La cireşe sau la Piatra Coziei

Pentru că am auzit multe despre surviving-ul „Pierdut în pădure” care era organizat de centrul nostru local, liderul nostru ne-a propus şi nouă, temerarilor, să participăm. Dar numărul de temerari nu era nelimitat. La acest camp trebuiau să participe doar cei cu aptitudini fizice deosebite şi cei tari din punct de vedere psihic, aşa că, cu ajutorul acestei ieşiri de vară, se alegeau cei patru participanţi. Liviu şi Raluca dovediseră de mai mult timp de ce sunt în stare, aşa că ei era deja bineveniţi. Aşa că alegerile se limitau la doi temerari.
Astfel, în data de 20. 06. 2011, ne-am întâlnit lupişori, temerari şi câţiva exploratori la sediu, unde se alegeau echipele. Scopul acestei ieşiri era să mergem până la Piatra Coziei şi să ajungem printre primii. Trebuia să ajungem la poarta de la mină, la releu şi, într-un final, la Piatra Coziei. Ne-am echipat de acasă cu o pelerină de ploaie, nelipsita busolă şi ceva mâncare. Echipele s-au făcut şi arătau cam aşa: Petra cu Alex Popa mergeau cu lupişorii, Maia cu Alex mergeau cu Ana, Raluca şi Flavia, Yoyo cu Adi mergeau cu Tibi şi Miana, Paul şi Alexandra mergeau cu mine şi cu Alexandra, iar ultimii, dar nu cei din urmă erau Ana-Maria, Amalia şi Gabi cu Liviu şi Elena. Am plecat în această ordine la interval de zece minute. Drum bun!

Eu şi cu echipa în care eram am ajuns după un

drum familiar nouă până la poarta de la mină, unde ne-am întalnit cu echipa care a plecat înaintea noastră. Ne-am făcut poze unii altora (trebuia să facem câte o poză când ajungeam la cele 2 repere) şi ne-am despărţit. Apoi am pleca

t pe un drum ciudat, dar care ne-a oferit atâtea beneficii. Deşi era un urcuş în apropierea unei prăpastii mari, natura ne-a oferit numai bunătăţi. Am descoperit frăguţe dulci şi gustoase. Deşi trebuia să ne grăbim, am reuşit să ne ospătăm cu aceste delicii, luându-le din mers. Am realizat că drumul ales era o scurtătură şi am ajuns destul de repede la releu, unde, după sesiunea foto, am mâncat şi, plini de energie (de la frăguţe), am plecat. Am ajuns lângă un om care tăia lemne şi i-am cerut sfatul, iar acesta numai indicaţii bune nu ne-a dat. Dar Alexandra Marcu ştia pe unde trebuia să o luăm aşa că, după un coborâş şi un alt urcuş (tot sus, jos, sus, jos), am ieşit la un

drum. Am văzut o stână şi credeam că sunt ceva oameni care să ne dea apă, dar ne-am înşelat. Ne-am continuat drumul şi am intrat într-un interminabil câmp. Cred că acel câmp nu fusese cosit de un car de ani. Mergeam cum mergeam (nu mai dădeam atenţie căpuşelor sau spinilor) şi, deşi iarba parcă ne înghiţea, am reuşit să ajungem într-un loc cu mai puţină vegetaţie, care era un urcuş vertical. Am trecut pe lângă un cireş magnific, unde speram să ne oprim la întoarcere. După ce am urcat pe panta verticală, mai cu greu, am ajuns într-o pădure şi, ca să scurtăm drumul, nu am mers pe cărare, ci am tăiat-o.

Cât mai avem? Imediat ajungem...Cât mai avem? Imediat ajungem. Acest imediat care parcă ne cam minţea, s-a dovedit a fi onest şi în scurt timp

am dat de bolovanii mastodonţi de la Piatra Coziei. Ne-am căţărat pe ei şi am ajuns în vârf, unde, spre uimirea noastră, eram prima echipă de temerari care a ajuns. Doar lupişorii mai erau acolo cu Iulian. Ne-am scos ultimele resturi de mâncare şi ne-am odihnit în speranţa că vor ajunge şi ceilalţi.

Glume, biscuiţi de câine, poveşti, şi iată că a ajuns şi echipa Maiei, echipa Bumtzi! Bumtzi!. Deşi a trecut ceva timp de aşteptare, am fost fericiţi să îi vedem acolo. I-am mai aşteptat şi pe ceilalţi, care parcă nu mai ajungeau. Ne tot sunau şi cereau indicaţii şi ajutor şi când am văzut că nu mai ajungeau, am decis să plecăm de pe Piatră. Ne-am întâlnit cu ei pe drum

prin pădure şi erau încărcaţi de flori, cântau, erau veseli şi am aflat că s-au distrat foarte bine. Iulian le-a spus să meargă până sus şi noi am coborât urmând triunghiurile galbene şi am ajuns la magnificul cireş. Zici că eram în Amintiri din copilărie ale lui Ion Creangă aşa cocoţaţi prin cireş, cu braţele pline de cireşe coapte, dulci şi moi. Ne-am continuat drumul ca să nu fim chiar aşa mâncăcioşi şi am intrat în sat, unde am dat, pe marginea drumului, peste vişine, dude şi alte cireşe, toate bune şi frumoase.

După o altă tură de frăguţe, am ajuns la lac, unde doar explo aveau voie să intre în apă la înotat, iar babulanii de lupişori doar cu picioarele. Nu ştiu

cum se face, că unul dintre ei a alunecat şi s-a udat tot. Râsete şi farse nereuşite, glume muuulte şi mărunte, am stat pe marginea lacului şi, după bălăceală, ne-am continuat drumul spre casă, explorând amplu. Din păcate (fericire), am ieşit pe un câmp care parcă ne aştepta plin de frăguţe, care ne-au fost interzise de explo sub pretextul că sunt căpuşe, iar ei s-au bucurat din plin de ele. Am făcut un studiu amănunţit asupra plantelor pe care lângă am trecut şi am trecut testul de cunoştinţe. Odată ajunşi în sat, ne-am întâlnit cu chiulangiii, care au cerut apă de la nişte oameni din sat şi noi le-am terminat-o pentru că nu mai aveam strop de apă. Ne-am continuat drumul cu râsete, cântece, un ţiki-ţaka-ţiki-ţok mai scurt, poveşti şi scoatere de căpuşe. Şi la lac a mai avut loc o intervenţie de-asta medicală şi Iulian mi-a scos mie şi Flaviei câte o căpuşă, dar fratele Flaviei avea 8 căpuşe, toate scoase în drum spre casă de liderul nostru drag!! După ce ne-am holbat ca la circ, am continuat drumul, vrând să intrăm şi la Moş Opincă, un restaurant unde să ne mai odihnim şi să bem o limonadă. Cu chiote şi strigăte am ajuns la Moş Opincă, unde am aşteptat un pic după limonadă şi ne-am adunat economiile să plătim sau ne-am împrumutat. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat pentru că eu a trebuit să plec, dar pot să vă spun că au fost aleşi participanţii la surviving, şi anume: Liviu, Raluca, Ana şi Elena, aşa cum vă pot spune că ieşirea la cireşe a fost una minunată. Le dorim mult succes temerarilor care participă la surviving şi să reprezinte cu brio unitatea „Dracon”!

A voastră în cercetăşie,
Maria Trifon, temerar, patrula Floare de Colţ