Lupii, lupii, lupii... în camp naţional!

Campul național de la Lisa a fost o experiență foarte frumoasă pentru cei 9 lupișori de la Deva, fiind primul de acest gen pentru noi. Totul a început în data de 30 iulie când, după un drum care ni se părea că nu se mai termină, am ajuns la Lisa, în județul Brasov, un sat care ne-a relatat pe parcursul șederii noastre acolo o parte din istoria lui.

Deși vremea a vrut să ne pună “bețe în roate” prin ploaia cu care ne-a întâmpinat încă de când am ajuns la locul de campare, bucuria de a ne revedea cu CL Alba, lupișori cu care ne mai întâlniserăm la evenimentele regionale, și dorința de a ne distra și a ne face prieteni noi au fost mult mai puternice și au învins până și vremea mohorâtă. Și pentru că Mowgli ne ceruse ajutorul, a doua zi am plecat prin sat pentru a vedea cum se făcea înainte focul prin aceste locuri - poate poate reușim să îl alungăm pe Shere Khan.

Bucuria și emoția din sufletele lupișorilor au obligat până și vremea să se îndrepte, soarele călăuzindu-ne pe tot parcursul plimbării noastre prin sat. Am aflat că aici s-a născut scriitorul Octavian Paler, iar “La Vâltori” am văzut cum se făceau demult păturile și covoarele. După ce ne-am jucat câteva jocuri cercetășești cu copiii din sat și ne-am îndulcit cu miere, ne-am întors în camp pentru a-i putea transmite lui Mowgli prin codul Morse informațiile acumulate. 

Dorința de a-l ajuta pe Mowgli ne-a făcut să ne 

testăm abilitățile fizice printr-o serie de jocuri, prin 

care am înțeles că dacă lucrăm în echipă putem câștiga, lucru care ne-a determinat ca pe tot parcursul campului să căutăm sprijinul haiticului pentru a ne ușura munca și să știți că nu am avut sarcini ușoare: ne-am făcut de mâncare, cea mai bună salată orientală și cele mai gustoase pâinici, am decorat farfurii, ne-am pus mintea la contribuție pentru a inventa o rețetă pentru un desert, am arătat că știm noduri și că suntem gata oricând pentru orice, inclusiv pentru un hike prin junglă, unde Shere Khan a încercat sa ne sperie, având chiar curajul să intre în corturile celor mai dezordonați dintre noi. 

Din păcate toate lucrurile frumoase se termină repede. La fel s-a întâmplat și cu campul acesta, de unde am plecat obosiți în urma atâtor activități plăcute, dar ne-am întors acasă mulțumiți că am reușit să îl ajutăm pe Mowgli și bucuroși că am reușit să cunoaștem haiticuri din toată țara și ne-am făcut atâția prieteni noi. 

Raţ Alexandra, lider lupişori

Parâng...o aventură la înălţime

Un alt camp în care cercetaşii vor lucra împreunăşii se vor distra, campul din Parâng... Înca îmi aduc aminte atunci când… ia staţi puţin, hai să începem cu începutul.

Totul începe în gara la ora 4, nu, nu ora 16:00, ci ora 4, un pic cam ciudat să mergi la ora asta în gară, dar cercetaşii sunt gata oricând!
După ceva timp de căscat şi râs în gară, ajunge şi trenul, la intrarea în tren întâmpinându-ne cineva, şi anume un miros "extraordinar" care ne-a mai dezmortit puţin. Odată ce am lăsat bagajele jos din spate, a inceput un drum plin de râsete şi jocuri. Ajunşi la poalele Parângului, am luat telescaunul şi-am pornit-o... în sus.
Sus era o privelişte extraordinară. După ce am lăsat bagajele la cabană, am mers la cules de afine, deşi fulgera lângă noi. A urmat o fugă prin ploaie, după care ne-am întors la cabană. Au urmat un duş bun, nişte activităţi şi jocuri şi, apoi, ne-am băgat în pat.
A doua zi a fost hike-ul înspre vârful Cârja, însă, înainte de a ajunge acolo, am trecut prin locuri extraordinare şi am făcut şi câteva pauze de afine. Ne-am oprit şi la lacul Mija, un lac glaciar foarte frumos, unde trei dintre temerari au fost gata să îşi depună promisiunea, iar după promisiune au lansat, pe lac, câte o bărcuţă, în care se afla dorinţa cea mai mare a fiecăruia. După acest moment spiritual, am pornit la drum din nou, spre vârful Cârja. După câteva minute de mers, am ajuns la ultima porţiune de urcat înspre Cârja, aşa că ne-am tras răsuflarea şi am pornit. Când am ajuns, se putea simţi o bucurie sufletească imensă, pentru că

un moment frumos al drumeţiei este când ajungi în vârf. Din vârf am putut observa toate locurile din jurul nostru. Nu ne-am putut abţine să nu facem mai multe fotografii, dar, mai apoi, a trebuit să plecăm, pentru că spre noi se îndrepta o ceaţă foarte densă, aşa că ne-am ridicat şi am luat-o la vale spre adăpost. Tocmai când credeam că nu vom ajunge la timp la adăpost, ceaţa a început să se retragă, aşa că ne-am continuat drumul, însă nu la fel de grăbiţi. Totuşi, nu am scăpat de vremea rea, pentru că, după un timp, a început ploaia, aşa că am luat-o spre cabană cu un pas mai alert. După ce am ajuns la cabană, ne-am pus la coadă la duş, iar, după ce fiecare a avut parte de momentul lui de "igienă", a început noaptea alba, cu cântece cercetăşeşti.
Ei bine, ştiţi cum e, fiecare camp are şi un sfârşit, aşa că, după ce ne-am trezit şi ne-am spălat pe faţă şi pe dinţi, ne-am făcut bagajele şi ne-am îndreptat spre gară, însă nu cu telescaunul, ci pe pârtia de schi...la pas.
După ce am ajuns la gară şi ne-am urcat în tren, fiecare schimbat în bine, ca după fiecare camp, am făcut evaluarea campului şi-am discutat despre cât de mult îţ aşteptăm pe următorul. Vorbind, glumind, nici nu ne-am dat seama şi am ajuns înapoi în Deva. Pe geam puteam vedea cum părinţii ne aşteptau, zâmbind, aşa că,  după un salut cercetăşesc, ne-am îndreptat fiecare către casele noastre, aşteptând nerăbdători următorul camp.

Al vostru în cercetăşie, Mihai Udubaşa, temerar, Unitatea "Dracon"

Elemente...cercetăşeşti

        A doua ediţie a campului Elemente II a adus laolaltă cercetaşi din toată zona de vest a ţării, mai mulţi şi mai entuziaşti de la un an la altul. Noi, cei din Deva, am mers în număr de 16, avându-l ca lider însoţitor pe Horaţiu Năznean.
Încă din gară am fost cuprinşi de nerăbdarea specifică fiecărui început de camp, întrebându-ne cum va fi, cu cine ne vom nimeri în patrulă, ce element vom reprezenta. Un lucru ştiam sigur: ne vom distra, înţelegând, în acelaşi timp, importanţa celor patru elemente primordiale: apa, aerul, focul şi pământul. Trenul ce ne-a dus la Radna s-a însufleţit pentru câteva ore de râsetele noastre, ale cercetaşilor plecaţi într-o nouă aventură.
După ce ne-am odihnit alte câteva ore, aşteptând toţi participanţii, am avut parte de un marş nocturn până la cetatea Şoimoş. Abia aşteptam să ne ascundem în sacii de dormit şi să ne cruţăm picioarele de atâta urcat. În schimb, imediat după festivitatea de deschidere, ne-am împărţit în patru patrule şi am plecat în căutarea lemnelor pentru foc. Cei care au strâns cele mai multe, au avut dreptul de a-şi alege locul de campare. De aici încolo, totul a depins de cât de bine ştii să îţi montezi cortul.

A doua zi a început cu o înviorare în forţă, care ne-a pregătit pentru prima provocare: găsirea elementului şi câştigarea protectorului. Odată stabilite elementele, a început o serie de jocuri pe echipe, care să testeze atenţia, încrederea şi echilibrul. Mai târziu, după o pauză în care ne-am personalizat subcampurile, fiecare echipă şi-a pictat totemele, păstrând tema elementului pe care l-a reprezentat. Seara, au început provocările, cu scopul de a câştiga cât mai multe toteme. Ziua s-a încheiat în ritmuri de folk, la un ceai de la Tea Room, în jurul focului.

Cea de-a treia zi s-a dovedit a fi una plină de adrenalină, pentru că, după obişnuita încălzire, am plecat spre un loc special amenajat, unde am coborât în rapel de pe o stâncă de aproximativ 25 m. Când ne-am întors la cetate, au început competiţiile de volei între echipe, un traseu de viteză şi agilitate, probleme de matematică şi logică şi jocul "Moara". Pentru orice reuşită, fiecare echipă a primit un număr de nasturi ce reprezentau punctele adunate. După lăsarea întunericului, s-a dat startul la Fiesta. Ce înseamnă asta? Alte confruntări între echipe: "Haka Dance" şi "Master Chef". Ultima noapte a fost cu adevărat specială, senină şi plină de stele (căzătoare) şi de cântece la chitară în jurul focului de tabără.
În cea din urmă dimineaţă am fost lăsaţi să ne odihnim mai mult, pentru a putea juca finalele la volei. Apoi, ne-a mai rămas doar să facem ordine, să lăsăm locul curat în urma noastră şi să aflăm elementul câştigător, în cadrul festivităţii de închidere. La această ediţie, Apa s-a impus pentru că a lucrat ca o adevărată echipă unită. Din această patrulă au făcut parte patru cercetaşi deveni, dintre care unul (Horaţiu) a fost liderul.
Aşteptăm cu acelaşi entuziasm şi nerăbdare Elemente III, pentru a ne reîntâlni prietenii pe care i-am cunoscut aici şi pentru a rezolva noi provocări neaşteptate.
Amalia Bohatereţ, explorator

Schimb cultural... cu cercetaşii belgieni

“Les scouts bougent avec le monde”:  “Cercetașii  se mișcă împreună cu lumea”.  Acesta este motto-ul cercetașilor belgieni din Liège, oameni minunați, sociabili, veseli, deschiși, inventivi și...gata oricând!

            Au venit în România, în iulie, ca să ajute comunitatea din Băița, fără a ține cont de distanța mare pe care au trebuit să o stăbată sau de condițiile în care se vor desfășura timp de zece zile. Directorul școlii din Băița le-a oferit cazare în şcoală, unde au dormit, tipic cercetășește, pe izopren, în sacul de dormit. Am mers și noi să îi ajutăm, în schimburi, srăduindu-ne să îi facem să se simtă cât mai bine la noi în țară.

             Activități au fost multe, fiecare fiind specială în felul ei. Am făcut drumeții prin pădure, jocuri pe echipe (volei, cărți şi tot felul de competiții organizate de ei), am învățat unii de la alții, am lucrat împreună la vopsirea gardului școlii, am sortat lemne, am cântat, am dansat, am făcut treasure hunting-uri cu tematici amuzante, activități nocturne şi sub razele soarelui. Ne-am testat şi calităţile în domeniul culinar, gătind în fiecare zi ceva nou. Tot pe plan gastronomic, cercetaşii belgieni au gustat (şi apreciat) mâncărurile tradiţionale romăneşti şi pălinca, pregătite special pentru ei de mama lui Alex ..., care  ne-a ajutat forte mult.

            Într-una dintre zile, au vizitat Muzeul Aurului din Brad şi Peştera Urşilor şi au rămas surprinşi de mărimea, complexitatea şi istoria celei din urmă, precum şi de frigul din interior, cu toate că au fost avertizaţi în această privinţă.

La despărţire (din păcate, a venit şi acest moment), am făcut schimb de eşarfe şi ne-am făcut cadouri simbolice care să ne amintească unii de alţii şi le-am cerut adresele de facebook, pentru a ţine legătura în continuare.

            Una peste alta, nu a contat nici  arșița de peste zi (cu care ei nu sunt obișnuiți), nici frigul ce se lăsa noaptea. Singurul lucru important este că am lucrat şi ne-am distrat împreună, schimbând experienţe cercetăşeşti.

                                                                                                                      Amalia Bohatereţ, explorator 

P.S.: Articolul nu respectă ordinea cronologică a jurnalului nostru "de bord" din cauză că ne-am luat cu tot soiul de activităţi, campuri şi planuri şi acum am dat peste amintirile acestea, imortalizate frumos de exploratoarea noastră ce promite să ajungă un jurnalist desăvârşit... şi le-am publicat cât de repede am putut!:)

Provocarea Zamolxe...încă o cupă câştigată cu succes!

        Şi în acest camp, centrul local Deva a fost prezent, reprezentat de 9 temerari, 8 exploratori și draga noastră lideră însoțitoare, Timar Ozana. Cu entuziasm şi curiozitate, am așteptat nerăbdători în gara din Cluj autobuzul ce urma să ne ducă în locul de campare, și anume Măguri Răcătău, iar așteptarea noastră a fost îndulcită de un joc de Jungle Speed și întâlnirea cu alți cercetași dragi din alte centre locale.
Ajunși în sfârșit la locul de campare, ne-am instalat, ne-am pregătit strigătele de patrulă și ne-am îndreptat spre locul unde avea să aibă loc festivitatea de deschidere.  Așteptările nu ne-au fost înșelate, căci festivitatea a fost una pe care nu o vom uita, cu nelipsitele jonglerii cu foc, scenete și hohote de râs.
După un somn odihnitor, a urmat hike-ul de 2 zile prin împrejurimile satului Măguri Răcătău. Totul a mers bine la început pentru ambele patrule devene, am avut parte de cățărări, ghicitori și vatre de foc cu auto-alimentare, însă, după aceea, neatenția noastră și faptul că staff-ul era supraaglomerat cu alte patrule ne-a făcut să deviem de la traseu și să ajungem în locul unde trebuia să dormim cu vreo 5 ore mai târziu. A doua zi de hike a decurs mult mai bine, iar organizatorii ne-au uimit cu alte probe interesante, originale, ce necesitau o mare doză de curaj și echilibru. Motivați de faptul că vom putea face un duș bun după atâta drum, ne îndreptam voioși spre locul de campare, însă ce să vezi, deoarece era déjà  seară, dușurile nu mai aveau apă. Dar nu ne-am lăsat întristați de asta, ci ne-am destins la foc cu cântece de chitară și voie bună, urmate de un somn bine-meritat.
Ziua a patra a fost una dintre cele mai frumoase zile, deoarece am fost surprinși cu un atelier foarte original și relaxant de hamace, în care jumătate de zi ne-am lăsați duși de val, dar cu andrenalină la maxim, în uriașele hamace din pădure. În a doua parte a zilei am fost provocați să contruim cele mai rezistente adăposturi la vânt și ploaie si aș putea spune că ne-am descurcat admirabil după ce organizatorii le-au testat rezistența sărind pe ele și turnând bidoane de 5 litri peste ele.
Ziua a cincea a fost de asemenea interesantă, incluzând un traseu cu indicii prin pădure, în care trebuia să alergi de colo-colo, încercuind indicii cu carioci colorate. Iar în a doua parte a zilei, provocarea a fost să contruim niște catapulte ce să arunce o sticlă de 2 litri 7 metri în față, probă la care toate echipele au reușit să obțină rezultate satisfăcătoare.
Și a venit și ultima zi, ziua olimpiadelor, în care am sărit în saci cu boluri de făină în cap, am făcut noduri, am tras de sfoară până am ajuns în mocirlă și am supraviețuit pânzei de păianjen. Seara însă, ne-a așteptat festivitatea de încheiere a campului, premierea și prezentarea scenetelor. Fără prea multă inspiraţie de moment, centrul nostru local a interpretat bine-cunoscuta scenetă “Amu e timpu?”, însă, în mod suprinzător, tututor le-a plăcut. Surpriza cea mare a sosit la festivitatea de premiere, când am aflat că centrul local Deva a câștigat locul I, premiul cel mare, cupa Provocarea Zamolxe, însoțită de un cort. După multe țopăieli, bucurie şi felicitări din toate părțile, ne-am așezat în jurul giganticului foc de tabără ce a fost organizat, și, privindu-l, am ascultat melancolici acorduri de chitară, gândindu-ne că în dimineața următoare va trebui să ne întoarcem din nou acasă, în paturile noastre comode, însă cu multe amintiri , experiențe și prieteni noi.
P.S. Steagul furat a fost recuperat.
Gata oricând!
Azamfirei Luisa Maria, exploratoare
P.S.: Poze în curând!

Lupii, lupii, lupii... la vânătoare de cunoştinţe!

La-nceput de lună iulie, ca să ne antrenăm pentru Campul Naţional de Lupişori, noi, lupişorii deveni, alături de îndrumătorul centrului local, Iulian Spătaru, de ajutorul de lider Petra Trifon şi de o echipă gata oricând de ajutor şi zâmbit de temerari, am luat-o la pas cercetăşesc spre Căprioara, unde urma ca cei mai mulţi dintre noi să facem faţă unei provocări importante foarte pentru noi: prima noapte "la cort". După ce ne-am luat rămas-bun de la părinţi, care ne-au dus cu maşina până la mină, cu rucsacii de tură-n spate şi o doză imensă de energie şi voie-bună, am "mărşăluit" lupişoreşte până la platoul numit de înaintaşii noştri, exploratorii deveni, La Belvedere. Am admirat Deva dintr-o perspectivă diferită de cea cu care suntem obişnuiţi, aceea a Cetăţii, şi-am ascultat povestea campului şi misiunea pe care o aveam de îndeplinit: să-l speriem pe Shere Khan, dobândind cât mai multe cunoştinţe ca să putem face faţă unui eventual atac din partea lui şi a noilor săi aliaţi: maimuţele. Aşa că am pornit voiniceşte spre locul de campare, vizitând şi grota, alături de Iulian. Mai cu hohote de râs, mai cu împiedicări, mai cu o julitură, mai cu un zâmbet, am ajuns, după ce-am urcat o pantă ce părea că nu are sfârşit, la locul de campare, unde temerarii ridicaseră corturile.

Fericiţi nevoie mare, ne-am organizat iute, grupându-ne în corturi, întinzându-ne izoprenele şi sacii de dormit, schimbându-ne hainele ude de la atâta drum şi mâncând primul prânz în natură şi ultimul pregătit de acasă. După ce ne-am refăcut forţele, odihnindu-ne la umbra copacilor, ne-am energizat jucând Mowgli şi Shere Khan şi am învăţat, unii de la alţii, un joc nou şi interesant nevoie mare, cu lupul, oaia-mamă şi mieii coloraţi. A urmat un curs, dacă-l putem numi aşa (mai degrabă i-am spune o încercare) de a învăţa să ridicăm, la rândul nostru, un cort. Doar că beţele nu se prea potriveau şi, înre timp, a ajuns şi lidera noastră în camp, Akela Alex, aşa că, după ce am înţeles principiul de întindere a prelatei, de aranjare a beţelor, de unire a cortului propriu-zis cu prelata, am "abandonat", bucurându-ne de îmbrăţişări şi o tură de ţopăit. Au urmat, în ordine, un concurs de strâns lemne pentru focul ce urma să ne vegheze somnul, o tură de Baba Cloanţa şi culorile, o Mazinga energizantă, ora de construcţii, unde am învăţat să folosim nodurile deja învăţate la construirea unui trepied şi am deprins noi noduri şi legături, o lecţie importantă despre folosirea busolei: am învăţat, mai întâi de toate, cum să ţinem busola în mână, ce înseamnă toate gradaţiile ei şi, mai apoi, am trecut la lucruri mai serioase: folosirea şi ghidarea după un azimut, ba chiar şi orientare în teren şi chiar şi un concurs de aprins focul.

La sfârşitul zilei, îmbrăcaţi bine, căci în pădure e mai răcoare decât acasă, le-am ajutat pe lidere să pregătească bananele şi ciocolata pentru micul-dejun, învelindu-le în staniol. După ce s-a înserat de-a binelea, ne-am pregătit farfuriile şi am luat cina: cartofi în jar, urmaţi de mămăliguţă la ceaun, cu brânză şi cârnăciori. Ghftuiţi bine, am cântat, ne-am stabilit plantoanele şi, lăsând primele două lupişoare, împreună cu liderii şi temerarii, să ne apere de vulpi sau pisici sălbatice, ne-am învelit bine în sacii de dormit şi-am păşit pe tărâmul viselor.
Dimineaţa următoare a început cu o înviorare ce ne-a trezit de-a binelea, cu un mic-dejun gătit la foc: pâiniţe cu gem şi banane în ciocolată, cu un ceai fierbinte de tot şi cu bucuria unei reuşite: deşi, poate, ne-a fost frică, deşi am mai aţipit la planton, deşi am dormit într-un loc cu care nu eram obişnuiţi deloc, am făcut faţă cu brio primei noastre nopţi în cort. Însă n-am început Marele Joc atât de repede, fiindcă a trebuit, întâi de toate, să ne strângem lucrurile, să ne facem singuri rucsacii şi să lăsăm corturile goale, pentru ca temerarii să le poată strânge. Odată terminată şi treaba aceasta, plini de energie şi gata de joacă, am alergat voioşi la Marele Joc. Împărţiţi pe echipe, am alergat, împreună cu câte un coleg, cu doar trei picioare, ne-am jucat de Şarpele, vânându-ne eşarfele, am avut şi o ştafetă cu mingea-ntre picioare şi am fost chiar şi butuci... Ne-am mai şi accidentat, ne-am mai hârjonit, dar totul s-a terminat cu bine. Bagajele fiind strânse şi ora de plecare apropiindu-se, am făcut evaluarea campului, am ascultat Scrisoarea lui Mowgli, în care ne felicita pentru că, văzând Shere Khan câte lucruri am învăţat, a renunţat la ideea de a ne ataca şi de a-l răpi pe Mowgli, am povestit cu temerarii şi le-am mulţumit pentru ajutorul dat, am primit promisiunea unor diplome şi, după ce am făcut şi Marele Urlet, ne-am luat rămas-bun de la pădurea ce ne-a ocrotit pentru aproape două zile şi-am revenit în Deva călduroasă şi înţesată de părinţi grijulii.

Mai mult decât ne-am distrat, am învăţat: să facem noduri, să ridicăm un cort, să folosim o busolă, să ne descurcăm fără mâncarea de-acasă, să împărţim, să ne ajutăm, să fim prieteni cu natura şi cu toţi lupişorii haiticului, să ne respectăm unii pe ceilalţi, să "supravieţuim" şi fără părinţi, să avem încredere în Dumnezeu, în liderii noştri şi unii în ceilalţi, să ne învingem fricile, să cooperăm şi să ne bucurăm cercetăşeşte. Putem spune cu mâna pe inimă sau, mai bine, salutând cercetăşeşte, că abia aşteptăm următoarea ieşire lupişorească!
Vânătoare bună!
A voastră în cercetăşie, Petra Ioana Trifon, ajutor de lider, unitatea de lupişori "Kogaion"

Poiana Ruscăi...o aventură pe cinste

Cercetaşii din Deva, temerari şi exploratori, au avut parte de un camp în munţii Poiana Ruscă, la sfârşitul lunii iunie, între 22 şi 24 iunie.
Am plătit un autocar să ne ducă până la Ruşchiţa şi, de cum am coborât din autobuz, a început să plouă, dar încă nu ne explicăm cum de, după un minut, acea ploaie puternică şi acei nori gri au dispărut (după cum se va putea vedea în poza de grup -atunci când o vom posta- făcută acolo , unde toţi stăm cu pelerina de ploaie pe noi, iar afară soarele ocupă cerul). Am plecat la drum şi o bună bucată de timp  încă am stat cu pelerinele de ploaie pe noi. După 2 ore de mers pe un  drum aproximativ drept , am ajuns la un indicator care arăta către Vârful Padeş (1382 m). Vârful Padeş este cel mai înalt al munţilor Poiana Ruscă. De acolo, cine voia rămânea jos cu rucsacii, iar ceilalţi puteau să vină până pe Vârful Padeş. Ajunşi pe Vârful Padeş, am făcut o poză de grup şi ne-am întors  jos, la cei care au rămas cu rucsacii. Am mâncat şi am luat-o pe un drum de o înclinaţie de aproximativ 30-35 de grade, cu rucsaci grei de 7 până la 12 kg în spate. Am tot mers aşa până când s-a întunecat. Când s-a înnoptat, am aflat, spre „fericirea” noastră, că mai avem destul de mult de mers, deoarece nu puteam rămâne în zona aceea, fiindcă acolo erau mulţi porci mistreţi, urşi sau chiar lupi şi nu am fi vrut să avem probleme cu dânşii pe timpul nopţii, mai ales că nu era nici semnal pentru a suna poliţia sau ceva de genul, iar să duci un rănit în braţe prin acele locuri nu ar fi fost prea plăcut. Pe la ora 22:30, ajunsesem deasupra unei pante înclinate destul de bine, pe care mai curgea şi un pârâu, pietrele erau alunecoase, apa rece (ştim asta deoarece cam toţi am căzut măcar o dată), noroiul era de asemenea alunecos, era şi întuneric, aveam şi rucsaci grei în spate şi, de parcă nu era de ajuns, eu nici nu aveam frontală, deşi afară de-abia vedeai ceva. După ce am coborât panta, am ajuns la un domn cu un tractor, care a fost de acord să ia ruscacii fetelor şi câţiva oameni până sus, la locul de campare. Tractorul a mers rapid pe acea pantă înclinată destul de tare, dar pentru noi parcă panta nu se mai termina, iar cei care aveam şi rucsaci în spate ne chinuiam rău (Horaţiu, un lider de-al nostru, ducea 2 rucsaci grei de 10 kg, deci în total 20 de kg). După ce am urcat acea pantă (pe care o credeam încheiată), am observat, prin întunericul nopţii, că mai aveam de mers ceva de-a lungul unui deal. La un moment dat nu îi mai găseam pe cei care merseseră în faţă cu tractorul pentru a pune corturile, deci, dacă nu îi găseam pe ei, nu mai găseam locul de campare. După ce am urcat acea panta chinuitoare, a mai trebuit vreo jumătate de oră să îi căutăm prin beznă pe cei doi oameni care aveau corturile. Într-un final, i-am gasit, după ce, ca să ajungem la ei, a trebuit să mergem prin cei mai spinoşi arbuşti pe care i-am văzut. Toţi eram plin de julituri pe picioare. Toţi s-au pus jos, în timp ce Cotoi, eu, Horaţiu, Adi Căsălean şi un domn care venise cu noi puneam corturile. După ce am stabilit plantoanele, ne-am dus la culcare (spre fericirea mea, nu avusesem parte de planton în acea noapte).
Dimineaţa următoare, noi, temerarii, am mers până pe un vârf aproape de noi, urcuşul fiind relativ uşor şi chiar plăcut. Sus am făcut nişte poze şi ne-am întors în camp. Pe la ora 10, am plecat cu rucsacii şi corturile în spate spre Vadu Dobrii, am mers cam 3 ore până la un drum pe care am mai mers vreo2 ore. Acest drum parcă nu se mai termina şi, după ce s-a terminat, am aflat că nu am ajuns în Vadu Dobrii, ci în Gura Bordului. Dar am avut noroc, căci acolo un domn a fost de acord să ne ducă până la Cinciş. Ajunşi acolo, am pus corturile, am facut baie în lac şi, mai apoi, am avut timp liber. A doua zi, câţiva părinţi au venit şi ne-au dus acasă.
P.S.: Mai multe poze... când le redescoperim prin calculatoare.

Al vostru în cercetăşie, Năznean Tiberiu, temerar, Unitatea "Dracon"

1 mai fără mici şi bere

Cercetaşii din centrul local Deva au mai organizat o ieşire, ca de 1 mai, la Nandru. Am plecat cu maşinile părinţilor, care ne-au dus cam încă 2 km de la complexul turistic Nandru în sus. Mai departe, ne-am dat jos din maşini şi am luat-o la pas. Drumul părea a fi lin, dar s-a dovedit a fi exact contrariul. La prima pauză, am mâncat şi împărţit cu toţii, terminând prânzul cu un ceai rece cu lămâie. Apoi am plecat hotărâţi, cu forţele reîntregite, traversând dealuri şi deplasându-ne încet , deoarece Iulian a greşit drumul şi ne-a dus pe un drum de 2 ori mai complicat decat cel iniţial. Dar, chiar şi aşa, explorând puţin mai amplu decât era planificat şi obosind, de asemenea, mai mult, distracţia şi satisfacţia cercetăşiei nu dipăruseră încă. Mai amuzant a fost când auzisem că nici măcar nu mai mergem spre releu (unde trebuia să mergem), deoarece gresişerăm drumul şi ajunseserăm în Veţel. Aici ne-am sunat părinţii, fraţii şi surorile pentru a-i întreba când este cel mai apropiat tren/autobuz, deoarece mersul pe jos nu era cel mai recomandat, fiindcă ar fi trebuit să mergem pe DN. Am aflat unde e gara şi am pornit cu paşi repezi spre ea. Acolo am mai stat vreo 2 ore până să vina următorul tren. Am făcut o poză de grup şi ne-am îmbarcat în tren, unde nu am stat prea mult, fiindcă am ajuns imediat in Deva.

Al vostru în cercetăşie, Năznean Tiberiu, temerar, unitatea "Dracon"