Am plătit un autocar să ne ducă până la Ruşchiţa şi, de cum am coborât din autobuz, a început să plouă, dar încă nu ne explicăm cum de, după un minut, acea ploaie puternică şi acei nori gri au dispărut (după cum se va putea vedea în poza de grup -atunci când o vom posta- făcută acolo , unde toţi stăm cu pelerina de ploaie pe noi, iar afară soarele ocupă cerul). Am plecat la drum şi o bună bucată de timp încă am stat cu pelerinele de ploaie pe noi. După 2 ore de mers pe un drum aproximativ drept , am ajuns la un indicator care arăta către Vârful Padeş (1382 m). Vârful Padeş este cel mai înalt al munţilor Poiana Ruscă. De acolo, cine voia rămânea jos cu rucsacii, iar ceilalţi puteau să vină până pe Vârful Padeş. Ajunşi pe Vârful Padeş, am făcut o poză de grup şi ne-am întors jos, la cei care au rămas cu rucsacii. Am mâncat şi am luat-o pe un drum de o înclinaţie de aproximativ 30-35 de grade, cu rucsaci grei de 7 până la 12 kg în spate. Am tot mers aşa până când s-a întunecat. Când s-a înnoptat, am aflat, spre „fericirea” noastră, că mai avem destul de mult de mers, deoarece nu puteam rămâne în zona aceea, fiindcă acolo erau mulţi porci mistreţi, urşi sau chiar lupi şi nu am fi vrut să avem probleme cu dânşii pe timpul nopţii, mai ales că nu era nici semnal pentru a suna poliţia sau ceva de genul, iar să duci un rănit în braţe prin acele locuri nu ar fi fost prea plăcut. Pe la ora 22:30, ajunsesem deasupra unei pante înclinate destul de bine, pe care mai curgea şi un pârâu, pietrele erau alunecoase, apa rece (ştim asta deoarece cam toţi am căzut măcar o dată), noroiul era de asemenea alunecos, era şi întuneric, aveam şi rucsaci grei în spate şi, de parcă nu era de ajuns, eu nici nu aveam frontală, deşi afară de-abia vedeai ceva. După ce am coborât panta, am ajuns la un domn cu un tractor, care a fost de acord să ia ruscacii fetelor şi câţiva oameni până sus, la locul de campare. Tractorul a mers rapid pe acea pantă înclinată destul de tare, dar pentru noi parcă panta nu se mai termina, iar cei care aveam şi rucsaci în spate ne chinuiam rău (Horaţiu, un lider de-al nostru, ducea 2 rucsaci grei de 10 kg, deci în total 20 de kg). După ce am urcat acea pantă (pe care o credeam încheiată), am observat, prin întunericul nopţii, că mai aveam de mers ceva de-a lungul unui deal. La un moment dat nu îi mai găseam pe cei care merseseră în faţă cu tractorul pentru a pune corturile, deci, dacă nu îi găseam pe ei, nu mai găseam locul de campare. După ce am urcat acea panta chinuitoare, a mai trebuit vreo jumătate de oră să îi căutăm prin beznă pe cei doi oameni care aveau corturile. Într-un final, i-am gasit, după ce, ca să ajungem la ei, a trebuit să mergem prin cei mai spinoşi arbuşti pe care i-am văzut. Toţi eram plin de julituri pe picioare. Toţi s-au pus jos, în timp ce Cotoi, eu, Horaţiu, Adi Căsălean şi un domn care venise cu noi puneam corturile. După ce am stabilit plantoanele, ne-am dus la culcare (spre fericirea mea, nu avusesem parte de planton în acea noapte).
Dimineaţa următoare, noi, temerarii, am mers până pe un vârf aproape de noi, urcuşul fiind relativ uşor şi chiar plăcut. Sus am făcut nişte poze şi ne-am întors în camp. Pe la ora 10, am plecat cu rucsacii şi corturile în spate spre Vadu Dobrii, am mers cam 3 ore până la un drum pe care am mai mers vreo2 ore. Acest drum parcă nu se mai termina şi, după ce s-a terminat, am aflat că nu am ajuns în Vadu Dobrii, ci în Gura Bordului. Dar am avut noroc, căci acolo un domn a fost de acord să ne ducă până la Cinciş. Ajunşi acolo, am pus corturile, am facut baie în lac şi, mai apoi, am avut timp liber. A doua zi, câţiva părinţi au venit şi ne-au dus acasă.
P.S.: Mai multe poze... când le redescoperim prin calculatoare.
Al vostru în cercetăşie, Năznean Tiberiu, temerar, Unitatea "Dracon"
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu