăte ca şi Uite-o! Prinde-o! Las-o să plece! ...

Dimineaţă, ne-am trezit şi înainte să ne apucăm de mâncat,

Iulian ne-a pregătit o înviorare militărească. Apoi am mâncat o delicioasă mămăligă cu cârnăciori făcută de Iulian. Ca la mama acasă! Ne-am strâns lucrurile din cort, l-am golit şi respectând programul am trecut la cea mai frumoasă parte a campului( după părerea mea), TreasureHunt. Pe rând, am plecat toate patrulele cu primul indiciu care ne spunea că trebuie să găsim un păianjen mare. L-am găsit fără prea multe eforturi, dar partea grea era trecerea prin pânza lui. După strategii şi strategii, am reuşit să trecem toţi. Apoi, păianjenul a fost binevoitor şi ne-a dat un alt indiciu prin care trebuia să găsim liderul nou venit. Simplu! L-am găsit pe Paul şi acesta, care s-a bucurat că am ajuns aici, ne-a dat un nou indiciu şi un azimut de urmat. Spre drumul către noile instrucţiuni, ne-am jucat un joc ca altă etapă a acestei competiţii. Ajunşi în labirintul pădurii, unul din fiecare patrulă trebuia să îi orienteze pe ceilalţi pe un scurt traseu, însă coechipierii lui erau legaţi la ochi. După ce ne-am mai şi încurcat, am făcut faţă acestei provocări. Dar apoi a trebuit să găsim al patrulea indiciu, după care unii au şi săpat. L-am găsit şi a trebuit să mergem spre umanul târnăcop, unde a trebuit să construim o scară. Pentru noi, fetele care am ajuns ultimele, nu a fost uşor, pentru că nu prea mai erau lemne bune, dar am reuşit şi Târnăcopul, adică Tedi, ne-a dat ultimul indiciu al acestei frumoase activităţi. Acest ultim indicu ne spunea că trebuie să păşim pe un alt tărâm unde vom găsi eşarfele pierdute, şi unde poate că vom găsi comoara.

Am mers pe acel nou tărâm, şi am găsit mult doritele eşarfe. Dar unii dintre noi au descoperit o comoară mult mai preţioasă. Am fost fericită că şi eu eram una dintre ei, alături de draga mea Raluca, Liviu, Cristi şi Radu. Noi, cei cinci, am descoperit cea mai mare comoară care i se poate descoperi unui cercetaş, şi anume: promisiunea. Cu zâmbetul pe buze şi cu naşele mele dragi, mi-am depus promisiunea, urmată de ceilalţi. După acest moment frumos, am plecat din acel aşa zis tărâm, şi am mers către locul de campare al exploratorilor plini de veselie. După neaşteptata vizită, am mers la noi, unde ne-am strâns corturile, am acoperit vatra, am făcut curăţenie şi la sfârşit, adunându-ne ultimele forţe, lupişori, temerari şi exploratori am strigat cu putere:
CERCETAAŞI! GATA ORICÂND!
A voastră în cercetăşie,
Maria Trifon