Lupii, lupii, lupii... la vânătoare de cunoştinţe!

La-nceput de lună iulie, ca să ne antrenăm pentru Campul Naţional de Lupişori, noi, lupişorii deveni, alături de îndrumătorul centrului local, Iulian Spătaru, de ajutorul de lider Petra Trifon şi de o echipă gata oricând de ajutor şi zâmbit de temerari, am luat-o la pas cercetăşesc spre Căprioara, unde urma ca cei mai mulţi dintre noi să facem faţă unei provocări importante foarte pentru noi: prima noapte "la cort". După ce ne-am luat rămas-bun de la părinţi, care ne-au dus cu maşina până la mină, cu rucsacii de tură-n spate şi o doză imensă de energie şi voie-bună, am "mărşăluit" lupişoreşte până la platoul numit de înaintaşii noştri, exploratorii deveni, La Belvedere. Am admirat Deva dintr-o perspectivă diferită de cea cu care suntem obişnuiţi, aceea a Cetăţii, şi-am ascultat povestea campului şi misiunea pe care o aveam de îndeplinit: să-l speriem pe Shere Khan, dobândind cât mai multe cunoştinţe ca să putem face faţă unui eventual atac din partea lui şi a noilor săi aliaţi: maimuţele. Aşa că am pornit voiniceşte spre locul de campare, vizitând şi grota, alături de Iulian. Mai cu hohote de râs, mai cu împiedicări, mai cu o julitură, mai cu un zâmbet, am ajuns, după ce-am urcat o pantă ce părea că nu are sfârşit, la locul de campare, unde temerarii ridicaseră corturile.

Fericiţi nevoie mare, ne-am organizat iute, grupându-ne în corturi, întinzându-ne izoprenele şi sacii de dormit, schimbându-ne hainele ude de la atâta drum şi mâncând primul prânz în natură şi ultimul pregătit de acasă. După ce ne-am refăcut forţele, odihnindu-ne la umbra copacilor, ne-am energizat jucând Mowgli şi Shere Khan şi am învăţat, unii de la alţii, un joc nou şi interesant nevoie mare, cu lupul, oaia-mamă şi mieii coloraţi. A urmat un curs, dacă-l putem numi aşa (mai degrabă i-am spune o încercare) de a învăţa să ridicăm, la rândul nostru, un cort. Doar că beţele nu se prea potriveau şi, înre timp, a ajuns şi lidera noastră în camp, Akela Alex, aşa că, după ce am înţeles principiul de întindere a prelatei, de aranjare a beţelor, de unire a cortului propriu-zis cu prelata, am "abandonat", bucurându-ne de îmbrăţişări şi o tură de ţopăit. Au urmat, în ordine, un concurs de strâns lemne pentru focul ce urma să ne vegheze somnul, o tură de Baba Cloanţa şi culorile, o Mazinga energizantă, ora de construcţii, unde am învăţat să folosim nodurile deja învăţate la construirea unui trepied şi am deprins noi noduri şi legături, o lecţie importantă despre folosirea busolei: am învăţat, mai întâi de toate, cum să ţinem busola în mână, ce înseamnă toate gradaţiile ei şi, mai apoi, am trecut la lucruri mai serioase: folosirea şi ghidarea după un azimut, ba chiar şi orientare în teren şi chiar şi un concurs de aprins focul.

La sfârşitul zilei, îmbrăcaţi bine, căci în pădure e mai răcoare decât acasă, le-am ajutat pe lidere să pregătească bananele şi ciocolata pentru micul-dejun, învelindu-le în staniol. După ce s-a înserat de-a binelea, ne-am pregătit farfuriile şi am luat cina: cartofi în jar, urmaţi de mămăliguţă la ceaun, cu brânză şi cârnăciori. Ghftuiţi bine, am cântat, ne-am stabilit plantoanele şi, lăsând primele două lupişoare, împreună cu liderii şi temerarii, să ne apere de vulpi sau pisici sălbatice, ne-am învelit bine în sacii de dormit şi-am păşit pe tărâmul viselor.
Dimineaţa următoare a început cu o înviorare ce ne-a trezit de-a binelea, cu un mic-dejun gătit la foc: pâiniţe cu gem şi banane în ciocolată, cu un ceai fierbinte de tot şi cu bucuria unei reuşite: deşi, poate, ne-a fost frică, deşi am mai aţipit la planton, deşi am dormit într-un loc cu care nu eram obişnuiţi deloc, am făcut faţă cu brio primei noastre nopţi în cort. Însă n-am început Marele Joc atât de repede, fiindcă a trebuit, întâi de toate, să ne strângem lucrurile, să ne facem singuri rucsacii şi să lăsăm corturile goale, pentru ca temerarii să le poată strânge. Odată terminată şi treaba aceasta, plini de energie şi gata de joacă, am alergat voioşi la Marele Joc. Împărţiţi pe echipe, am alergat, împreună cu câte un coleg, cu doar trei picioare, ne-am jucat de Şarpele, vânându-ne eşarfele, am avut şi o ştafetă cu mingea-ntre picioare şi am fost chiar şi butuci... Ne-am mai şi accidentat, ne-am mai hârjonit, dar totul s-a terminat cu bine. Bagajele fiind strânse şi ora de plecare apropiindu-se, am făcut evaluarea campului, am ascultat Scrisoarea lui Mowgli, în care ne felicita pentru că, văzând Shere Khan câte lucruri am învăţat, a renunţat la ideea de a ne ataca şi de a-l răpi pe Mowgli, am povestit cu temerarii şi le-am mulţumit pentru ajutorul dat, am primit promisiunea unor diplome şi, după ce am făcut şi Marele Urlet, ne-am luat rămas-bun de la pădurea ce ne-a ocrotit pentru aproape două zile şi-am revenit în Deva călduroasă şi înţesată de părinţi grijulii.

Mai mult decât ne-am distrat, am învăţat: să facem noduri, să ridicăm un cort, să folosim o busolă, să ne descurcăm fără mâncarea de-acasă, să împărţim, să ne ajutăm, să fim prieteni cu natura şi cu toţi lupişorii haiticului, să ne respectăm unii pe ceilalţi, să "supravieţuim" şi fără părinţi, să avem încredere în Dumnezeu, în liderii noştri şi unii în ceilalţi, să ne învingem fricile, să cooperăm şi să ne bucurăm cercetăşeşte. Putem spune cu mâna pe inimă sau, mai bine, salutând cercetăşeşte, că abia aşteptăm următoarea ieşire lupişorească!
Vânătoare bună!
A voastră în cercetăşie, Petra Ioana Trifon, ajutor de lider, unitatea de lupişori "Kogaion"