Istoria unei bucurii sau cum ne-am petrecut Festivalul Luminii

Aş putea povesti cât de multă muncă a fost în spatele evenimentului, câte liste cu participanţi, împărţiri de responsabilităţi, echipe de lucru, întâlniri ale staff-ului, mailuri târzii către coordonatori, mii de minute vorbite în câteva săptămâni, explicaţii date proprietarilor de cafenele ca să ne lase să punem gulguţe de promovare, certuri din cauza nervilor prea întinşi, emoţii date de întârzierea sponsorizărilor, rugăciuni să ţină vremea cu noi, alergături la Metro, cumpărături pe ultima sută de metri, bani stricaţi în Ceapa Roşie pe prea multe Pepsi-uri ca să ne ţină ochii deschişi la întâlnirile coordonatorilor, clacări psihice, sortări şi numărări de gulguţe sau benzi de scotch stricate au fost. Aş putea să evaluez totul din punct de vedere economic sau numeric: 5500 de lumânări, 100 de afişe, vreo 6000 de gulguţe, 200 de pahare de plastic, tot atâtea linguriţe, 400 de plicuri de zahăr, 20 de cutii de ceai şi lista poate continua. Dar o să relatez povestea Festivalului Luminii în sentimentele şi emoţiile pe care le-a aşezat, tumultuos, în inimle noastre, ale organizatorilor, precum şi în zâmbetele pictate sau împletite, poate chiar cântate, de pe chipurile participanţilor...

Întâi şi întâi, în după-amiaza zilei de 7 mai, după ce toate cumpărăturile fuseseră făcute şi ultimele detalii stabilite, atunci când centrul local Hunedoara, alături de temerarii arădeni şi cei doi timişoreni gata să ne ajute au ajuns la Ceapa Roşie, exploratorii deveni au dat startul întâlnirii de lucru. Am împărţit materialele pentru fiecare atelier, am verificat afişele, prezenţa la festival, am stabilit locaţiile exacte ale atelierelor, permanenţa sau variabilitatea lor, am pus la punct pentru ultima dată responsabilităţile fiecăruia şi, înarmaţi cu gulguţe, lumânări, pământ cumpărat în mare grabă, multă bună-dispoziţie şi infinit mai multă energie, am fluierat hotărât a început de festival. Am cărat bănci şi scaune de la Colegiul Naţional „Decebal” pentru a aşeza atelierele, am ridicat, cu chiu, cu vai, cortul celor de la punctul de informare şi am început să aşternem gulguţe pe tot centrul vechi. Lupişori, temerari, exploratori şi lideri, cot la cot, au pus gulguţe, au presărat pământ şi pietriş pentru siguranţă, au desenat flori de crin, semne de pace, cerculeţe şi inimioare din cutiuţele origami pentru lumânări şi au aşteptat cu sufletul la gură ora 21.00. Strânşi în faţa Statuiei lui Traian, am privit cu bucurie crescândă cum Marta, şefa noastră de centru local, a aprins prima gulguţă, cum liderii au împărţit lumină coordonatorilor şi ei au început să aprindă mai departe, strigând tare de tot că suntem GATA ORICÂND! atunci când liderii urlau din răsputeri CERCETAAAŞI!... În câteva minute, tot centrul vechi al Devei era luminat de miile de gulguţe în care aşezasem, fiecare, cel puţin o dorinţă către Cer. Lumea începuse să se înghesuie la ateliere, care pe unde credea că e mai frumos. La punctul de infomare se înscriau viitori temerari sau se scriau dorinţe pentru mai târziu şi mai bine, în imediata vecinătate, la Tea Room, era o coadă asemănătoare celei de la covrigăria Gigi, pentru că ceaiul nostru gratis era delicios, mai sus, pe treptele ce duc la statuie, Speedy chema copiii la atelierele de împletit brăţări sau codiţe, iar Irina, Maia şi Iulia jonglau de mama focului cu poiurile lor frumoase, în faţa expoziţiei foto ingenioase: poze prinse cu cârlige de rufe pe sfori suspendate între copaci. Mergând spre „Decebal”, te întâlneai cu un cerc imens de copii care se jucau, ţipau şi râdeau – era atelierul de jocuri. Tot plimbându-te, puteai primi o îmbrăţişare de la cercetaşii responsabili cu campania de Free Hugs. În faţa Teatrului de Artă, se desenau caricaturi pe bandă rulantă, pentru că cercetaşa hunedoreancă avea o mână de aur. În faţa colegiului meu drag, copii de toate vârstele se înghesuiau la Face painting sau pictau gulguţele făcute de ei înşişi... Mă plimbam între ateliere, cu o fericire neîncăpătoare în suflet, alături de ceilalţi coordonatori, mulţumind cercetăşiei, cercetaşilor, prieteniei pentru o asemenea minune ce creştea în ochii noştri. Pe la 22.30 am început să cântăm, adunaţi cu toţii în faţa Statuiei lui Traian. Un cerc mare de oameni în jurul nostru, cântând cu noi, bucurându-ne împreună. Răsunau Andrii Popa, Opreşte-mă la tine, 18 ani, Save tonight, Visul, Pat de flori şi alte cântece frumoase, numai bune de cântat la ceas târziu. Când şi ultimul acord de chitară s-a stins, am mai strigat odată, cu toată puterea, CERCETAŞI! GATA ORICÂND! şi am trecut la adunat gulguţe.

În jumătate de oră, toată Piaţa Unirii şi întregul centru vechi era curat, băncile şi scaunele returnate şcolii, de parcă nici nu avusese loc vreun festival al luminii. Dar el trecuse repede şi frumos, umplându-ne sufletele de bucuria lucrurilor mărunte, aşa cum ne promisese. Am văzut oameni incredibil de zâmbitori, calmi, luminoşi, şi simplul gând că datorită muncii tale sunt aşa te înălţa până-n bolta înstelată sau chiar mai sus... Festivalul Luminii a fost o emoţie puternică, aducătoare de fericire, ca o îmbrăţişare strânsă sau un vers scris pentru noi, pentru cercetăşie... Mulţumim Primăriei şi Consiliului Local Deva pentru că, fără autoritatea locală, festivalul nu ar fi putut avea loc, mulţumim celor de la Zile şi Nopţi, precum şi tuturor ziarelor online sau nu, site-urilor precum http://debutant.ro/ şi bloggerilor cu inimă mare pentru promovare, susţinere, articole şi fotografii: am contribuit împreună la crearea unei seri cu bucurie, unei seri culturale, unui eveniment ieşit din tiparele obişnuitului, pus gratuit la dispoziţia devenilor. Mulţumim cercetaşilor hunedoreni, arădeni şi timişorenii, alături de care am împărtăşit oamenilor fragmente din bucuria de a fi cercetaş. Abia aşteptăm ediţia următoare, care sperăm să fie şi mai frumoasă, şi mai plină de lumină, şi mai aducătoare de zâmbete!