Festivalul Luminii 2012

O banală seară de 19 mai. Un centru vechi nu foarte circulat, tipicele nunţi de sâmbătă după-amiaza, ceva zvonuri despre un concert electoral în parcarea Realului, câţiva soldaţi daci defilând spre muzeu pentru a sărbători Noaptea Albă a Muzeelor şi... aproape o sută de cercetaşi foindu-se, alergând, împărţind materiale, întinzând cearşafuri, ridicând standuri, colorând pancarte, strigând unii la ceilalţi pentru a distribui sarcinile, dansând, furând câte o brioşă de la standul de "Dărâmă şi tu!" sau făcând pachete de gulguţe, pământ şi lumânări pentru a eficientiza procesul de aşezare a gulguţelor pe caldarâmului celui mai frumos bulevard din oraş. În doar o oră de când s-a dat startul la activitate, lângă Primărie a apărut un stand cu ceai gratis, în faţa Biroului de evidenţă a populaţiei se prefigurau un punct de informaţie, un stand unde se putea deprinde tehnica "împachetării" de gulguţe, un panou cu gânduri pune şi un cearşaf cu urme de mâini. Mai încolo, pe stradă, se puteau ghici un atelier de caricaturi, unul de jonglerii, o masă plină cu acuarele şi creioane pentru face-painting, câţiva jongleuri-prieteni cercetaşi craioveni, un atelier de "Dărâmă şi tu!" conserve pentru a primi o brioşă şi lanţuri interminabile de gulguţe, întinse pe marginea bordurilor sau de-a lungul clădirilor. După încă o jumătate de oră, expoziţia foto de lângă Statuia Lui Traian flutura în vânt, 

bannerul ce invita oamenii la Treasure Hunt ridicat, casetofonul şi, de fapt, întregul sistem de sonorizare pentru atelierul de dans şi concertul folk testat şi pancarte imense ce chemau copii la joacă sprijinite de gulguţele uriaşe din Piaţa Unirii. La o privire mai generală, întreaga piaţă şi, în prelungirea ei, bulevardul, erau înţesate de gulguţe aşezate în diverse forme, mese pline cu materiale, bannere cu nume de ateliere şi cu design-uri cât mai atractive, copii cu eşarfe şi eşarfe cu copii (lupişorii parcă sunt purtaţi de eşarfa galbenă, nu purtători de însemne cercetăşeşti), aparate foto şi lume ce se înghesuia în faţa hărţii ca să vadă ce putea experimenta în acea seară. 

La ora nouă, Ozana şi Marta, adică coordonatoarea festivalului şi şefa de centru local, au aprins prima gulguţă. În nici un sfert de ceas, întregul centru vechi era luminat. Lumea începea să se înghesuie la ateliere, nu mai aveai loc să arunci un ac, trebuia să fii cu ochii-n patru la atelierele unde materialele erau epuizabile şi înlocuibile, însă... însă nu prea puteai. După atâta muncă, un zâmbet larg ţi se întindea pe buze, la vederea unei străzi pline ochi cu oameni, de la cei mai mici copii, care întindeau mâna după brioşe din cărucioare, la cei mai bătrâni bunici, bucuroşi să-şi vadă oraşul animat de atâta entuziasm şi voie-bună. Aşa că, cercetaş fiind, luai un pahar de ceai fierbinte şi te plimbai printre ateliere, oprindu-te să încurajezi fiecare responsabil de activitate sau să te joci...

Nici nu ne-am dat seama când au trecut două ore. Cert e că atelierele forfoteau de participanţi şi era imposibil să încerci să primeşti o îmbrăţişare gratuită sau să ţi se aplice o urmă de creion pe faţă. Deşi cu
toţii am fi vrut să prelungim festivalul, să ne bucurăm şi mai mult de fiecare atelier, să gustăm din fericirea ce plutea, liberă, prin aer, trebuia să-nceapă şi concertul folk, odată şi-o dată, concert care era urmat, teoretic, de lansarea de lampioane şi de jongleriile cu foc. Doar că, după primele trei melodii, vremea s-a decis să ne lase baltă la propriu, aşa că a început o ploaie nebună, care a gonit imediat trecătorii. Însă cercetaşii au rămas pe poziţii, cântând până şi ultimul participant la festival s-a îndurat să plece. Uzi leoarcă, am strâns ultimele urme de materiale, am dus toate băncile şi mesele înapoi la Inspectoratul Şcolar Judeţean şi am stins toate gulguţele. În nici o jumătate de oră, pe centrul vechi nu se putea ghici vreo urmă a unui Festival al Luminii. Dar în sufletele noastre, acum animate de bucuria lucrurilor mărunte, lumina acelei seri scânteia cu putere.

Suntem mândri de munca noastră. Mândri fiindcă am reuşit să cooperăm cu cercetaşii maghiari, mândri fiindcă am muncit cot la cot lupişori, temerari, exploratori şi lideri pentru a obţine o seară mai mult decât frumoasă, mândri fiindcă le-am oferit devenilor o evadare scurtă din cotidian, mândri că am împărtăşit frumuseţea cercetăşiei cu un oraş întreg. Mai mult nu prea putem spune... lăsăm pozele să vorbească. Şi, poate, posteritatea.:)
Petra Ioana Trifon, explorator, Unitatea "Daos"